Frunze ruginii

 

frunze ruginii –

în urma mea scârțâie

toată povestea

 

Ana Drobot

 

E toamnă, e octombrie și frunzele șoptesc prin parcuri și alei. Peisajul este familiar și totul pare confortabil. Parcă nu strică o mică plimbare. Doar că frunzele strivite sub picior lasă în urmă trecutul. Unul nu prea binevoitor.

Ceva scârțâie. O fi de la vârstă? De la ceva nerezolvat, restant din vară? Dar e clar că e o poveste care rulează în mintea celui plecat la promenadă. Poate că frunzele animă gândurile și povestea (toată) se reaprinde în memorie.

Parcă îmi place ambiguitatea asta. Fiecare are povestea lui. Poate vrea să o spună, poate că nu.

Oricum, timpul nu ne cruță. El trece impasibil, așternând noi straturi ale vieții. Cu fiecare frunză căzută. Cu fiecare foșnet.

 

Ramona Bădescu

Scrisori de pe front

 

scrisori de pe front -

pe sticla ferestrei

câțiva fulgi de nea

 

Daniela Topârcean

 

De la bun început ne trezim într-o ipoteză tensionată, cea a conflictului dintre om și om la nivel de întregi comunități care se înfruntă între ele (o practică a omenirii, de mii și mii de ani... de evoluție). Frontul, se știe, este linia morții violente - convenită și stârnită voluntar. Totuși, cei aflați pe front, în majoritate inocenți, se agață de viața de dinainte, de cei dragi, de pace. Cel puțin în soiul de război practicat până acum în istorie, combatanții trimit scrisori celor ce-i așteaptă acasă. Veștile - în asemenea context cumplit devin la fel de importante ca aerul. E adevărat , scrisorile nu conțin doar vești ci sunt chiar lumea, ființa, gândurile, amintirile, speranțele, proiecția lumii celui de pe front. Scrisorile acestea aduc și susțin sensul fiecărei zile. Simtim că pot fi scrisori ale unor vii sau, (derapând alegoric) scrisorile unor plecați dintre vii.

Țesătura aluzivă este perfectă în formularea poemului. Este evidentă cotitura de după cezura funcțională. Atât cuvintele folosite cât și juxtapunerea de versuri își face datoria. Gândul cititorului alunecă pe nepusă masă într-o glacialitate unde tristețea celui ce așteaptă scrisorile este sugerat prin kigo de iarnă (fulgii de nea) cât și prin sticla rece a unei ferestre evident închisă. Se lasă un frig interior și exterior aproape palpabil. Fulgii de nea pot deveni în sens alegoric - scrisori de la un expeditor mutat in cerurile reci.

Sau, cine știe, poate că și pe front ninge și destinatarul își poate închipui de atâta dor că cel de departe trimite gândul său odată cu fulgii albi și frumoși, gând despre căldura căminului dorit, despre sărbători și normalitate, despre pacea viitoarei primăveri.

Autorul lasă voit pe fiecare să compună povestea nescrisă textual, să recupereze din tăceri poate chiar mai multe sensuri decât cele la care s-a gândit el însuși. A păstrat reticența stârnind emoția. A folosit semantica conducătoare spre ideea sa dar a lăsat cale liberă interpretărilor personalizate.

 

Cecilia Birca

Casa pustie

 

casa pustie -

prin curte din gard în gard

punga de plastic

 

Valer G. Pop

 

Există multe însemne ale pustietății și multe obiecte care o amplifică. Dintre ele, pungile de plastic, rezultat al tehnologizării și serializarii produselor, lucruri de lungă durată create de om, aparent inofensive, devin înspăimântătoare prin longevitate și nocivitate.

În primul vers, ne întâmpină o ,,casă pustie".

În următoarele două, ,,prin curte din gard în gard punga de plastic". În rest, nimeni care să o adune, nimeni care să-i fi supraviețuit. Punga de plastic pare a fi un simbol al permanenței și al singurătății menit să inspecteze ce a mai rămas din vechea locuință unde cândva răsunau glasuri vesele de copii, unde bunicii le spuneau povești nepoților, iar părinții își duceau grijile de pe o zi pe alta. Ca o ironie, a rămas doar ea versus restul lucrurilor ce au însemnat cu adevărat ceva, dar care din păcate sunt perisabile și sortite să dispară într-un final undeva unde nu vor mai avea nici măcar valoare de amintire sau, poate, numai atât.

Purtat de vânt, însă ambalajul cutreieră fără rost locul, fluierând parcă a pagubă deoarece nu mai este nimeni care să-l oprească, nimeni care să aibă nevoie de el, fiind singura mărturie că acolo, cineva, cândva a avut o viață și a lăsat o urmă a trecerii sale prin lume.

Întregul peisaj, dezolant, poate fi și un semnal de alarmă, un avertisment pentru ceea ce ar putea deveni în viitor minunata noastră planetă albastră, singura casă pe care o avem, dar o ,,casă pustie", invadată de gunoaie, în care doar niște pungi de plastic au supraviețuit rasei umane, ca dovezi ale existenței sau ale iresponsabilității sale.

 

Irina Țipordei

Gutuile vecinei/Sub clar de lună

 

căzute prin iarbă

gutuile vecinei –

călcare pe bec

 

Mihaela Iacob

 

Gutuile căzute prin iarbă nu sunt doar niște simple roade de toamnă. Niciun detaliu nu e întâmplător în haiku. Gutuile căzute capătă alte înțelesuri când aflăm că sunt ale vecinei și mai ales în combinație cu partea a doua a poemului. Călcarea pe bec și vecina nu pot sugera decât cel puțin câteva priviri interesate, ca între îndrăgostiți. Între timp, altcineva, poate soția, își arată dezaprobarea. De aici călcarea pe bec, gafa. Un poem care se bazează pe o serie de aluzii, dar nu numai. E și un poem care lucrează altfel cu obișnuita gutuie care luminează în geam. Becurile și gutuia pot fi una și aceeași imagine. Din câteva priviri se clarifică sentimentele între un vecin și o vecină, sau cel puțin interesul. Gutuile vecinei probabil devin o dovadă a infidelității, uitate poate în grabă în iarbă. Poate au fost un pretext pentru ca vecina să își viziteze vecinul, oferindu-i gutui de la ea din grădină. Un poem ghiduș, cu umor, și cu aluzii bine gândite pentru a forma o întreagă scenă sau poveste. Nu contează neapărat care e povestea, ci modul în care aluziile și sugestiile sunt alăturate pentru a sugera ceva mult dincolo de sensul propriu. Într-un haiku nu e nevoie de figurile de stil obișnuite din poezia lirică occidentală.

 

***

bunicii în parc –

reverența frunzelor

sub clar de lună

 

Ion Cuzuioc

 

Un poem haiku sugerând o scenă romantică prin simpla prezență a unor elemente atent alese și structurate. Parcul, bunicii, clarul de lună, reverența frunzelor nu ne pot sugera decât tandrețea care există încă la vârsta a treia. Bunicii formează un cuplu încă îndrăgostit, în ciuda trecerii vremii. Ei au rămas împreună ca în basme, până la adânci bătrâneți. Clarul de lună sugerează o plimbare romantică, pentru că ne este cunoscut acest decor din poeziile, piesele, picturile și scrierile romantice, precum și din filme. Parcul sugerează și el un loc de întâlnire al îndrăgostiților, precum și plimbările în doi, când au loc discuții și confesiuni. Frunzele aparent fac reverențe, se înclină, probabil sub briza toamnei, în fața bunicilor încă îndrăgostiți, arătându-le respectul pe care alți îndrăgostiți îl simt în fața unor astfel de cupluri. Emoțiile și lirismul sunt exprimate indirect, prin imagini. Fiecare cuvânt și imagine contribuie subtil la crearea tabloului celor doi bătrâni în continuare îndrăgostiți. Toamna e sugerată prin frunzele care fac reverențe, pentru că ni le imaginăm căzute la pământ, făcând plecăciuni. Imaginile au asocieri lirice, nefiind necesare figurile de stil din poezia lirică occidentală.

 

Ana Drobot

Imunitate

 

imunitate -

miros de tufănele

sub strat de brumă

 

Lucica Mocanu

 

Un poem ce a trecut aproape neobservat la concurs, lipsindu-i zorzoanele care să atragă din capul locului atenția cititorului. Un haiku auster, parcimonios, care nu spune nimic senzațional, nu trimite la vreo imagine care să taie respirația, nu evocă în lacrimi ființele dragi, nu caută cu tot dinadinsul să provoace vreo emoție, nu se repede să iasă în față cu nimic. Ba din contră, aș zice că încearcă să se furișeze cumva și să se protejeze de tot și de toate. La primul vers, asta și cere: imunitate.

Tufănelele, spre deosebire de suratele lor mai mari, crizantemele, nu sunt atât de spectaculoase. Dacă ar fi să alegi un buchet de flori, ai alege fără să stai pe gânduri crizantemele. Însă tufănelele au o reziliență mai bună în fața vicisitudinilor. Poate că, în condiții normale, nu atrag prea mult, nu sunt băgate în seamă în raport cu rondurile de flori maiestuoase din jur, însă când vin vremuri grele, doar tufănelele rămân, căci au capacitatea de a supraviețui și de a se conserva în așteptarea unor vremuri mai bune,

Dar poemul nu vorbește despre tufănelele în sine, ci despre mirosul lor. Dacă există un miros, înseamnă că există și o persoană care percepe acel miros, a cărei prezență este semnalată cititorului subtil, surdinizat. Iar ideea poemului se schimbă. Aflăm că, de fapt, nu este vorba atât despre imunitatea florilor în condiții vitrege, cât despre modul în care omul este receptiv la prezența lor chiar și în cele mai "brumate" situații.

