La balul bobocilor

 

bujori înfloriți -

la balul bobocilor

plini de sfială

 

Mihai Talașman

 

Dacă citim în mod obișnuit - adică neavizat haiku - versurile de mai sus, vom fi derutați. Suntem familiarizați cu pastelul occidental cântător de frumuseți ale naturii. Și putem fi pradă părerii des întâlnite că haikuul este și el un mic poem ce zugrăvește o clipă plină de frumusețe din universul terestru. Or aici se vorbește de minunații bujori înfloriți cu a lor floare magnifică, aproape opulentă dacă nu ar fi atât de angelică. Semantica bujorului este bogată, fiind iubit atât în Orient cât și mai apoi în Occident.

Dar, ce să vezi?! Nu putem zăbovi admirând bujorii. Sărim cezura și aflăm (sau ni se pare că aflăm datorită automatismului cu care citim sintactic) că bujorii sunt boboci. Ba, mai gogonată, că acești boboci participă la un bal. Numai că în haiku nu merg treburile așa. Noroc că prin expresia uzitată în legătură cu elevii: ,,balul bobocilor", alunecăm departe de tufele splendide de bujori și folosim hopul cezurii ca legătură între versurile care acum se dezvăluie a fi o mică capcană care duce la un mod magic de a simți emoția profundă a unor adolescenți la primul lor bal. Aha! Înțelegem că aceștia erau bobocii. Iar obrajii lor, în care pulsa sângele sfielii, erau de fapt acei bujori din primul vers.

Deci timpul nu este unul căpiat - după cum a părut - amestecând vremea înfloririi - cu vremea îmbobocirii.

Numai haijinul abil a reușit să ne facă să deraiem spre o transfigurare. Versul,,plini de sfială", deși unii l-ar fi caracterizat cam prea explicit, pe mine m-a făcut doar să simt frumusețea plină de modestie și decență a emoției ,,bobocilor" purtători de bujori înfloriți. Am realizat că s-a creat atmosfera specifică wabi formându-se o bulă, o lume a poemului.

Textul ne transpune instantaneu în demult trecutul bal din vremea ,,bujorilor" noștri. Căci fiecare dintre noi a trăit primăvara altfel decât pe un simplu anotimp cu flori. Primăvara aceea în care purtam bujori în obraji la balul de absolvire. Și da, atunci sfiala există!

 

Cecilia Birca

 

Știri despre război

 

știri despre război

circulă mai departe –

bărcuțe de hârtie

 

Ana Drobot

 

Știrile despre război vin și pleacă, ziarele din mâinile cititorilor la fel. Informațiile rămân un timp, consumându-se în polemicile pe care le-au provocat.

Prin preajmă, copiii sunt mereu la curent cu asemenea subiecte, pe care le dramatizează, punând apoi în scenă cele auzite. Mereu în căutare de materiale pentru jocurile lor, cei mici așteaptă ca ziarele să devină disponibile. Le-au și găsit o nouă întrebuințare. Le vor transforma în bărcuțe origami, ca recuzită pentru războiul lor imaginar. Dacă a și plouat înainte, satisfacția e dublă pentru că navele sunt lansate imediat la apă. Împreună cu ele sunt trimise din nou și știrile, de această dată în tandem cu un ,,alt război", războiul lor. Așadar, în paralel cu noutățile care tot vin, jocul copiilor sugerat de ,,bărcuțele de hartie" se derulează în continuare fără piedici.

Tot ,,bărcuțe de hârtie" mai pot fi și expresia neîncrederii cu care încep să fie deja tratate anumite informații de presă care, bătând pasul pe loc și neoferind vreo schimbare în viitorul apropiat, provoacă doar dezbateri fără finalitate.

Autoarea nu oferă prea multă informație în acest poem minimalist, dar bogat în sensuri, lăsând descoperirea lor în seama cititorului.

 

Irina Ţipordei

 

Focuri de armă

 

focuri de armă -

în lanul de grâu se-nmulțesc

macii sângerii

 

Cezar Florescu

 

Un poem care ne prezintă o consecință fantastică. Doar aparent focurile de armă duc la mai mulți maci sângerii în lanul de grâu. Poemul pornește de la o observație a realității, iar prin alăturarea macilor care cresc în număr și a focurilor de armă se creează în mintea privitorului o legătură. Este vorba de o coincidență bine surprinsă în poem. Brutalitatea rănilor cauzate de război, atât fizice dar mai ales psihologice, e surprinsă în contrast cu frumusețea peisajului. Totuși, nici măcar frumusețea peisajului nu scapă de asocierea cu războiul, care se află la toate știrile, și vedem imagini din război inclusiv pe rețelele de socializare. Focurile de armă pot fi reale, pot avea loc chiar la moment, fie în realitatea privitorului, fie pe rețelele de socializare, însă efect este același. Până și cei neimplicați direct în război sunt marcați psihologic de brutalitatea războiului.

 

Ana Drobot

Bunicul la tuns

 

bunicul la tuns -

tencuiala cade

de pe zidul vechi

 

Camelia Blaj

 

Există o legătură strânsă între un om în vârstă și căminul lui, în care au fost tezaurizate de-a lungul anilor toate bucuriile și tristețile și tot ce anii au adus mai bun sau mai puțin bun în viața omului. Fiecare părticică din cămin are o istorie a sa. Chiar și imperfecțiunile, zgârieturile sau crăpăturile din pereți au importanța lor, fiind asociate cu diverse momente sau întâmplări ce au marcat existența bătrânului într-un mod anume, fiind responsabile de câte un rid în plus adunat pe chipul său.

Operațiunile de cizelare la care bunicul se lasă supus de către frizer sunt menite să detașeze o parte din părul său albit de vreme și să-l întinerească întrucâtva. Însă efectul nu este chiar cel dorit, căderea șuvițelor dezvăluind sau accentuând și mai mult semnele de triumf ale bătrâneții. Și în cazul bunicului, și în cazul căminului său, înlăturarea/căderea porțiunilor albe nu este de bun augur, ci mai degrabă înlătură iluzia că efectele trecerii timpului ar putea fi întârziate.

 

Andrei Andy Grădinaru

Pace la hotar

 

pace la hotar –

freamătul pădurilor

trece-n rezervă

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Un început de bun augur. Pacea de la hotar ne dă un sentiment de împăcare și revenire la viața obișnuită. Doar că sintagma, partea a doua a poemului, ne “freamătă” un gând. Nu sună a bine când pădurea trece în rezervă și se așterne liniștea totală. Ce rămâne după război? Un pustiu adânc.

Freamatul poate fi și al soldaților care au mărșăluit prin păduri și, odată cu terminarea războiului, au fost lăsați la vatră. Acum putem asculta freamătul relaxant al frunzelor…

Contrastul dintre freamăt (un “gest” al vegetației) și un act strict uman (de a face război și pace) aduce savoare poemului, acel quelque chose pe care îl căutăm de câte ori citim un haiku.

 

Ramona Bădescu

 

Din asfaltul crăpat

 

orizont gri -

din asfaltul crăpat

un salut fragil

 

Ramona Bădescu

 

Primul vers ne introduce într-o atmosferă încărcată de tristețe, ternă și fără speranță. ,,Orizont gri" semnifică o perspectivă cenușie, marcată de înfrângere. Ai putea crede că ești în abisul deznădejdii, dar autoarea vrea să ne demonstreze în continuare că se poate și mai rău.

În versul al doilea ajungem pe ,,asfaltul crăpat" unde ni se pare deja că am trăit Apocalipsa, că ne găsim într-un viitor ce a urmat sfârșitului lumii, cu un mod de viață neprielnic, în care intervenția omului a ucis complet natura. Ceea ce am vrea să se prefigureze ,,din asfaltul crăpat" nu lasă loc de speranță, dar, totusi, o rază de lumină pare să se profileze când nu te aștepți printr-,,un salut fragil" care ne întâmpină în versul al treilea.

Oricât am fi de neîncrezători, viața se dovedește mai puternică, doborând toate obstacolele, reușind să își croiască drum prin cea mai imprevizibilă portiță. Un fir de apă, un fir de iarbă sau o făptură ne salută timid, încurajându-ne să credem că încă nu este totul pierdut.

Este un poem de atmosferă în care autoarea, cu subtilitate și delicatețe, face ca deznădejdea și speranța să se întâlnească în cel mai neașteptat mod și în cel mai neprielnic loc.

 

Irina Ţipordei

Prin gardul vecinilor

 

ploi de primăvară -

prin gardul vecinilor

urzicile

 

Ileana Pop-Nemeș

 

Că a venit primăvara ne este clar din textul explicit, cu ton impersonal, neutru, în limbaj discursiv. După juxtapunere, ce să vezi? Nimic senzațional, nicio abundență de gingășii ale naturii! În același registru constatativ aflăm că urzicile au intrat prin gard. La citirea neavizată pare că deja s-a spus totul. Totul se limitează la aceste informații.

Dar un cititor pasionat de haiku înțelege imediat că ,,gardul" textului ascunde o portiță spre un aluziv subtil, care nu deranjează discursivul. ,,Portița" ne este deschisă de niște urzici invazive. Deja simțim usturimile aferente. Alunecăm pe derapajul propus de autor și ajungem la concluzia că poate fi vorba de înțepăturile ironiei practicate de vecini. Aha!

Primăvara semnifică un nou inceput care ar putea fi plin de candoare (chiar aceea a relației dintre vecini) dar nu e să fie așa. Autorul hâtru , alege in construcția textului urzicile iară nu alte plante mai suave. Ploaia ,,dă apă la moară" doar acestor urzici. Ele cresc și se insinuează pe proprietatea cealaltă - curioase precum ochii vecinei. Trebuie că gardul de plasă sau uluci care se obișnuiește între grădini nu asigură o intimitate perfectă. Unii știu și comentează cam tot iar ceilalți ,,se înțeapă " auzind tot. Poate, chiar vecinii, printr-o amuzantă transfigurare, sunt acele urzici. De ce nu?

Însă intrarea prin gard a urzicilor - poate fi văzută și ca o invitație indirectă din partea vecinilor la prepararea unui delicios meniu vegetarian de primăvară. Putem da gardul jos ca să profităm cu toții de rezultatul ploii de primăvară - adică verdele urzicilor. Cu un piure de urzici transformăm înțepăturile - în minerale și vitamine. Sunt necesare pentru un plus de vitalitate și chiar de creativitate. Inclusiv pentru haikuuri iscusite precum acesta!

,,Împănarea" cu aluziv a textului atât de pragmatic-cuminte este foarte reușită și m-a convins in acordarea premiului. Curat ,,text hibrid" - zic și eu - după vorba Domnului Atanasiu.

 

Cecilia Birca

Migdale amare

 

târziu în toamnă –

doar migdale amare

rămase-n livadă

 

Mihai Talașman

 

Subiectul poemului este finalul unui anotimp și, odată cu el, finalul unei etape a vieții. Ne oprim și reflectăm și constatăm că am rămas, în urma atâtor întâmplări, cu un gust amar. Târziul din primul vers, "Târziu în toamnă," poate sugera atât momentul din timp, care poate fi anotimpul propriu zis sau corespondentul ca vârstă a omului, în care se face trecerea de la toamna la iarna vieții, spre bătrânețe, cât și sentimentul de prea târziu. La ce bun să mai avem acum regrete? Regretele sunt sugerate de imaginea concretă, bazată mai ales pe simțul gustului, prezentă în "migdale amare." Spre finalul vieții, putem se ne întrebăm ce rost au avut toate întâmplările prin care am trecut. Am fost fericiți? Am găsit scopul vieții? Are viața un scop? Alte întrebări ar fi ce ne-a mai rămas de acum încolo? Spre finalul vieții, totul e amar, apar unele probleme specifice vârstei, de sănătate, de despărțire de cei dragi, de singurătate. Dintr-o simplă scenă, aparent descriptivă, fiind atât de naturală, sugerând un cadru natural pentru a medita, prin selectarea unor elemente importante, pline de sugestii, compunem un întreg tablou sufletesc și o întreagă filzofie legată de trecerea și mersul spre finalul vieții.

 

Ana Drobot

 

Etapa 907

Neaua mieilor

 

neaua mieilor –

o bufniță posacă

pe hornul casei

 

Nicolae Crepcia

 

Zăpada mieilor, ultima suflare a iernii înainte ca primăvara să-și intre în drepturi, este considerată în credințele populare un semn de bun augur, care alungă "babele" și aduce spor și bogăție.

Pe de altă parte, bufnița este un personaj controversat, care în unele culturi e considerat benefic, iar în altele, aducător de necazuri și nenorociri. O bufniță cântând pe casă, de pildă, este văzută ca un vestitor al morții cuiva. Însă în poemul nostru, bufnița nu cântă, ci stă posacă - unde? - pe hornul casei.

Și iată situația: deși a revenit ninsoarea și e frig, bufnița stă posacă pe horn. Deci hornul nu frige, deci soba nu arde, cu toate că ar trebui să duduie pe frigul ăsta. Prin urmare, în casă nu e nimeni. Atunci, pentru ce să cânte buha?... Pentru cine?... Nu mai e nimeni de "condamnat"... Așa că stă posacă.

Și totuși... în debutul primăverii, bufnița este oferită și ca mărțișor, deși e privită cu suspiciune, pentru că e un simbol cu două tăișuri, semnificând deopotrivă înțelepciune și moarte. Însă tradițiile spun că cele două, înțelepciunea și moartea, se întrepătrund și generează efectele unei reîncarnări, regenerări, supraviețuiri.

Așa că, la urma urmei, zăpada mieilor și bufnița din poemul nostru poate chiar sunt semne de bun augur, iar situația nu e atât de rea pe cât se arată. Sunt șansele unei treziri la viață.

