La 10 ani de la primul interviu publicat aici în două părţi,
poeta Angela Baciu revine cu un nou set de întrebări puse
lui Şerban Codrin.
«…poeţii, romancierii, dramaturgii vor avea despre ce să scrie tragedii mai teribile ca Eschil şi romane mai zguduitoare decât cele ale lui Kafka...»
«eu nu lucrez pe orizontală, nu scriu «texte», unul, zece, o sută, o mie, ci construiesc pe verticală, unde fiecare poem devine parte componentă a unei contrucţii ideatice şi formale…»
«Testamentul din strada Nisipuri» (1985 – 1989) a fost un proiect ascuns în sertar.»
SC: D-nă poetă Angela BACIU, strict onomastic, numele meu este Denk ŞERBAN IOAN, fiul inginerului silvic Denk Adolf GHEORGHE şi al Serenei, născută PETROVICI, funcţionară. Bunicul patern, Denk Adolf, silvicultor, avea ascendenţă austriacă; bunicul matern, Petrovici GHEORGHE, croitor-militar, emigrase din Serbia.
În Primul Război Mondial, amândoi luptaseră în armata română fiind căsătoriţi cu două românce. Născută la Castelul din Miclăuşi, astăzi Judeţul Iaşi, mama a fost botezată de Emil RACOVIŢĂ, familia ei primind oaspeţi pe Nicolae IORGA, George ENESCU, Mihail SADOVEANU, George TOPÂRCEANU, Otilia CAZIMIR, Sergiu CELIBIDACHE, Ion ZAMFIR. Denk Adolf condusese la vânătoare în munţii Neamţului pe George TOPÂRCEANU, iar Gheorghe PETROVICI fusese croitorul personal al mareşalilor Ion ANTONESCU, Ion AVERESCU. Părinţii mei au făcut cunoştinţă cu «binefacerile» comunismului. Mama, în anul 1949, tata între 1949-1964, cu o mică întrerupere, au fost condamnaţi şi întemniţaţi sub acuzaţia de «duşmani ai poporului».
Cu totul întâmplător, m-am nascut în Bucureşti, 1945, în dimineaţa
zilei de 10 mai.
Regele Mihai a telegrafiat familiei să fiu botezat Victor, dar mama nu
a fost de acord.
Am urmat clasele elementare în diferite şcoli de pe Valea Bistriţei, la
Ceahlău, Valea-Rea, Bacău, în actualul Colegiu «Ferdinand», fost Liceul «George
Bacovia», fosta Şcoală medie-mixtă nr.1. Mi-am început aventura literară prin
clasa a II-a, repovestind ceea ce citeam: romane de Alexandre DUMAS, SADOVEANU,
piese de teatru de ESCHIL, SOFOCLE, EURIPIDE, SHAKESPEARE, CARAGIALE, chiar
marea tragedie “Faust” de GOETHE, în clasa a V-a. După absolvirea Liceului
“Dimitrie Bolintineanu” din Bucureşti (1963), am fost student al Facultăţii de
Limbă şi Literatură Română, promoţia anului 1968.
AB: Ce colegi aţi avut?
SC: Am fost coleg în grupa 502 cu : Ion ALEXANDRU, Adrian PĂUNESCU,
Constanţa BUZEA, Dorin TUDORAN, Liviu GRĂSOIU, Dorin GRĂSOIU. În alte grupe se
găseau Gheorghe ISTRATE, Cristian LIVESCU, Teodor CRISTEA, Tia ŞERBĂNESCU, iar
primprejur mai mari, mai mici, Laurenţiu ULICI, Mircea IORGULESCU, Stelian
TABARAŞ, Alex. ŞTEFĂNESCU, Mirela ROZNOVEANU. Mă numeam Petrovici Şerban,
pentru că Denk ŞERBAN era prohibit; devenisem, în acte, frate cu mama şi fiu al
lui Petrovici GHEORGHE, croitorul antonescian.
AB Când aţi debutat?
SC: Am debutat în… 1960, dar am tipărit prima carte în 1982, cu
pseudonimul Şerban CODRIN.
AB: Care este cartea care v-a
“chinuit” cel mai mult? Care este cartea pe care o iubiţi cel
mai mult?
SC: Sunt un autor relativ sărac în titluri. În zona textului
versificat, cele 20 de volume au devenit patru, în limbajul criticii literare,
“cărţi monumentale”.
Eu nu lucrez pe orizontală, nu scriu «texte», unul, zece, o sută, o
mie, ci construiesc pe verticală, unde fiecare poem devine parte componentă a
unei construcţii ideatice şi formale. Am terminat «Şapte imnuri către soare» în
anul 1964, dar a devenit abia partea întâi din «Carte către exil interior»
(1964-1982), tipărită în formă completă în 1997, cu un sumar de 199 de texte.
În diferitele ei variante, cartea a fost respinsă de la publicare prin judecata
unor anumite concursuri de debut. Întrebaţii pe poetii Liviu Ioan STOICIU,
Alexandru MUŞINA, Florin IARU cine pe cine respingea. Dovezile se află în
biblioteci, în seria volumelor de debut colectiv de la Editura «Albatros».
Am avut norocul descoperirii luminii tiparului prin voinţa lui
Ştefan AUGUSTIN DOINAŞ şi prin opoziţia Constanţei BUZEA şi a lui Laurenţiu
ULICI. Fie-i numele binecuvântat, Gabriela NEGREANU şi ciudatul Mircea
SÂNTIMBREANU s-au străduit să-i dea dreptate lui Ştefan AUGUSTIN DOINAŞ,
încercând o cărţulie din rămăşiţele altor cinci, cu un titlu de circumstanţă,
«Imnuri către soare».
«Testamentul din strada Nisipuri» (1985-1989) a fost un proiect ascuns
în sertar. Citeam fragmente prozatorului Aurel Maria BAROS, când ajungeam, rar,
în biroul său de contabil la sediul UNIUNII SCRIITORILOR. Reunite în ordine
alfabetică, după titlu, textele în verset se numeau: «Poeme din cartea de
muncă». În toamna anului 1987, criticul Alex. ŞTEFĂNESCU, probabil prieteneşte,
m-a certat: «Fugi de aici. Mizeriile acestea sunt testamentul tău şi nimeni n-o
să îndrăznească să ţi le publice vreodată!». În felul acesta, am ajuns la
titlul definitiv, pentru că eu locuiam pe Strada Nisipuri din Slobozia. Deci,
dispuneam de timp să lucrez domol, fără grabă, pentru că miile de versete
deveniseră deja testamentare!
M-a prins 22 decembrie 1989 cu munca neterminată. Creaţie deschiaă, ori
avea 4 părţi, ori 40, mesajul se completa, dar în esenţă nu se modifica.
S-a tipărit în anul 2002, la Ed. „Vinea” şi nu a fost remarcat de
nimeni. Călăuzit de «omul Virgil», Şerban CODRIN face o năstruşnică drumeţie,
în care cunoaşte Infernul, Purgatoriul şi Paradisul secolului de pomină XX,
prin grija nomenclatorului de profesiuni, de la acari, cantonieri, culegători,
ţărani, hingheri, buldozerişti (Infernul !), la intelectuali şi artişti
(Purgatoriul !), pentru ca activiştii, profeţii, dictatorii să ne întâmpine în
Paradis, unde tronează Satan, adica Vladimir Ilici, revoluţionarul de profesie.
Ioan VIERU şi Nicolae TZONE au reuşit să-mi scoată poemul din sertar şi să-l
tipărească, totuşi fragmentar, încă o dovadă că poeţii, cel puţin din când în
când, dialoghează, ba chiar destul de apăsat, până la cea mai altruistă
colaborare (…).
AB: Ce a urmat?
SC: După tipărirea cărţii «MAREA TĂCERE» (2001), rămas la rândul
meu fără ocupaţie, prietenii de la Filiala Dobrogea a Uniunii
Scriitorilor, Ion ROŞIANU, Ovidiu DUNĂREANU, Dan Ioan NISTOR, au început să mă
chestioneze: acum încotro? Cum răspunsul, spre Slobozia cu microbuzul, nu le
era satisfăcător, m-a ajutat Olimpiu VLADIMIROV cu invitaţia să-mi arate Delta
Dunării, cel puţin pe la margini. După o noapte de taifasuri şi o dimineaţă
prelungită la cafeneaua de lângă geamia din Isaccea cu nimeni altul decât Marian
DOPCEA, mare degustător şi risipitor de versuri, am găsit calea.
AB: Aveţi pe masă un exemplar din
masivul volum «Baladierul».
SC: Fără să fi fost în posesia unor idei foarte clare despre ce urma să
construiesc, proiectul avea să se clarifice după exact un an de muncă.
Travaliul, cu reluări permanente, cu renunţări şi rescrieri repetate, zi de zi,
noapte de noapte, a durat aproape patru ani. În cele din urmă, doborât ca un
atlet după cea mai epuizantă cursă, am reuşit să ating, într-un fel, panglica
de la linia de sosire… Abia pe parcursul eforturilor mi-am dat seama cât de
bine îmi prindeau vremurile când scriesem tanka, renku, cu budhismul
ideilor, cu tehnica literară specială, cu exerciţiile mentale, care acum mă
ajutau să depăşesc perioadele de criză pentru că eram terorizat de frica
rătăcirii, a eşecului. Da, EMINESCU avusese intuiţie perfectă atunci când se
scufundase în oceanul ideatic al lui Budha!
Cele 66 de balade şi 300 de sonete alcătuiesc o arhitectură
labirintică, ironic culturală, dincolo de faptul că sugerează lectura unui poem
pentru fiecare zi a unui an. Suntem prea grăbiţi, am uitat ce înseamnă
meditaţia, dar pe mine nu mă deranjează, continui să gândesc la destin,
credinţă, dragoste, timp, absurd, univers, efemeritate, ceea ce poeţii repetă
dintotdeauna şi nu vor înceta niciodată să o facă.
AB: Sunteţi un om împlinit…
profesional, sufleteşte? Descrieţi o zi din viaţa Dumneavoastră.
SC: Niciun creator nu este întrutotul împlinit, cum spuneţi dragă poetă
Angela BACIU, profesional. Dă-mi un singur nume şi am curajul să rostesc din
răsputeri: minte, de o mie de ori minte !
Orice autor lasă în urma lui o creaţie neterminată, chiar dacă
apelez la nume sacre: EMINESCU, CREANGĂ, CARAGIALE, …BACH, MOZART, WAGNER,
ENESCU… Aş fi vrut să scriu mult mai multe piese de teatru, dar am
renunţat, datorită răutăţii vremurilor.
Ca poet am un proiect pe care l-am construit mintal în ultimii ani.
Pentru că este imposibil de realizat în amploare, câteva fragmente intră în
componenţa “Baladierului”. Probabil, un poet al viitorului va ajunge cu
puterile sale la aceleaşi idei şi va realiza o creaţie mareaţă. «Testamentul
din strada Nisipuri» este fragmentar însă nu se observă. Orice creaţie, de
fapt, face parte din altceva mult mai amplu…
Sufleteşte? Nu se poate răspunde decât prin… truisme… O zi din viaţa
mea nu are cine ştie ce relief exterior. Am fost un foarte bun, conştiincios
dascăl de catedră, detestat de autorităţi, umilit de proşti, alungat dintr-o
şcoală marginală în alta. Lucram la rescrierea «Ţiganiadei» şi-mi risipeam
timpul dimineaţa, după-amiaza, seara prin tot felul de clase, cheltuiam 14 ore
pentru 4 ore de predare. Conjuraţia imbecililor, împrejur, funcţiona
ireproşabil.
După anul 1990 m-am lansat în administraţia culturală, unde m-am izbit
de aceeaşi cortina de fontă. Am fost director de instituţii, dar m-am retras
prin demisii din revărsarea noroiului pestilenţial. Mi-a rămas creaţia,
singurul spaţiu sacru, un fel de Împărăţie a Domnului. Aici, nici o speranţă,
loviturile s-au abătut cu aceeaşi frecvenţă din partea aceloraşi nătărăi.
Scriu în singurătate, zi şi noapte, cu lungi perioade, când par total
absent de pe această lume.
