Orizont pierdut

 

orizont pierdut –
detectând doar colbul
toiagul Babei

(Tania Gogan)

       Oricât am fi de curioși, dacă e să privim cu atenție imaginea propusă de Ioana, atât zidul casei, cât și fereastra aia căreia îi lipsește sticla, nu avem șansa de a ne alege cu ceva palpabil, asta pentru că prim planul te duce imediat cu gândul la un obstacol, la ceva care limitează vizibilitatea, accesul spre un capitol, probabil încheiat, din viața cuiva…

   Poemul ales de mine ca fiind câștigător luna această este în ton cu atmosfera de wabi-sabi pe care o degajă fotografia, surprinzând delicat fenomenul orbirii, al pierderii reperelor spațiale (orizont pierdut), o problemă medicală gravă, care îi afectează în special pe cei trecuți de-o anumită vârstă… Ceea ce mai poate identifica bastonul femeii neajutorate, demnă de milă, este doar praful pe care îl stârnește în deplasarea-i înceată, târșâită spre un loc anume…

   S-ar putea să vă deruteze scrierea substantivului babei cu majusculă, dar dacă speculăm un pic am putea crede că se face referire, de ce nu, ori la Baba Dochia ale cărei puteri, odată cu venirea primăverii, nu-și mai fac efectul, ori la vreo vrăjitoare aprigă, spurcată, care, ajunsă la vârsta bătrâneții și atinsă de cecitate, nu mai poate insufla nimănui frică, nu mai poate fermeca pe nimeni, pentru că și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul…

    La nivel fonetic, la o citire mai atentă,profesionistă, se poate observa că unele consoane par să sugereze poticnirea femeii, orbecăirea acesteia, iar asonanța lui a sugerează parcă împrăștierea agasantă a colbului care obnubilează peisajul…

    Închei amintindu-vă un vers din poezia Epigonii a lui Mihai Eminescu “Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi.“, invitându-vă în același timp să vă protejați mereu ochii (și ai sufletului, și-ai minții) ca nu cumva să cădeți în capcana orbirii de orice fel.

 Cezar-Florin Ciobîcă

Lecția despre lumină

 

citire în Braille –
zăbovind la lecția
despre lumină

 (Mirela Brăilean)

    Există printre noi și oameni care nu au acces la nenumăratele minuni ale lumii exterioare, fiindcă, din păcate, s-au născut altfel… Pe de altă parte, în preajma noastră, trăiesc și destui dintre aceia care, deși văd destul de bine, trec prin viață ca niște orbi…

    Poemul ales drept câștigător, ca și altele selectate de-a lungul vremii, îmi place, printre altele, că nu descrie banal imaginea propusă, ci, din contră, pornind de la anumite detalii, aparent minore, dezvoltă o poveste plauzibilă, emoționantă, care te lasă pe gânduri…

    Astfel, primul vers te trimite instant în atmosfera unei ore speciale de curs, dar dintr-o altfel de școală, unde elevii cu deficiențe de vedere deslușesc tainele cunoașterii și se bucură de diversitatea mediului înconjurător prin intermediul ochilor din buricele degetelor…

    Versul median, prin gerunziul zăbovind ,evidențiază răgazul pe care elevul și-l ia pentru a înțelege informații care îi trezesc atenția în mod deosebit, îi rețin atenția prin însemnătate și merită de aceea aprofundate…

    Versul final, în care s-a cuibărit frumos surpriza amânată, aduce explicația necesară închegării sensului textului – întârzierea învățăcelului deasupra paginii respective are legătură nu cu un fleac insignifiant, ci cu lecția despre Lumină care poate fi sinonimă cu noțiunea de Dumnezeu, dar și cu ideea de meditație, probabil amară, asupra incompletitudinii, a limitării date de anumiți factori genetici sau de altă natură, care îl fac pe cel în cauză să bâjbâie în căutarea căii, a adevărului, a rostului într-o viață trăită, ce trist, cu storurile trase…

   Într-o lume în care stăm din ce în ce mai mult în fața dispozitivelor cronofage, ar fi bine să facem ceva, în sensul unei vieți mai sănătoase, și pentru ochii noștri cei de toate zilele, fără de care, am orbecăi asemenea unor cârtițe prin galeriile întortocheate ale vieții…

 Cezar F. Ciobîcă

Anul 2025 - săptămânile 842-945

 

Veghind cu grijă visul (842)

Poveștile bunicului (843)

Printre riduri (844)

Odihnă la câmp (845)

Cu locuri rezervate (847)

Trenul de noapte (847)

În ritm de step (848)

Mâțișorii de alun (849)

Sfoara unui zmeu (850)

Cu greu ținut (851)

Despletită prin oraș (852)

Numai vântul (853)

Mai multă liniște (854)

Rivalitate (855)

Vizită scurtă (856)

Încă repară (857)

Secera bunicului (858)

Urme fără pași (859)

Nuci îmbătrâniți (860)

Strachina tot plină (861)

Într-o lacrimă (862)

Rătăcit în larg (863)

Pâine pe masă (864)

Pescari la taifas (865)

Calea în deșert (866)

Flori de nufăr (867)

Plin de năduf (868)

Luată de râu(869)

În ceasul bunului(870)

Neclintită sperietoarea (877)

Care pe care (872)

Harbuji crăpați (873)

Frunze uscate (874)

Cu verdeață (875)

Busola tatei (876)

Tre-frați-pătați (877)

Câteva frunze (878)

Lan de cicoare (878)

Ieșite la poartă (879)

Tăiate de plug (880)

Pe ultimul drum (881)

Calea Lactee (883)

Clopot în amurg (884)

Bal de Halloween (885)

Vuiet în lăcaș (886)

Pianul din colț (888)

Ninge liniștit (890)

În brațele tatei

Reparat de ninsoare(896)

Parfum de epocă (897)

Stele-n afirmare (898)

Viscol prin vecini (901)

Primăvara-n prag (902)

Primii mâțișori (903)

Parfumul cireșului (904)

Neaua mieilor (905)

Migdale amare (906)

Prin gardul vecinilor (907)

Din asfaltul crăpat (908)

Pace la hotar (909)

Bunicul la tuns (910)

Focuri de armă (911)

Stiri despre război (912)

La balul bobocilor (913)

Semințe de margarete (914)

Bastonul tatei (915)

Sufletul păpădiei(916)

Soacra la război (917)

Ceasul cu pendulă (917)

Mac scuturat (918)

Rea de gură (919)

 Cororla lumii (920)

Gura satului (921)

Ceartă conjugală (921)

Farul de veghe (922)

Dansatorul de flamenco (923)

În ceainicul bunicului (924)

Curcubeu în zori (925)

Drumul spre mare (926)

Iar întuneric (927)

Doi pierde-vară (928)

Ciori croncănind (929)

Pomul la pământ (929)

Prin vechiul târg (930)

Piața în amurg (931)

Imunitate (931)

Gutuile vecinei (931)

Sub clar de lună (933)

Casa pustie (931)

Scrisori de pe front (936)

Frunze ruginii (937)

Lac fără broaște (938)

Teascul ruginit (939)

Doar Bacovia (940)

Recital de jazz (941)

Decorațiuni (942)

Ilustrată nouă (943)

Pe scoarța bradului (944)

Singur sub vâsc (945)

La poarta infernului

 

jocuri de culori –
la poarta infernului
reclame din rai

(Andrei Andy Grădinaru)

 

Nu cred că alegerea mea are nevoie de prea multe explicații! Remarcabilă mi se pare în primul rând eleganța cu care autorul a țesut poemul pe trama imaginii. Pornind în mod evident de la fotografie, Andrei A. Grădinaru ne-o ”deslușește” creativ și original: primul vers pare descrierea fundalului verde – pestriț și reprezintă atât linkul de legătură între text și imagine, cât și poarta de intrare pentru ceea ce urmează în celelalte două versuri. ”Poarta infernului” poate fi cu adevărat denumită pânza fină a păianjenului, căci insecta care încearcă să intre/zboare prin ea rămâne ostatecă în iad. Doar că ce să vezi: de la distanță ochiul (de insectă sau de om, depinde cum ne jucăm cu sensurile și parabolele) nu vede decât acele lumini colorate – ”reclame din rai” – care-l cheamă cu cântec de sirenă să se apropie, să intre, să poftească…. Iar insecta (la fel ca omul!) se ia după ce vede și fără să ezite prea mult cade în plasa iluziei (sau, mai la propriu, în iluzia plasei). Moment în care începe infernul…

 Cu riscul de a mă repeta din greu: un haiku bun dă acea impresie de simplitate aerată, de curgere firească, ca și cum cuvintele s-ar alinia ușor în virtutea unei ”legi naturale” conform căreia autorul trebuie doar să țină pălăria întinsă și poemul a și picat cuminte în ea. Numai cel care l-a scris știe efortul și munca din culise. Produsul final nu poartă nici o urmă de transpirație, este șlefuit și strălucitor ca un diamant. Este cazul acestui haiku.

 Andrei Grădinaru bifează la toate aceste aspecte: o idee originală, o legătură solidă și creativă cu fotografia de la care a pornit, un poem cu un dublu strat de înțelesuri, ce poate fi văzut ca o meditație amară asupra condiției umane, meditație care conține totuși și un grăunte de umor sarcastic. Ni se întâmplă zilnic, tuturor: reclamele care ne încântă folosesc instrumente din ce în ce mai sofisticate (AI de ex.) pentru a ne găsi punctul slab al intereselor și pasiunilor, iar noi le cădem în plasă și ne afundăm cu entuziasm în țesătura lor colorată ca într-o discotecă existențială. Dar la capăt ne așteaptă -invariabil – infernul, adică pierderea sinelui autentic.

 Ioana Dinescu

Răcit în căni

 

Alzheimer –
ceaiul de la ora cinci
s-a răcit în căni

 (Mircea Moldovan)

 

Poate că o să fiți derutați că am ales acest poem un pic altfel, dar mie mi-a plăcut pentru că, deși trist, nu aș vrea să zic că-i sumbru, noir,  aduce în discuție una din bolile neurodegenerative cronice grave, care îi afectează pe oameni după o anumită vârstă și care determină probleme de memorie, gândire și comportament…

    Primul vers e dur, te lovește contondent, te face să-ți pierzi parțial cunoștința, chinuindu-te să rămâi vertical… De fapt, corelat cu atmosfera ușor întunecată, sugerată de voalul/ perdeaua ce ascunde, pune sub obroc ceva, limitează pătrunderea,  acest substantiv cu rezonanță de ghilotină te invită să meditezi serios asupra  pâclei care perturbă funcțiile cognitive ale bolnavului și-l transformă într-o epavă…

    Versul median nu ne propune doar o referire temporală, ci și asocierea cu un tabiet al bolnavilor în discuție, obiceiul de a lua ceaiul împreună, poate în familie, poate în compania unor prieteni. Un aspect de neglijat este că acest ceremonial ne mai indică un fapt, și anume că persoanele respective au avut, poate mai au, un statut social privilegiat, de high class. În plus, putem specula că ori suntem într-un mediu limitat, familial, unde copiii/ urmașii au grijă de cei bolnavi, ori într-un centru specializat pentru îngrijirea și tratarea unor astfel de pacienți…

    Finalul aduce dezvăluirea surprizei amânate, cititorul aflând ce s-a întâmplat cu ceaiul. Ei bine, răcirea lichidului aromat în recipient poate fi interpretată ca o împietrire în timp a actanților scenei respective, aceștia uitând pur și simplu de ce sunt acolo, ce ar trebui să mai întreprindă, cum să acționeze, fiindcă ei înșiși sunt niște garnituri stricate, trase pe  linie moartă, a căror locomotivă nu mai face față…

    Dacă uitarea, așa cum spunea Seneca, este cel mai bun remediu pentru injurii, în cazul de față, uitarea este o suferință groaznică, întrucât nu mai ești conștient de ceea ce trebuie să faci… Credeți că prin forma asta de uitare cineva se răzbună pe noi?  Cine știe…

 

Cezar-Florin Ciobîcă

Rătăcită-n labirint

 

ipohondrie   –
rătăcită-n labirint
primăvara

(Daniela Topîrcean)

 Ca și în alte dăți simt nevoia să încep prin a sublinia faptul că linia de demarcație între poemul câștigător și unele dintre mențiuni este foarte subțire. O spun nu pentru a coborî înălțimea piedestalului pe care stă premianta, ci pentru a ridica la justa lor valoare mențiunile. Există acolo poeme care mi-au făcut departajarea foarte dificilă. În particular, vă rog să acordați atenție specială numerelor 19 și 22, care spun cu delicatețe o poveste fascinantă.

 Iar după această introducere care trebuia să fie de fapt o ”post-ducere”, să ne întoarcem la câștigător. De la prima aruncătură de ochi haiku-ul satisface toate pretențiile mele în privința coerenței imagine – poem. Da, fotografia e labirintică din toate punctele de vedere. Fără să știm exact ce vedem, sugestia labirintului se impune cu forță privitorului. Iar faptul că nu știm, intrigă și lasă creierul nostru să intre într-un joc – labirintic, cum altfel? – de căutare a variantelor și posibilităților plauzibile: ce să fie, o ușă, un grătar, o bucată de ornament…. sau ce?

 O floare de tei, rătăcită parcă în această lume estetică, sintetică și simetrică, este un simbol al naturii vii prinse în artificialul mort al construcției umane. Natura urăște simetria, unghiul și linia dreaptă, repetiția identică. Poemul surprinde cu originalitate și redă în mod subtil și laconic acest antagonism. Doar câteva cuvinte construiesc o lume întreagă. Un ipohondru este o esență a constructului uman din care natura, în toate formele ei, este alungată. Ipohondrul stă în casă, cu ferestrele închise, să nu tragă curentul, să nu intre praful, să nu bată soarele. Mâncarea e bine fiartă, nimic nu are coajă, apa e filtrată. Pământul e nesigur și murdar, betonul e suportabil căci poate fi spălat. Vântul, ploaia….manifestări naturale periculoase, care dau răceli și gripe. Până și răsăritul și apusul, chiar și primăvara sau toamna, ar trebui combătute, căci sunt fenomene tranzitorii, ”de prag”, iar pragurile sunt întotdeauna primejdioase. Natura în sine este, privită prin ochi ipohondrici, doar un izvor dubios de germeni și surprize neplăcute.

 Într-adevăr, prinsă și reglementată între zidurile constructului uman, natura, primăvara, se pierd, se rătăcesc. Bucățica timidă de cer văzută printre ”frunțile” blocurilor de beton, ploaia care cade – supărător și neoportun – pe asfalt, ghioceii pe care nu-i mai vedem decât rar, gata culeși și strangulați bine de un fir de ață, prin piețe unde nu ne mai prea ducem, căci avem supermarketuri de beton și sticlă, florile de tei care-și împrăștie mireasma printre gaze de eșapament și canale înfundate…..labirintul urban are o mie de fețe și bucle unde primăvara, și odată cu ea legătura noastră ombilicală cu natura, se rătăcește definitiv.

 Un poem convingător prin laconism, putere de sugestie și originalitatea interpretării imaginii, originalitate care nu afectează însă puntea solidă între text și fotografie.

 Felicitări, Daniela Topîrcean! Așteptăm recidive! Felicitări și mențiunilor, foarte bune spre excepționale, precum și tuturor celor care și-au găsit curajul să participe.

 Ioana Dinescu

Dintr-o carte cu povești

 

bătrânul citește
dintr-o carte cu povești –
singurătate

(Mircea Moldovan)

     Fotografia propusă, destul de provocatoare, pe cei mai mulți i-a dus cu gândul la personaje din lumea basmului (dragoni, zmei,  monștri, Cenușărese etc.), la petrecerea de Halloween sau chiar la motive biblice. Într-adevăr, prin forma obiectului din prim-plan, imaginea te forțează să faci asocieri cât mai inedite, astfel încât să nu cazi în păcatul de a crea un text care să descrie banal o realitate ternă.

    Am ales drept câștigător un poem simplu, dar care degajă o atmosferă plină de nostalgie. În prima parte, facem cunoștință cu un senior care citește. Ceea ce lecturează, un volum de povești, ne poate face să credem, asta este prima pistă, că este vorba de un bunel care-i citește, înainte de culcare, ceva palpitant unui nepoțel. Avem o imagine elocventă, nu-i așa?, numai bună de pus în ramă sau într-un album.

    Finalul poemului însă ne demonstrează că ipoteza de lucru a fost falsă, că de fapt realitatea este alta: ceea ce-o face pe persoana în vârstă să citească este solitudinea, absența partenerului de viață, a cuiva drag din familia lărgită, care ar fi putut să-i edulcoreze, măcar temporar, starea de recluziune.

     În plus, atenție la ce citește bătrânul! Povești! Nu ziarul, nu o scrisoare sau vreo pagină de jurnal, nu o carte de rugăciuni, ci Povești. Cu alte cuvinte, prin scufundarea în lectura acestora, se umărește parcă evadarea din realitatea bolnăvicioasă, din banalitatea mundană, pentru a se putea teleporta într-o lume imaginară, care să vindece asemenea unui medicament paliativ. Poate că-n situația dată poveștile, basmele sunt calea cea mai nimerită de a se întoarce la vârsta fără seamăn a copilăriei, pentru a-și lua doza de voioșie și optimism, atât de necesare primenirii sufletului.

     Singurătatea nu este un azil de maximă securitate, ci târâmul celor creativi care știu să găsească ieșiri de urgență în caz de plictiseală cronică.

Cezar F. Ciobîcă

Urma horelor

Urma horelor

centrul satului -

ghicită printre ierburi

urma horelor

Mihai Talașman

Haiku-ul nu trebuie să spună pe șleau ceea ce ar spune un alt gen literar. Trebuie doar să sugereze despre ce-ar fi vorba în text și cam care ar fi trăirile pe care faptele pomenite le pot insufla cititorilor. Cu discreție și recurgînd la mijloace aluzive.

Prin urmare, cercetarea faptelor este făcută cu procedee intuitive – ghicită printre ierburi. Și e evident incompletă. E doar întrevăzută, bănuită, închipuită o urmă. Simbolic vorbind, centrul satului este locul unde se adună sătenii pentru evenimente și ceremonii. Și pentru obișnuita horăde duminică.

Din cât și ce spune poemul nu e sigur dacă urma bănuită este a unui sat care mai există sau ea este singura care se mai poate zări. Poemul nici nu vrea să spună ceva sigur. Atât cât spune e suficient însă pentru a trezi nostalgia a tot ce a fost și nu mai e.

Dacă stau bine și mă gândesc, la un moment dat am crezut că, în ton cu ruralul, ar fi fost mai bine mijlocul satului. Am ezitat o clipă, dar pe urmă am dat curs ideii că centrul ne îndeamnă să luăm în considerație un termen tehnic al arheologiei, bun și pentru locul de horă, cît și pentru orice agoră. Ambele dezgropate de sub iarbă.

Cecilia Bîrcă

 

 

La sfatul bătrânilor

 

controverse

la Sfatul bătrânilor –

timpuri grele

(Ecaterina Pupăză)

 

În aproape toate edițiile acestui concurs observ același fenomen: unele poeme au o ”idee” interesantă, originală, proaspătă, dar puntea către imagine e cam subțire. Altele au ”rădăcini” puternice în fotografia propusă, dar n-au ”idee”, n-au nimic original sau convingător de spus în plus. Iar altele, care au și ”rădăcini”, și ”idee”, scârțâie grav în privința formei. Puține îndeplinesc toate criteriile, iar acelea de obicei primesc mențiuni sau se suie pe podium.

 La selectarea unui poem, un criteriu de bază (în viziunea mea) este legătura cu fotografia. Dacă aceasta nu poate fi argumentată elocvent, poemul, chiar dacă bun în sine, nu are șanse mari, căci el trebuie să trăiască în osmoză cu imaginea, și nu de capul lui….

 Senryul lui Cati Pupăză îndeplinește cu brio această cerință. Uitându-ne la fotografie, ”vedem” conturați cu claritate niște bătrâni înțelepți (bătrâni fiindcă uscați), cu capetele (pline de dinții semințelor ce cad) înclinate spre centrul unui cerc, în care Înainte Stătătorul pare a fi figura centrală cu șapcă și fular.

 Da, vremurile sunt grele, căci după toamnă vine iarna (”the winter is coming”….pentru cunoscători!…:)). Iarna bătrâneții, a războiului, a cine știe ce altor calamități. Iar bătrânii care au văzut multe la viața lor, trebuie să ia din timp decizii, să prevină, să eludeze soarta, înainte de a fi prea târziu, înainte ca frigul să le macine tulpina iar păsările să le fure ultimul ”dinte” din alveole. Decizii dificile, ce nu pot fi luate fără controverse, căci nu degeaba ”Șeful” își acoperă fața cu șapca și flutură steagul roșu!

 Măcar bătrânii de floarea soarelui par mult mai înțelepți și mai responsabili decât bătrânii sau mai puțin bătrânii noștri politicieni!

 Un poem aparent glumeț, dar cu un sâmbure de tristețe, aparent simplu, dar perfect construit pe imaginea dată, care încântă prin jocul de idei și balansul jucăuș între fotografie și text! Felicitări, Cati Pupăză!

Ioana Dinescu

Iscodind-o pe Henriette Berge

 Henriette Berge, un nume un pic cam exotic pentru onomastica românească, nu prea auzise de haiku pînă în iulie. În august, lua locul doi la concursul nostru. O performanţă de invidiat care arată că anumite înclinaţii literare pot fi de mare folos pentru o evoluţie rapidă în apropierea de haiku. La fel de mult ne bucură faptul că, odată descoperită pe site-ul poezie.ro şi invitată pe grupul ROMANIAN HAIKU, a rămas o prezenţă constantă la concursurile noastre.

Corneliu Traian Atanasiu: Se pare că anume antecedente, potriviri şi întîmplări care pot să apară în viaţa oricui, te-au apropiat fără să vrei de literatură. Te-ai născut – providenţial? – pe 15 ianuarie, tatăl tău era amator şi autor de poezie şi amic cu Henriette Yvonne Stahl… Ai primit acest nume ca o chezăşie a prieteniei lor, ţi-a fost cumva naşă, ai cunoscut-o mai îndeaproape, eşti o cititoare fidelă a ei?

 Henriette Berge: Da, pot spune că a existat o oarecare influenţă înspre literatură, tatăl meu avea ceva talent la poezie şi aşa a cunoscut-o pe Henriette Y.Stahl, iar aceasta şi-a dorit ca eu să-i port numele şi s-a considerat naşa mea spirituală. Nu mi-a fost din păcate naşă şi in biserica. Peste câţiva ani ea a murit, aveam vreo 4 ani cred, şi nu am avut ocazia să o cunosc cu adevărat, i-am citit o parte din cărţi şi menţionez “Marea Bucurie” care mi-a plăcut în mod special.

 CTA: Ai scris, cum mi-ai mărturisit de la 9 ani şi proză, şi poezie, ai participat la cenacluri şi ai colaborat la un post tv, ai obţinut şi cîteva mici premii, ce te-a determinat să laşi de-o parte aceste preocupări mai tîrziu? Ai făcut-o cu sau fără regrete?

 HB: A trebuit oarecum să renunţ o perioadă la vise, idei şi să mă sacrific, să muncesc, am avut o viaţă foarte intensă, între 18 şi 25 ani, am rămas doar cu mama şi situaţia din Romania nu era prea grozavă pentru ea, la 50 ani nu-şi mai găsea de lucru şi a trebuit să mă descurc eu cu partea economică, ca sa zic aşa, nu am mai avut chef de poezie. Probabil mulţi ştiu ce zic, când ai anumite nemulţumiri, necazuri, nu-ţi mai arde să baţi câmpii şi să umbli după cai verzi pe pereţi cu poezii sau idei ca la 16 ani.

 CTA: Scrii haiku doar din iulie anul acesta. Ai aflat cumva de haiku abia atunci sau era o cunoştinţă mai veche şi te-a stimulat faptul că, întîmplător, ai dat pe internet de concursul nostru?

 HB: Am aflat despre haiku pe site-ul poezie.ro în vara lui 2007, a fost o întâmplare, apoi am primit o invitaţie să mă alătur grupului dvs. pe yahoo.

 CTA: Mărturiseşti: “în legătură cu haiku-urile nu ştiu sigur în ce direcţie voi merge, dar voi continua să scriu haiku şi sper că din ce în ce mai bine.” Ţi se pare că haiku-ul se potriveşte cu viaţa ta simplă şi fericită de acum, mai mult călătorind eliberată de grijile zilei de mîine, sau este în acord cu fiinţa ta profundă, atrasă de şi atentă la tot ce pare lipsit de însemnătate, deşi, paradoxal, e plin de rost?

 HB: Haiku-ul poate mi se potriveşte, sincer nu ştiu sigur, dacă ar fi să raportez haiku-ul la adevărata mea pasiune literară (prefer chestiile dramatice) aş zice că nu, dar cu viaţa de zi cu zi şi cu momentele ei frumoase şi intense se potriveşte de minune.

 CTA: Cum ţi se pare concursul nostru? Crezi că va avea el puterea de a aduna în jurul lui pe cei care au scris haiku şi înainte (mulţi dintre ei abandonînd sau lăsîndu-se pe tînjală pentru că s-au simţit izolaţi, lipsiţi de consistenţa unei legături permanente cu ceilalţi)? Ar putea fi el un mod de a rămîne un far uşor de reperat de cei care se vor lăsa seduşi de lumina lui spre un liman nebănuit?

 HB: Concursul are puterea de a ţine unită o comunitate, dar pentru cei care au abandonat creaţia poate fi greu să intre în contact cu grupul, poate mulţi habar nu au de internet şi e dificil să intre în contact cu noi, mă refer la cei mai în vârstă, nu înţeleg prea mulţi cum să folosească internetul.

 CTA: Te gîndeşti la un roman în care să surprinzi diferenţele dintre România şi Norvegia care bănuiesc că ţi s-au părut mai mult decît vizibile. Ţi se pare că haiku-ul este o artă accesibilă occidentalului? Crezi că haiku-ul are vreo legătură intimă sau vreo influenţă marcată asupra vieţii celor ce-l practică?

 HB: Diferenţele între România şi Norvegia sunt ca de la cer la pământ, e o cu totul altă mentalitate acolo, dar pe acolo nu am întâlnit pe nimeni să ştie ce e un haiku, celor cărora le-am explicat au râs şi îl consideră o aiureală. Probabil există şi iubitori de haiku, dar eu nu i-am întâlnit încă. Cred că haiku-ul este “el” în sine foarte insistent, ca să zic aşa, în viaţa celor care încep să scrie haiku, ori nu-ţi place şi o laşi baltă, ori devii dependent oarecum de haiku şi scrii şi iar scrii, şi iţi place din ce in ce mai mult, creează dependenţă.

 CTA: Ştiu că familia şi cunoscuţii te încurajeză să scrii, poţi fi sigură că înclinarea ta pentru haiku există, iar concursul nostru te-a ajutat să ţi-o confirmi. Îţi mulţumesc pentru răspunsuri şi îţi urez să fii mereu în frunte alături de noi.