„În haiku,
detașarea înlocuiește orice instigare sau lamentare poetică. Haijinul este un
poet eminamente contemplativ. El transcende lirismul într-un mod alchimic,
conferind clipei surprinse valența unui miracol.” (TEINO KOR, roman de Genovel-Florentin
Frățilă)
rafală
de vânt –
sufletul
păpădiei
urcând
către cer
Paul-Mircea
Iordache
La o primă citire,
acest poem pare o imagine descriptivă, simplă și familiară. Ba chiar ești
tentat să spui că nici nu este haiku. Păpădia are suflet? Nu cumva este o
metaforă pentru puful păpădiei care este desprins în urma rafalei de vânt?
Deci, citind în acest registru superficial, putem trage o concluzie pripită că
acest poem este un tristih banal care descrie conexiunea intimă dintre
elementele naturii – vântul și păpădia – și capacitatea lor de a se influența
reciproc, creând acest mic spectacol poetic.
Dar, cum spuneam în
citatul de mai sus, haijinul este un poet eminamente contemplativ. El stă
răsturnat în iarbă și observă cum din capitulul păpădiei se desprinde puful în
capătul căruia se află și câte o sămânță de păpădie. În acest context,
"sufletul păpădiei" capătă o altă conotație. Păpădia, prin
transformarea ei din floare în puf, simbolizează efemeritatea, dar prin
prezența minusculei semințe reprezintă și continuitatea vieții. Sufletul ei,
semințe purtate de vânt, aduc promisiunea unui nou început. Este o imagine a
morții dar și a renașterii, angrenată într-un ciclu etern.
Ascensiunea către
cer poate fi interpretată ca o aspirație spre ceva mai înalt, o speranță de a
ajunge într-un loc mai bun, un spațiu al transcendenței. Urcarea către cer
sugerează, astfel, o eliberare de greutățile pământești, o desprindere și o
călătorie liberă, fără constrângeri. Pe de o parte, sufletul păpădiei (puful)
este incredibil de fragil, ușor de purtat de o "rafală de vânt." Pe
de altă parte, tocmai această fragilitate îi conferă puterea de a se răspândi
și de a supraviețui, folosind forța naturii în avantajul său.
Pe scurt, poemul
care părea un tristih la o primă citire și o interpretare superficială,
analizat astfel transmite cu delicatețe
exact esența oricărui haiku-ului authentic: emoții generate din semnificații
profunde. Aici, în acest context, evocă o senzație de ușurință, zbor, speranță
și continuitate, dar și o aluzie la fragilitatea și efemeritatea vieții.
Evident, citirea în această cheie îngăduie cu bucurie metafora simplă, dar
puternică, a sufletului - semințe de păpădie purtate de vânt.
***
ramuri
de salcâm –
suveica
mamei nu mai
agață
luna
Mocanu
Lucica
La o citire
pripită, poemul poate fi catalogat ca un tristih care conține nu o metaforă, ci
o hiperbolă („suveica mamei nu mai/ agață luna”).
Însă, pentru mine,
poemul este profund nostalgic și plin de melancolie. Îl citesc într-un mod
subiectiv și îl comentez ca atare:
Primul vers -
„ramuri de salcâm” mă transpune brusc în satul natal, cu nume de sfântă -
Macrina. Ramurile de salcâm, cu florile lor efemere și parfumate, îmi produc o
senzație de frumusețe trecătoare și de amintiri dulci, dar îndepărtate, curtea
în care am copilărit fiind mărginită de salcâmi.
Partea a doua vine
în completare, ducându-mă într-un plan aproape oniric. Mă regăsesc copil,
călare pe fascinantul război de țesut al
bunicii. Imaginea "suveicii mamei" – în cazul meu, imaginea bunicii -
care nu mai "agață luna" sugerează o pierdere a magiei și a jocului
din copilărie. Prin intermediul bunicii, suveica devine un simbol al creației,
iar luna agățată de aceasta este asociată cu cu feminitatea, cu fantezia, dar
și cu timpul din acele vremuri. Suveica rămâne acum doar un simbol al legăturii subtile dintre
generații, dar și dintre copilărie și clipa prezentă.
Expresia "nu
mai agață luna" sugereză că mamaia (cum îi spuneam eu) nu mai este
prezentă în această dimensiune și, de asemenea, nici copilăria mea. Haiku-ul
evocă nostalgia pentru acea perioadă a vieții când totul era posibil și când
universul era filtrat prin ochii copilului care urmăreau acțiunile mamei ce
țesea o lume fantastică din fire colorate de lână. Odată cu pierderea mamaiei,
am pierdut și magia lumii de atunci dar și acea capacitate de a transforma
obișnuitul în extraordinar a dispărut. În cazul meu nu întrutotul, căci acum
creez eu însumi lumi încărcate de magie (a se vedea TEINO KOR).
Într-un sens mai
larg, haiku-ul vorbește despre cum, pe măsură ce creștem, pierdem acea
capacitate de a vedea miracolul în lucruri simple. Lumea devine mai puțin
magică, iar realitatea ia locul fanteziei. În esență, acest haiku este o
meditație delicată asupra pierderii, memoriei și fragilității magiei
copilăriei, lăsând cititorul cu un sentiment de dor și o ușoară tristețe.
Genovel-Florentin
Frățilă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu