Plin de năduf

 

plin de năduf -

tata-și pune mai mereu

umbra la zid

 

Lidia Pervu

 

Un text bogat în sensuri rostite dar mai ales din cele ne rostite. Suspansul, tensiunea, cifrul este apanajul unui haiku bun. Aici imaginea propusă emană o tăcere plina de înțelesuri. Tăcerea este cea care tronează în scena dinaintea și de după pauza kireji. Poate că ,,auzim" doar un oftat.

Cuvintele autorului redau de fapt ceva fără cuvinte. Ne aflăm în fața unui text enigmatic și inductor de tensiune maximă. Cum altfel dacă debutul este,, plin de năduf"?! Nici în partea a doua textul nu ne scoate la o suprafață simplă. Putem socoti că umbra în sens fizic e pusă la zid la propriu, adică pe arșiță - umbra zidului să fie contopită cu umbra omului, existând posibilitatea ca năduful să fie starea pe care personajul năpădit de o sarcină peste puterile sale - să o capete. Și se retragă cu ciudă la umbră realizând că muncește de prisos, că abordează greșit (iar și iar) ceea ce avea de făcut. Sau ne putem întreba de ce autorul nu a spus mai degrabă,,sub zid" căci ,,a pune la zid" este o expresie puternic punitivă, înseamnă a condamna, iară nu a te pune la adăpost de soare. Mai departe enigma continuă: Oare cum îți poți condamna propria-ți umbră - și încă ,,mai mereu" (cum și de ce acest mereu?!).

În mintea cititorului care am fost eu, au răsărit pe neașteptate niște versuri ale lui George Țărnea din poezia ,,Elegia contrastelor", versuri revelatorii: ,,Bun de pus la rană/ Rău de pus la zid" [...] ,,Partea mea cea neagră-/ Cu noroiul mort/ Părții mele albe/ I-a tot fost suport",,Pe degeaba înger/ Drac plătit din plin/ Înălțarea-mi este/ Singurul declin." Iată și A-ha ul nostru. Paradoxul se dezvăluie din plin. Explicația nădufului - eroarea punerii la zid a umbrei. Adică întelegem nu numai că autoarea folosește cuvântul la figurat, umbra simbolizând negativ, murdar, malefic - ci și - atenție - să nu fie,, umbră" în acest sens de obicei acceptat al metaforei. Putem crede asta datorita juxtapunerii cu acel năduf. Căci personajul nu pare ușurat de pedepsirea justă a umbrei.

Totul nu este ce pare. Năduful s-ar putea să provină tocmai din realizarea faptului că - mai mereu - umbra a fost pe nedrept pusă la zid. Ea fiind suportul,, luminii".

Contrariile nu pot exista una fără alta, pierzând-și sensul. Dualul este pură existență, este diversitate non condamnabilă. Putem prefera lumina dar nu are rost să condamnăm umbra.

A ne bate cu umbrele e dovadă de prostie și când realizăm asta, sigur, ne putem umple de năduf!

 

Cecilia Birca