Mergând mai departe, ajungem să ne întrebăm: ce miros pot avea tufănelele sub stratul de brumă? Mirosul floral și bruma nu prea sunt compatibile. Una din două: ori avem bruma și nu avem mirosul, ori avem mirosul și nu avem bruma. Din acest punct, poemul permite două variante de interpretare:

- fie un miros imaginar al tufănelelor, un iz dătător de speranță insuflat omului de faptul că aceste flori rezistă și în cele mai vitrege condiții, ceea ce îi oferă și omului curaj, putere, imunitate în fața provocărilor vieții;

- fie un miros aievea al tufănelelor, care nu este afectat de nicio brumă, dar pe care omul nu-l poate percepe, având toate simțurile "brumate" de stratul gros al nimicurilor de zi cu zi, ce l-au făcut "imun" la farmecele florilor și la tot ce oferă natura mai frumos și mai neprocesat.

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Piața in amurg

 

piața in amurg -

pe-un cântar abandonat

zace un fluture

 

Cezar Florescu

 

Capitulând în fața mercantilismului

Doamnelor și domnilor, un fluture a fost abandonat pe un cântar dintr-o piață, în amurg. Aceasta este întâmplarea serii!

După amurgul zeilor vine cel al oamenilor. Când nimic nu mai găsim de cântărit, trăim în plin crepuscul al existenței lipsite de frumusețea imponderabilității.

Poate peste zi, fluturele a însoțit forfota din piața mustind de fructe, flori și alte atracții. Dar odată cu înserarea, scurta viață și-a jucat finalul tocmai acolo unde lucrurile sunt cântărite.

Dar cât cântărește un fluture?

Cum măsurăm inefabilului și câte zboruri mai abandonăm până la ultimul amurg?

 

Ramona Bădescu

Prin vechiul târg

 

 

prin vechiul târg -

dispuse din loc în loc

cârciumăresele

 

Lidia Pervu

 

Prin asocierea vechiului târg cu prezența cârciumăreselor - fie ele flori sau haingițe, ne trezim învăluiți de o lume retro, atât de frumoasă prin patina căpătată. O lume a amurgului, poate chiar a propriului nostru amurg. Avem indubitabil sentimentul că e sfârșit de vară, ba chiar e toamnă. Am apreciat în mod deosebit cum kigoul ni se induce cu măiestrie și subtilitate, fără a fi exprimat fățiș, ceea ce e lucru mare într-un haiku. Mireasma ,,vechiului", deși apreciată în tradiția versului nipon, nu este lăsată să apese, să devină de plumb. De altfel, în scriitura haiku, disperarea (mai ales exprimată în sens liricoid) nu există.

Totul e firesc. Doar punctul de situare al haijinului este neobișnuit și incită. În rest totul e echilibru. Orice umbră își are lumina, orice ruină își are frumusețea sa, orice pustietate poate conține bogăție.

Astfel, aici, prin vechiul târg, haijinul alege să jongleze cu cuvintele și dispune ,,din loc în loc" cârciumăresele. Introduce în cotidian o surpriză, un ,,aha", o sclipire ici-colo. Ni se lasă libertatea să vedem în cârciumărese fie pâlcuri de flori robuste, în culori vii, vibrante, aducând veselie ochiului, sau frumoase hangițe ispitind cu mustul dulce și nu numai.

Fiorul vitalității răbufnește din loc in loc, asigurând ,,zvâcul* urbei prăfuite de timp.

Cu acest poem, chiar sub apăsarea toamnei putem fredona: ,,Hai să ne-întâlnim sâmbătă seară - iară - într-o cârciumioară la Șosea", comițând păcatul de a aduce un aer european interbelic unui haiku scris ca la carte.

 

Cecilia Birca

Ciori croncănind/Pomul la pământ

 

ciori croncănind

pe pervazul ferestrei -

testamentul citit

 

Mircea Moldovan

 

Când vedem ,,ciori croncănind pe pervazul ferestrei" ne vine să devenim superstițioși, gândindu-ne la ciori ca la apariții prevestitoare de rău. O fi sau nu o fi așa, nimeni nu poate ști.

Deși cele două părți ale poeziei sunt autoritar distincte, ultimul vers - ,,testament citit" - ne cam pune pe gânduri și pare să ne apropie de motivul pentru care zburătoarele s-au adunat la taifas. Zarurile au fost aruncate, actul privind preluarea moștenirii este scris, datat și semnat.

Asupra unui lucru nu putem fi siguri. Citirea se face la propriu prin aducerea la cunoștința celor interesați a conținutului documentului? Poate ne aflăm cumva în etapa presupunerilor din partea unora care s-ar vrea trecuți în testament și care, revoltați sau nu, fac deja aranjamente, exprimându-se ca și când l-ar citi chiar ei?

Transferul între generații al bunurilor este deseori un prilej de discuții aprinse și de ,,croncănit fără sfârșit" al rudelor îndoliate care pot deveni adevărate ,,ciori pioase", asemenea păsărilor ,,obraznice" cu care sunt asemuite. Ele clevetesc fără zăbavă și, chipurile, cu mari îngrijorări pentru cel plecat în lumea drepților.

Dacă vrem să fim mai puțin cârcotași, la fel de adevărată se poate dovedi și ideea de singurătate care se desprinde din poem. ,,Conversația" nestingherită a ciorilor de pe pervazul unei ferestre ne îndeamnă să ne gândim și la o casă părăsită al cărei testament a fost citit demult. Ceea ce a mai rămas din ea se află acum la dispoziția noilor locatari.

Un poem cu substrat tragicomic, subtil, concis și plin de umor fără a fi un senryu, dar care ne confruntă cu realități dure.

 

***

pomul la pământ -

bunicul numără

inelele din trunchi

 

Ion Cuzuioc

 

Suntem legați sufletește de ceea ce am sădit și am ocrotit o viață întreagă. La sfârșit, socotim anii pe care i-am dăruit și pe care-i numărăm în binefaceri. Sintagma ,,un om, un pom" măsoară legătura dintre două destine, reflectînd și reciprocitatea acestei legături.

Primul vers, ,,pomul la pământ", ne dă sentimentul prăbușirii. Vatra părintească, rădăcinile noastre, relația cu pământul se regăsesc tocmai în copacul din pragul casei, acum doborât.

Patriarhul familiei simte cel mai profund că o cale de comunicare, o legătură a sa cu veșnicia a dispărut. Când ,,bunicul numără inelele din trunchi", vedem gestul cald al unui prieten pentru alt prieten față de care simte duioșie și compasiune și pe care, poate, îl va urma cât de curând. ,,Inelele din trunchi" nu numără  doar anii copacului, ci și anii din viața bunicului. Copacul, ca pom roditor, a purtat mereu simbolul unui neam întreg. Pentru bunic el este imaginea familei însăși. A crescut alături de el și a rodit odată cu el.

Deși aparent sunt legate între ele cele două părți ale poeziei prin ,,pom" și ,,inelele din trunchi", versul din mijloc creează acea discontinuitate care intensifică substratul poveștii, dând frâu liber interpretărilor.

 

Irina Ţipordei  ·

Doi pierde-vară

 

„În haiku, detașarea înlocuiește orice instigare sau lamentare poetică. Haijinul este un poet eminamente contemplativ. El transcende lirismul într-un mod alchimic, conferind clipei surprinse valența unui miracol.” (TEINO KOR de Genovel-Florentin Frățilă)

 

alte pagube –

recitind din Marcel Proust

doi pierde-vară

 

Ana Drobot

 

Alegerea de față este o excepție, deoarece aș fi preferat un haiku. Însă, poemul acesta este un senryū modern, unde rafinamentul literar se întâlnește cu ironia subtilă fapt pentru care l-am considerat special.

Într-o notă de regret, primul vers dă de înțeles că nu vom afla lucruri prea plăcute. Dincolo de pagubele de până acum, se anunță și altele pe care le vom afla în partea a doua de după kireji.

Cine recitește din Marcel Proust? Doi pierde-vară! Este clar că se face referire la romanul „În căutarea timpului pierdut” !

Acest roman este o meditație asupra curgerii timpului, iar senryū preia această idee și, în mod aluziv, aflăm astfel că paguba anunțată ține de timpul pierdut.

Cum poate fi interpretat poemul?

Poate fi despre ciclicitatea prin care oamenii gen ,,pierde-vară" sunt inconștienți de ireversibilitatea trecerii timpului pe care îl pierd aiurea....Sau un mod ironic/autoironic de recunoaștere a plăcerii de a te abandona lecturii, chiar dacă este considerată de unii o activitate lipsită de productivitate, demnă de un pierde-vară care în ochii altora pare chiar cât doi pierde-vară!

 

Genovel-Florentin Frățilă

Iar întuneric

 

 

iar întuneric –

ploaia șterge soarele

de pe asfalt

 

Camelia Blaj

 

Poemul ilustrează, prin îmbinarea a celor două părți, mai multe posibilități de interpretare a ceea ce se întâmplă. Întunericul de unde vine? Este acolo odată cu apariția ploii, care șterge desenele de pe asfalt? Dar dacă tocmai ștergerea soarelui desenat cu cretă a adus, în imaginația copilului, ploaia și lipsa luminii? Soarele desenat putea însemna o ultimă urmă de optimism, o ultimă susținere emoțională care dispare, o ultimă iluzie că totul poate fi bine. Poate, de asemenea, sugera revenirea la realitate, trezirea din lumea fanteziei. Ploaia ne aduce cu picioarele pe pământ.

 

Ana Drobot

Drumul spre mare

 

drumul spre mare –

copilul se scaldă

în apă dulce

 

Ana Drobot

 

Acest poem îmi aduce în simțuri una dintre cele mai intense experiențe din copilărie: drumul spre mare... Îmi amintesc cum, pe măsură ce mă apropiam de litoral, totul devenea magic: strălucirea soarelui, umbrele și nuanțele copacilor întâlniți de-a lungul șoselei (pe atunci, în loc de A1 și A2, Dacia 1300 a părinților știa numai decorurile pitorești de pe șoseaua veche), mirosul de plastic și culorile jucăriilor de plajă încinse alături de mine (în mașină nu exista decât aer condiționat de vreme)... Se simțea savoarea iminentă a unui Pepsi rece (care se găsea doar la mare) și se conturau încet-încet castelele de nisip ale paradisului udat de valurile albastre.

Acea fericire, acea senzație de plutire în ape dulci, răzbate minunat din cele trei versuri "ticluite" de Ana Drobot. Talentul haijinei reușește să surdinizeze perfect emoțiile, lăsând cititorului plăcerea de a le (re)descoperi gradual, pe măsură ce simțurile sunt antrenate în jocul "apelor", de la cele sărate ale mării, sugerate în primul vers, la cele dulci revărsate în final. Senzațiile în contrast (sărat și dulce) sunt atât de frumos armonizate în versul median, ce induce subtil valul de bucurie al copilului ce se scaldă, la propriu și la figurat, în apele sale.

Poemul poate fi citit și altfel, ca o "fișă de post" pentru părinți, ca un "prospect" pentru modul în care un copil trebuie crescut, ca o instrucțiune: "drumul spre mare - copilul se scaldă / în apă dulce". Adică: a se scălda copilul în "apă dulce" în drumul lui spre a fi mare, spre a deveni adult. "Apele" copilăriei trebuie să fie cât mai "dulci"; copilul trebuie protejat de traume și suferințe de orice fel, trebuie să beneficieze de liniște, afecțiune, de un mediu propice unei dezvoltări armonioase a personalității sale.

Dar să ne detașăm un pic de cele "omenești" și să privim pur și simplu ce se întâmplă în natură: iată un firicel de apă ce se naște din pântecele muntelui, se "scaldă" și se dezvoltă "în apă dulce", din izvor în pârâiaș, din pârâiaș în râu, din râu în fluviu... până ce "copilul" cât un strop de ploaie ajunge să se contopească și să se identifice cu marea cea mare!

 

Andrei Andy Grădinaru

Curcubeu în zori

 

curcubeu în zori –

eșarfa mamei zburând

prin lanul de grâu

 

Nicoleta Șurpanu

 

O imagine cinematografică, eșarfa mamei purtată de vânt deasupra lanului de grâu, ne călăuzește spre locul unde este adevăratul curcubeu. În sufletul vesel al mamei care iubește accesoriile colorate.

Pe de altă parte, eșarfa luată de vânt poate fi și un simbol al frumuseții efemere.

Poemul este enigmatic. Nu știm ce caută mama în zori pe câmp. Poate că apariția curcubeului îi amintește privitorului de eșarfa mamei care plutește ca un vis peste câmp. O nostalgie din copilărie și un legământ sfânt între Cer și Pământ, între cea plecată și cel rămas.

                                                                                                                                                Ramona Bădescu

În ceainicul bunicului

 

strâmtoare -

în ceainicul bunicului

lumina lunii

 

Daniela Topârcean

 

Cât să fie de cuprinzător un ceainic?! Desigur, nu atât cât să încapă nestrâmtorată lumina unui astru. Dar nici nu e rostul ceainicului oglindirea lunii. Unde mai pui că, în mod obișnuit are și un capac menit să nu intre în el nimic de dinafară. Căderea în admirație (eventual în compătimire) a luminii lunii reflectate în strâmtoarea unui mic ceainic este pripită, denotă un cititor neexperimentat. Frumoasa imagine adusă de autor, este de fapt o capcană.

Dacă citim asumând optica haiku, ne simțim tensionați deja de primul cuvânt/vers: ,,strâmtoare"! Nearticulat. Deci - pericol, blocaj, presiune! De fapt, lesne ni se dezvăluie că nu lumina lunii e la strâmtoare, cum ne așteptam la prima citire ci bunicul, încleștat de gânduri, griji... știu eu, poate chiar frici omenești cum ar fi cea de bătrânețe sau de moarte. Și toate sporesc parcă odată cu noaptea. Ce poate face in acest context bunicul decât să mediteze îndeung sorbind domol ceai după ceai, având ca tovarăș doar ceainicul ținut temporar fără capac din cauza frecvenței cu care se toarnă ceaiul. In acest fel, acolo, în ceainic înafara ceaiului se află și lumina lunii. Putem prinde astfel sugestia cum că, odată cu ceaiul băut, poate veni calmarea, iluminarea, clarificarea, găsirea soluțiilor, alungarea fricilor.

In text cuvintele sunt perfect ancorate în sensul lor propriu. Dar nimic nu are prezență semantică unică și de sine stătătoare. Între cuvinte e o puternică ,,legătură mireasmă", subtilă, nevăzută, care aduce transfigurarea, acea alegorie palpabilă grație alegerii lor corecte de către autor.

În poem nici măcar nu este pomenită noaptea. Întunericul este eludat. În schimb, este înlocuit eficient, mai cifrat - cu cuvântul ,,strâmtoare" - pus în contrast cu ceainicul deschis, destupat, purtător de ,,lumină". Lumina calmului, a echilibrului.

În acest poem am găsit parcimonie cu rost într-o exprimare bine gândită conținând, paradoxal, bogăție de sens, aluzie, înțeles multiplu. Un haiku reușit, cu personalitate!

Mai notez doar că în această cheie se scrie un haiku, dar se și citește un haiku. Cu răbdare, cu spiritul deschis, forare în adânc, revelare și întelegere a tâlcurilor, selecție, contemplare. După care o putem lua de la început, privind din alt punct, meditând iarăși; având eventual drept companion o cană cu ceai in care cade lumina lunii.

 

Cecilia Birca

Dansatorul de flamenco

 

roportul ploii -

dansatorul de flamenco

tot mai îndârjit

 

Camelia Blaj

 

Poemul juxtapune două contrarii: ploaia și focul.

Chiar de la început, autoarea ne aduce în mijlocul ploii.

În continuare, un ,,dansator de flamenco tot mai îndârjit" aprinde focul, în ritmul alert al unui pasional dans care poate atinge cele mai profunde emoții umane. Undeva, la marginea unui lac sărat, Flamingo - ,,pasarea de foc", cea mai frumoasă pasare din lume, își etalează splendoarea. Dansatorul parcă ar vrea să contracareze ritmul ploii sau, poate, să se pună în acord cu el, să-l îmblânzească de parcă apa, căzând cu zgomot, ar vrea să stingă flama.

Dansul se aprinde, concurând cu răpăitul apei, vibrând într-un tempo tot mai pronunțat, asemenea focului care curge prin vene.

Două furii s-au dezlănțuit și nu se vor potoli prea curând. Doar rezultatul este unul fascinant, regăsit în frumusețea, eleganța, vitalitatea mișcărilor, prin amestecul de emoții care aduc omul cu natura într-un tandem ca într-o sărbătoare a vieții.

 

Irina Ţipordei

 

Farul de veghe

 

farul de veghe —

în fisura digului

un mac înflorit

 

Nicoleta Șurpanu

 

La o primă lectură, pare o simplă descriere poetică a unui peisaj maritim: un țărm îndiguit, străjuit de un far, într-o atmosferă liniștită. Farul și digul, creații ale omului menite să controleze și să protejeze în fața naturii, sunt juxtapuse cu fragilitatea și efemeritatea unui mac înflorit.

Totuși, haiku-ul se deschide și cu o „cheie” a unei lecturi mai profunde. Farul — veghetorul clasic care scrutează largul mării — nu semnalează fisura din dig, o vulnerabilitate reală, prezentă, dar ignorată. În acest context, macul roșu, crescut în acea fisură, devine el însuși, în mod hiperbolic și paradoxal, un fel de „far de veghe”.

Această inversare simbolică atrage atenția asupra modului în care semnele de avertizare nu vin întotdeauna din direcții așteptate. În locul luminii albe și reci a farului, avem roșul intens al unei flori delicate, ca semnal de alarmă. Poemul ne invită să observăm detaliile subtile, „fisurile” din structurile care par sigure, și să nu ne lăsăm înșelați de aparențe sau de încrederea oarbă în sisteme create pentru a ne proteja.

Astfel, haiku-ul devine o meditație asupra fragilității, a atenției și a nevoii de conștientizare a semnalelor tăcute, care prevestesc pericolele ce pot trece neobservate.

 

Genovel-Florentin Frățilă

 

Gura satului/Ceartă conjugală

 

gura satului –

în poiana lui Iocan

povești cu fazani

 

Ecaterina Pupăză

 

Un senryu reușit, cu un joc de cuvinte foarte bine gândit. Primul vers, gura satului, ne face să ne gândim la bârfe. Satul, ca spațiu restrâns, unde fiecare se cunoaște cu fiecare, lasă loc de astfel de activități. Poemul ar rămâne unul banal, dacă nu ar exista partea a doua, care face aluzie la o operă literară cunoscută, unde știm că se discută. Dar, ce anume se discută? Nu orice povești – ci din acelea cu fazani. Fazanii fac și ei o aluzie la cei păcăliți, creduli. Un poem plin de haz, cu aluziile bine gândite.

 

***

ceartă conjugală –

în site-ul arheologic

oale sparte

 

Valer G. Pop

 

Un senryu bazat pe elemente care sugerează mult umor. Doi soți se ceartă, în prima parte. În a doua parte, avem imaginea unor oale sparte într-un sit arheologic. Aparent, cele două imagini sunt complet separate. Totuși, legătura între ele este realizată de oalele sparte. Cititorul vede cum „zboară” oalele provenite din cearta conjugală din zilele noastre în situl arheologic. Sau, dacă se mai gândește, descoperă alte înțelesuri: cearta celor doi soți a avut loc în trecut, și au rămas ca dovadă oalele sparte în situl arheologic. Niște turiști cu simțul umorului își imaginează cum oalele acelea din situl arheologic au fost sparte într-o astfel de ceartă. Situl arheologic, de asemenea, poate trimite la trecutul unui cuplu din zilele noastre, care s-a certat în trecut, iar rămășițele — oalele sparte — se află cu mult timp în urmă.

 

Ana Drobot

Corola lumii

 

parfum de femeie –

strecurându-se prin gard

corola lumii

 

Gabriela Cecilia Cioran

 

Prin sintagmele utilizate, poemul ascunde în cele două părți sugestii care, pe măsură ce sunt "descifrate" și corelate, trezesc o bogăție de trăiri.

Primul vers captează atenția cititorului, sugerând cu strictul necesar de cuvinte o legătură indusă de la distanță între două personaje, prin parfumul ispititor de femeie.

Partea a doua prezintă un element esențial de decor, punând totodată lucrurile în mișcare, iar apoi dezvăluie, în două cuvinte de final, toată povestea. Gardul sugerează o vecinătate, o apropiere între personaje, dar și existența unui obstacol, a unei granițe poate de netrecut. Iar prin gardul respectiv se strecoară ceva: "corola lumii". Iată două cuvinte care, corelate cu "parfumul de femeie" din primul vers, emană o bogăție de senzații și de înțelesuri. Avem mireasma, avem culoarea, și avem lumea întreagă. Și încet-încet intuim cam unde "bate" poemul: parfumul unei doamne adorate de la distanță umple de culoare, prin simpla lui prezență, viața "receptorului", căci pentru el acea doamnă este lumea toată.

Dar lucrurile devin și mai interesante. "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", spune Lucian Blaga.... Poate că, aidoma felului în care Blaga iubește "...și flori, și ochi și buze...", personajul din poemul nostru, în adorația sa pentru doamna cu parfumul, nu vrea să sugrume "vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric", ci să o îmbogățească cu "largi fiori de sfânt mister", iar tot ce-i neînțeles să se schimbe în neînțelesuri și mai mari. O frumoasă poveste de iubire la distanță, al cărei întreg farmec sălășluiește în misterul ei.

Iar gândindu-ne și la capodopera cinematografică "Parfum de femeie", în care personajul principal este orb, intensitatea trăirilor din poemul nostru se amplifică și mai mult, astfel cum se amplifică celelalte simțuri în cazul nevăzătorilor.

 

Andrei Andy Grădinaru

Rea de gură

 

rea de gură –

grindina tocând mărunt

florile de tei

 

Valer G. Pop

 

Uneori, un singur cuvânt poate tăia mai rău decât o sabie. Dar o avalanșă zilnică de vorbe grele, ce efect poate avea? Valer G. Pop a găsit o corespondență adecvată: grindina. Care supără pentru că strică recoltele și munca asiduă a lucrătorilor pământului.

Poate că nimeni nu se gândește la florile de tei. Ele nu fac fructe. Distrugerea lor, însă, ne lipsește de parfumul frumuseții, fără de care lumea eșuează lamentabil în mercantilism.

Și mai face un lucru nociv cea “rea de gură”, distruge iubirea. Stihia cu gheață, dezlănțuită asupra teilor, atacă un simbol al romantismului, eminescian (pentru romāni) sau universal, prin dulceața miresmei ce cotropește simțurile.

Dacă am privi mai atent florile de tei, am vedea cât de fragile sunt…

 

Ramona Bădescu

Mac scuturat

 

mac scuturat -

refăcându-i corola

doi fluturi roșii

 

Cezar Florescu

 

Textul reușește să fie un poem adevărat atât pentru lumea niponă ale cărui exigențe de construcție sau stil le respectă, cât și pentru occidentalii care pot avea pentru prima dată în față - un haiku.

Este laconic, exprimat cu parcimonie dar încărcat de frumusețe și putere de sugestie. Tabloul comasează grad maxim de tensiune a friabilității din lumea materială. Desigur, imagisticul atât de reușit al poemului nu e doar estetic ci îndeamnă la imaginar. Vedem deja măciulia verde a unei tije de mac al cărui foșnet și tremur roșu s-a scuturat. Pare că tot farmecul a rămas în trecut. Însă doi fluturi roșii (atât culoarea adusă în text cât și formula de ,,doi" folosite cu abilitate - sugerează discret o scenă a iubirii) par că stăpânesc cu succes arta străveche kintsugi. Ei repară cu măiestrie. Refac minunea. Refac delicata corolă a florii de mac.

Oare chiar fragilitatea și frumusețea acestei corole să îl fi inspirat și pe Blaga?! Posibil. Dar uite că vine un alt poet,privește precum un japonez și dă o altă perspectivă asupra florii spulberate. Orice lucru, chiar trecător, are farmecul său. Se poate admira chiar reparat, refăcut, transformat. Viața este un flux. Nimic nu e static. Chiar pieirea in sine poate avea valoare de nemurire. Perechea de fluturi cu aripi palpitânde refac cupa roșie. Graalul iubirii. Poate doar pentru o clipă. Dar acea clipă este perfectă și, astfel, infinită. Iar haijinul știe cel mai bine asta.

 

Cecilia Birca

 

 

 

Soacra la război/Ceasul cu pendulă

 

soacra la război -

desenul din covor

motiv de divorț

 

Cătălin Gavriliu

 

Iată, un poem cu accente de senryu, care ne aduce zâmbetul pe buze. De când se știe, ,,soacra" a fost obiectul disputei într-o căsnicie, cuvântul ,,soacră " fiind adesea asociat aproape sinonimic cu cel de ,,război". Poezia debutează comic și jucăuș cu ,,soacra la razboi". Ne și distrăm, imaginându-ne-o înarmată din creștet până-n tălpi și pregătită de luptă.

Partea a doua a poeziei, însă, ne trimite la ,,desenul de pe covor" care a devenit ,,motiv de divorț". Ne-am simți ca într-un joc de-a șoarecele și pisica dacă am pierde din vedere ,,războiul de țesut", unealtă prezentă și, cândva, indisolubil legată de viața familiei la sat. Brusc, se schimbă datele problemei și avem în față întreaga poveste. Nora lucrează la covorul de la războiul de țesut, în timp ce mama soacră cercetează ,,motivul de pe covor" și găsește ,,motiv de ceartă". Cu abilități de detectiv, ea descoperă legături de-a dreptul oculte între desenul de pe țesătură și gândurile nurorii, încât dintr-o presupunere în alta până la sosirea fiului, decizia de divorț este deja luată, iar divorțul pe cale să se pronunțe.

Analizând poezia în modul cel mai simplist, este limpede că dacă relația cu soacra nu merge, orice poate deveni sămânță de discordie și de despărțire, chiar și nevinovatul ,,desen din covor".

 

***

cafeaua din zori -

bunicul privind absent

ceasul cu pendulă

 

Marin Rada

 

Autorul compune un tablou care evocă o scenă de familie. Primul vers aduce în prim-plan ,,cafeaua din zori", ca într-un ritual, dimineața devreme, când abia se crapă de ziuă.

Acest poem induce o impresie de liniște adâncă, iar ceea ce urmează ne confirmă acest lucru. În scenă apare și ,,bunicul privind absent ceasul cu pendulă", obiect care face parte din recuzita unei case vechi, părintești. Totul este încărcat de speranța că măcar azi se va întâmpla ceva nou, ceva care să rupă monotonia de fiecare zi, să curme așteptarea bunicului, având privirea mereu absentă, mereu pironită în același loc.

Pare să se fi aflat așa și ieri, și-n urmă cu o săptămână, de multă vreme, de prea multă vreme. Pendula nu-i creează nicio o tresărire încât avem impresia că și ea și-a încetat bătăile. Parcă ar aștepta să și le reia, dar nu a sosit încă momentul.

Această imobilitate ne îndeamnă să ne întrebăm dacă bunicul se află aievea în fața unei cești de cafea pe care și-a preparat-o singur sau pe care i-au oferit-o fiul sau nepotul. Poate chipul său privește nemișcat și cu aceeași expresie din vreo fotografie aflată pe peretele din fața pendulei, iar ambianța atât de cunoscută, de familiară creează nostalgii celui care se confruntă cu ea.

Aici, așteptarea și nemișcarea par menite să trezească cele mai felurite impresii și presupuneri. Avem în față în față un poem enigmatic în care totul este învăluit într-o aură de suspans, un haiku bun în care tăcerea are foarte multe de spus.

 

Irina Ţipordei