 

Andrei Andy Grădinaru

Parfumul cireșului

 

amiabilă –

parfumul cireșului

pe contrasens

 

Ana Drobot

 

Un început promițător ne duce de nas pe contrasens unde ne învăluie inefabil un parfum nevinovat care nu produce pagube și nu lasă nici urmă de victimă. Notația ironică poate aprinde însă imaginația spre o posibilă poliție a florilor și a regulilor de circulație pentru miresmele de primăvară.

Agentul rutier, surprins de mirosul delicat venit pe contrasens, se poate zăpăci, dar neavând cum amenda un cireș trece “amiabil” mai departe spre contravenienții aflați indubitabil în delict. La urma urmelor, nu s-a consemnat niciodată într-un proces verbal un accident cauzat de flori de cireș!

 

Ramona Bădescu

 

Primii mâțișori

 

primii mâțișori -

toate rufele-ntinse

in văzul lumii

 

Gabriela Cecilia Cioran

 

În acest text selectat dintre poemele concursului săptămânal, primăvara timpurie (primii mâțișori) este ipoteza din realitatea nemijlocită. O primăvară dezinvoltă și plină de prospețime. După tabloul suav din V1, vine însă surpriza - schimbarea de ton ce rupe dulcea contemplare aducând inedit și zvâc textului. Este adevărat, partea a doua: ,,toate rufele-ntinse/ în văzul lumii" pare a nu avea treabă cu transfigurarea pe care o așteptăm de la un haiku reușit. Poemul posedă însă funcționalitatea cezurii și calitatea unei juxtapuneri excelente care asigură în mentalul nostru închegarea unei imagini unitare, bogate în sugestie. Ni se relevă deodată că primăvăra e cea care dezvăluie ceea ce sobrietatea iernii ținuse in taină. Odată cu mugurii ieșiți din întunericul miezului ramurilor, pare firesc ca, în tandem, și oamenii să-și înșire toate rufele deja spălate în văzul lumii. Nici măcar nu pare indecent. Este prea năvalnică frumusețea naturii ca să mai aibă rost o reticență exagerată. Vizualizam primii mâțișori albi și inocenți și îi asociem firesc cu imaginea rufelor curate și ele. Ba, cuprinși de entuziasm primăvăratic, putem extinde lesne lipsa aceasta de murdărie și asupra caracterelor umane.

Ca și în exterior, curățenia ființei noastre e atât de binevenită încât nu ne mai dăm de ceasul morții dacă unele din ,,dovezile" primenirii (rufele) stau întinse în văzul lumii. Realizăm - precum odinioară poetul Arghezi - că, fie chiar ,,din bube, mucigaiuri și noroi", e timpul să ivim spre lumină un suflu nou. Curat numaidecât.

 

Cecilia Birca

 

Primăvara-n prag

 

primăvara-n prag -

din omul de zăpadă

se prelinge iarna

 

Ion Cuzuioc

 

Când primăvara își face apariția, este de la sine înțeles că ea nu mai poate fi oprită. În această idee, primul vers sună implacabil - primavara-n prag - adică hotărâtă si pregătită până în dinți să-și reintre în drepturi. Cu alte cuvinte - Iat-o, obisnuiti-va cu prezenta ei, este deja aici!

Ceea ce m-a determinat să aleg acest poem a fost cumva contradicția de personalitate dintre părți: tonul hotărât al primului vers în opoziție cu deznădejdea retragerii din ultimul în care se prelinge iarna, pe furiș, ferindu-se să fie văzută, strecurându-se, parcă, umilă și supusă. Nici chiar omul de zapada, prezent la mijlocul poeziei ca și când ar dori să împace cele două sezoane, să contrabalanseze situația, nu mai poate face nimic pentru a o salva. În ciuda drăgălașeniei sale ludice și oricât ar încerca, efortul ar fi inutil căci sub căldura soarelui își pierde puterile.

Poate doar copiii să se mai gândească la el și să încerce ceva deși odată cu noua renaștere intră în scenă cu întreaga sa recuzită cel mai tânăr anotimp căruia nimeni nu poate să-i reziste.

Irina Ţipordei

 

Viscol prin vecini

 

viscol prin vecini –

se-ntoarce cu dobândă

cana de zahăr

 

Andrei Andy Grădinaru

 

O alăturare de imagini care ne duce, pentru fiecare din cele două părți, de la sensul propriu la sensul figurat. Prin combinarea celor două părți, se creează sensuri complet noi, pe baza jocurilor de cuvinte. Astfel, viscolul de prin vecini, de la un simplu fenomen meteo, devine o metaforă a relațiilor umane. