Amurg pe plajă

 

𝐚𝐦𝐮𝐫𝐠 𝐩𝐞 𝐩𝐥𝐚𝐣𝐚̆ –
𝐳𝐦𝐞𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥
𝐟𝐫𝐚̂𝐧𝐭 𝐩𝐞 𝐮𝐧 𝐬̦𝐞𝐳𝐥𝐨𝐧𝐠

Cezar Florescu

Poezia începe cu „amurg pe plajă”, care creează imediat cadrul și aduce în imagine un sfârșit de zi.

Următoarele două versuri ne întâmpină cu „zmeul unui copil / frânt pe un șezlong”. Probabil, este obiectul de joacă uitat de un copil la plecare. Copilul nu mai este acolo, dar zmeul rămas pe șezlong păstrează, într-un fel, urma prezenței sale.

Cuvântul „frânt” dă tensiune poeziei și adâncește imaginea. El ne descrie concret zmeul căzut și mototolit, sugerând în același timp ceva întrerupt, ceva rămas în urmă. Alături de absența copilului și de momentul amurgului, poezia ne transmite o nostalgie discretă, creată poate și de o senzație de abandon.

Poezia nu spune nimic despre despărțire, plecare sau trecerea timpului. Acestea se pot naște în mintea cititorului din simpla alăturare a celor trei imagini. Tocmai această rezervă conferă tensiune poemului și intensifică emoția, în timp ce amurgul amplifică impresia de sfârșit și de absență.

Un poem tuburător, creat cu economie de mijloace, care poate deschide cititorului o gamă largă de interpre

Irina Țipordei

Cocori în zare

 

                                                                          

cocori în zare -

mama deschide caietul

cu rețete vechi

Mirela Brailean

În acest poem, autoarea construiește un arc foarte elegant între ceea ce pleacă și ceea ce rămâne.

Cele două părți din structura textului, concretizate în imagini – ,,cocorii în zare" și ,,mama care deschide caietul cu rețete vechi" – par, la prima vedere, să nu aibă nici o legătură. Între ele se poate, însă, deschide o corespondență subtilă, în jurul ideii de timp, de plecare și de păstrare.

Cocorii poartă cu ei imaginea unei lumi aflate mereu în mișcare: pleacă, se întorc, marchează prin trecerea lor schimbarea anotimpurilor. În fața acestei deplasări, gestul mamei de a deschide caietul cu rețete vechi ne poate trimite către ceea ce rămâne – lucruri păstrate, gesturi repetate, gusturi și amintiri care trec dintr-un timp în altul.

Poate că mama a văzut cocorii. Poate că simpla lor apariție în zare i-a adus în minte alte toamne și alte plecări sau poate că cele două imagini coexistă pur și simplu, iar legătura dintre ele îi revine cititorului.

În această lumină, caietul cu rețete vechi pare un contrabalans al cocorilor: ceva pleacă, ceva rămâne. Între cele două, mama face un gest simplu: deschide caietul care lasă loc memoriei.

Mai mult decât atât, autorul nu scrie nicăieri „toamna”, „amintire”, nu spune „trecerea timpului” sau „familie”, nu descrie că mama privește sau nu privește cocorii. Există, însă, un fir nevazut al relației dintre cuvintele rostite, menit să lase ca sensul să se deschidă doar în mintea cititorului.

Felicitări autoarei pentru minimalism și profunzime.

Irina Țipordei