Singur sub vâsc

 

singur sub vâsc –

verigheta vândută

la amanet

 

Mihai Moldoveanu

 

Prima parte a poemului, singur sub vâsc, creează o așteptare. Ne gândim că persoana se așează sub vâsc pentru a face o aluzie romantică pentru cineva iubit. Partea a doua a poemului ne arată că așteptările noastre, ale cititorilor, au fost nerealiste. Contrastul dintre așteptări și realitate este realizat cu mare atenție în acest poem. Citind tot poemul, ne întrebăm oare ce s-a întâmplat (de ce s-a ajuns la vândut verigheta la amanet) și de ce este personajul din poem singur (soția poate s-a supărat pe soluția găsită de el în lipsa banilor sau poate cei doi chiar s-au despărțit, neoficial).

 

Ana Drobot

Pe scoarța bradului

 

seara de Ajun –

pe scoarța bradului poza

c-un copil pierdut

 

Cezar Florescu

 

Un poem a cărui țesătură aluzivă invită cititorul să observe lucrurile mai puțin strălucitoare dar profunde pe care le ascunde bradul de Crăciun.

Într-un prim plan, apare pe generic seara de Ajun, cu tot ce înseamnă aceasta (luminile vesele ale bradului împodobit, bucuria apropierii Crăciunului, emoția copilului așteptând darurile Moșului), inducându-ne starea aceea de tihnă, de intimitate și de armonie specifică sărbătorii în familie - o stare care apoi este curmată crunt prin kireji, cu un anunț plasat, în mod ironic, tocmai pe scoarța unui brad, aducându-ne în atenție faptul că există undeva un copil pierdut și o familie care nu se poate bucura de atmosfera Crăciunului. De sărbători, avem tendința să vedem totul în roz și să credem că suntem într-o lume perfectă în care speranțele noastre prind aripi, nemaiavând ochi pentru realitățile sumbre, pericolele și dramele din jurul nostru.

Într-un al doilea plan, în aceeași atmosferă a serii de Ajun, putem vedea ceva bine ascuns în detalii, mai ales în acele detalii nemenționate, surdinizate. Putem vedea, de exemplu, globulețele și beteala și luminițele splendide din brad, nelipsite în seara de Ajun, căci... cine ar privi scoarța bradului în seara de Ajun? Cât de captivantă, de semnificativă să fie scoarța bradului, de ne-o pomenește autorul ?... Dar iată că poate fi. Poate fi pentru adultul încărcat de griji și târșit prin experiențele vieții, pentru care ornamentele, luminițele și lucrurile sclipicioase din brad nu mai înseamnă nimic, ochiul său trecând prin ele, dincolo de ele, până la scoarță, acolo unde zărește întrucâtva o umbră, o poză alb-negru a copilului care a fost cândva. Poți să-ți dai seama cât a mai rămas din seninătatea și inocența copilăriei în sufletul unui om, urmărind intensitatea privirii sale în fața bradului împodobit.

Avem și un al treilea plan, unul optic, în care putem să vedem pe scoarța bradului reflexia, ajutată de lumina beculețelor, a unui copil pierdut de admirație în fața pomului de Crăciun colosal împodobit!

Cel de al patrulea plan, ceva mai "ecologic", ne vorbește despre soarta brăduților căsăpiți cu nemiluita pentru a umple casele în seara de Ajun. Cum mulți brazi sunt deja uscați când vine Moșul (existând, mai nou, prostul obicei de a pune bradul și ornamentele încă de prin noiembrie, ca sărbătoarea să fie bine "consumată" până-i vine vremea), din toată prospețimea brăduților mai rămâne ceva doar pe la scoarță. În fine, ideea e că mulți "copii" ai naturii sunt sacrificați pe altarul crăciunismului. Poate n-ar fi rău să ne îndreptăm atenția mai mult spre brazii artificiali, de dragul naturii. Deși, ce-i drept, Crăciunul cu un brad de plastic e ca o cafea cu zaharină sau ca o bere fără alcool. Dar am putea măcar să apelăm la brăduți în ghiveci, chiar dacă sunt mai costisitori.

Și iată cel de al cincilea plan, poate cel mai important. Este seara de Ajun, se primesc și se dau cadouri, lumea se pregătește de chefurile strajnice de Crăciun, dar... Ce se sărbătorește?... Ar fi interesant un sondaj printre petrecăreți, cu întrebarea: "Ce sărbătoriți?". Aproape sigur (aproape) toți vor ști răspunsul, dar câți oare îl vor spune fără o mică pauză?.. Se pune mult accent pe latura festivă a Crăciunului, iar însemnătatea sărbătorii creștine trece în plan secund, copilul Iisus devenind doar un pretext pentru chiolhan, o poză a "sărbătoritului" rezemată undeva în umbră și la care nu se mai uită nimeni.

 

Andrei Andy Grădinaru

Ilustrată nouă

 

ilustrată nouă –

aceleași flori de castani

în gara veche

 

Gabriela Cecilia Cioran

 

Ambiguitatea nostalgiei

O gară veche are un parfum aparte, este un loc unde timpul s-a oprit, un depozitar al tuturor nostalgiilor. Exact ca atunci când privim o fotografie sau o carte poștală de epocă. Într-o lume agitată, un colț de rai tihnit populat de castani ne aduce sub ochi poemul scris de Gabriela Cecilia Cioran.

Surprinzător este chiar fragmentul (primul vers) aducând noutatea: o ilustrată ce imortalizează gara veche (unde totuși apar schimbări), doar florile de castan sunt nelipsite din cadru, garant al unei lumi apuse, dar și al perenității naturii. Castanii impunători continuă să vegheze acest punct smerit al existenței unde nenumărate destine s-au intersectat de-a lungul vremurilor.

Sau, într-un alt scenariu, putem vedea pe cineva așteptând pe altcineva care trimite ilustrate din lumea largă, schimbând cu repeziciune decorul, în timp ce în gara mică cel mai spectaculos eveniment este înflorirea castanilor încremeniți parcă într-un peisaj etern. O nouă Penelopa își urmează destinul…

Poemul mizează pe contrastul nou vechi și un prezent înfloritor, la propriu, aducând prospețimea primăverii odată cu amintirile mai vii ca niciodată.

 

Ramona Bădescu

 

Decorațiuni

 

decorațiuni -

la geamul întunecat

sclipește bruma

 

Magda Tocu

 

Din vremi străvechi oamenii doresc să aibă repere calendaristice; doresc să marcheze vizibil zilele cu semnificație specială în viața comunității sau în viața personală. Acestea beneficiază de un decor ieșit din comun. De multe ori sclipitor. De multe ori etalat spre înfară. Oamenii decorează și împodobesc orașe, ziduri, străzi, case, ferestre.

Conveniența spune că ,,așa se face".

Un geam întunecat poate înseamna multe, mai ales când ferestrele celorlalți sunt pline cu luminile sărbătorii. Lipsa decorațiunilor poate însemna absența cuiva plecat din casă sau din această lume. Poate însemna și singurătatea cuiva care nu găsește motiv de a sărbători ceva, nu are chef de vreo sărbătoare. Poate însemna chiar încăpățânarea cuiva care, dintr-un soi de complex de superioritate, nu dorește să facă parte din ,,dezmățul" celor mulți care și-au afișat bucuria cu sclipici pe la ferestre, uși și garduri.

Dar iată că autorul are alte planuri. Peste întunecimea geamului (sau a privirilor) poate sclipi (mai puțin ostentativ ca beteala sau beculețele) un element simplu, venit din firescul naturii și anume:bruma. Modestul semn al frigului înainte de îngheț - bruma - este privită diferit. Ea devine un element festiv. Are sclipirea bucuriei. Da, bruma există. La fel și geamul neîmpodobit. Dar le putem percepe ca frig și întunecime sau dimpotrivă, ca sclipire pe un fond întunecat menit doar să-i valorizeze lumina. Alegerea pare a fi a noastră.

Un text care - ca limbaj, indicii potrivite date cititorului, tensiune, fără nici măcar vreo încercare de a metaforiza - reușește să fie un haiku sută la sută.

 

Cecilia Birca

Recital de jazz

 

recital de jazz -

improvizând terțele

curentul toamnei

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Intrigant și nestatornic, definit de ritm și improvizație, jazz-ul pare mereu compatibil cu capriciile unui anotimp de tranziție. Poate tocmai de aceea primul vers ne invită la un ,,recital de jazz", în timp ce ultimul ne aduce în atenție ,,curentul toamnei".

În cazul de față, sezonul roadelor bogate, al încheierii unui ciclu de viață, al bilanțului, dar și al nehotărârii parcă nu se mai îndură să plece, găsind alte și alte motive pentru a rămâne. În acest ,,curent al toamnei", ,,terțele" modelează atmosfera de sezon. Nostalgii, lumină, meditație, toate sunt subliniate de ele. Dependente de capriciile anotimpului, sunetele capătă semnificații neașteptate, trezind emoții dintre cele mai intense. Cum să nu se întâmple asta dacă însăși viața este emoție? Toate elementele din natură contribuie la acest recital de mare ținută unde sunt respectate rigorile unei muzici de calitate înaltă.

Pentru o astfel de incursiune în lumea jazz-ului, toamna dispune de mijloacele necesare - sunete, ritm, pauze, posibilitățile de improvizație. Un număr foarte mare de interpreți din recuzita de sezon, extrem de talentați și inventivi, sunt puși în mișcare. Zgomotul sacadat al ploii, vântul în rafale, scârțâitul crengilor goale, țipetele unor păsări întârziate, foșnetul frunzelor uscate, toate își unesc forțele pentru a ne da mostre de virtuozitate în unul dintre cele mai nișate genuri muzicale.

Să fi devenit pentru autor ,,toamna" un prilej de a ne invita să ne închipuim lumea ca pe o trupă de jazz? Oare, concertând și mobilizând pentru asta toate forțele naturii, vom putea înțelege mai ușor și valoarea interacțiunilor umane?

 

Irina Ţipordei

Doar Bacovia

 

ploaie de toamnă –

doar Bacovia rămas

în apele lui

 

Mihai Talașman

 

În această etapă, pentru premiul special am ales acest poem sobru și melanolic a cărei juxtapunere este subtil meta-poetică.

Kigo este exprimat direct (toamnă) în primul vers, dar și redundant, pentru haijinii români, mai regăsim un alt kigo: numele poetului - Bacovia.

Cunoaștem cu toții expresia „a nu fi în apele tale”. A nu te simți în mediul tău, iar aceasta este cheia prin care putem citi poemul. În contrast, îl regăsim fie pe Bacovia în propriul univers — ca moștenire literară, ca și cum poezia sa plutește încă, intactă, în „apele” care au devenit semnătura lui, fie pe noi ca cititori ce ne regăsim propria stare sufletească … bacoviană.

Oricum ar fi, toamna, atunci când ploile nu mai contenesc, involuntar, ne gândim la Bacovia, iar ploaia este deja o licență poetică bacoviană:

„Plouă, plouă, plouă,

Vreme de beție --

Și s-asculți pustiul,

Ce melancolie!

Plouă, plouă, plouă...”

 

Genovel-Florentin Frățilă

Teascul ruginit

 

teascul ruginit –

adevărul a devenit

istorie

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Teascul, folosit pentru obținerea mustului din stoarcerea strugurilor, e de acum ruginit, e istorie, pentru că nimeni nu-l mai folosește. Asocierile privitorului merg dincolo de folosirea teascului, către semnificațiile mai adânci ale acestuia. Este sursa vinului, care este asociat cu sinceritatea, cu spunerea adevărului, odată cu dezinhibarea de consumul acestuia. Azi nimeni nu mai spune adevărul. Vremurile bune au trecut. Ne întrebăm însă dacă într-adevăr a deveni istorie înseamnă doar a nu mai fi. Înseamnă și a fi important, a fi ceva de preț. Ambele sensuri sunt prezente în poem. Ce a fost de preț, ce a contat, pentru noi, ca valoare, a trecut. Vremurile se schimbă. Sau cei care se bucurau de must și petreceau nu mai sunt.

***

ultima roadă –

plin de chiciură

bătrânul copac

 

Ion Cuzuioc

 

Poemul ne prezintă ultimul moment de frumusețe a unui copac bătrân. Ultima dată când rodește e un moment prelungit de frumusețea oferită de chiciură. Copacul este și el efemer, de acum e bătrân, și în curând nu va mai rodi. Natura însă îi oferă o compensație, prin împodobirea lui, umplându-l de chiciură. Astfel, îl îmbogățește pentru ultima oară. Chiciura sugerează o îmbătrânire, o albire a copacului, ca la oameni. De asemenea, chiciura sugerează că e vorba, la figurat, de o înghețare a timpului, de o păstrare în amintirea celor care l-au privit și s-au bucurat de frumusețea lui. Chiciura ne poate da iluzia unui copac aflat în floare primăvara. Privind imaginea copacului din poem, suntem conștienți că va dispărea, însă amânăm pe cât posibil acel moment al acceptării realității. Poemul sugerează neacceptarea realității prin structura sa, de contrast între cele două părți: întâi avem imaginea roadelor și apoi imaginea chiciurei. Chiciura sugerează finalul unui an, al toamnei cu roadele ei și începutul iernii.

 

Ana Drobot

Lac fără broaște

 

lac fără broaște -

lăsată deschisă

bolta cerului

 

Irina Țipordei

 

Cineva sau ceva a făcut ca, de data aceasta, lacul să nu beneficieze de obișnuita prezență a broaștelor. Din anumite motive, au fost eliminate din scenă salturile și sunetele broscuțelor care, de la revoluția bashōptistă încoace, au umplut tomuri și tomuri de poeme.

Deci... iată un lac fără broaște - o ocazie foarte bună ca bolta cerească să se oglindească în voie în apa limpede a lacului, netulburată de nimic, putând fi contemplată în liniște și pace.

Dar poemul propune mai mult decât atât, mai mult decât o imagine și o atmosferă aducătoare de liniște și pace. Versul al doilea anunță o anumită acțiune - a fost "lăsată deschisă" bolta cerului. Nu asistăm la o simplă întâmplare, ci la efectul unei acțiuni prin care bolta cerească ne-a fost adusă la nivelul privirilor și lăsată deschisă, pe suprafața lină a apei. În condiții obișnuite, valurile produse de broscuțe ar fi destrămat rapid imaginea cerului reflectat pe lac, dar nu și acum. Cineva sau ceva a creat condițiile necesare ca bolta cerului să fie "lăsată" deschisă.

Poate fi un îndemn de a lăsa deoparte "orăcăielile" noastre obișnuite, zgomotele și tulburările vieții de zi cu zi, și de a ne îndrepta atenția spre lucrurile aducătoare de senin, spre contemplare, spre meditație, spre ceea ce hrănește sufletul cu adevărat. Poate ni se oferă "pe tavă", la nivelul ochilor (dacă noi n-avem timp și chef să-i ridicăm mai sus) bolta cerului, lăsată deschisă pe suprafața apei, doar-doar vom observa ce splendoare se deschide din albastrul său infinit.

Broaștele și lipsa lor, bolta cerului și deschiderea sa, mai duc gândurile și spre altceva: mai știți, dintre cele zece plăgi din Vechiul Testament, pe aceea a broaștelor?... Cine știe?... Să fie oare un avertisment?... Deocamdată, lacul nostru e liniștit, "apele" în care ne scăldăm existența sunt fără broaște. Dar, în funcție de cum evoluăm, de ce facem și de ce lăsăm pe unde trecem, situația ar putea să se schimbe, căci bolta cerului este "lăsată deschisă"; oricând "plăgile" ar putea să coboare, iar aceea a broaștelor să nu fie chiar cea mai severă.

Un poem cu straturi adânci, prin imaginile și reverberațiile sale.

 

Andrei Andy Grădinaru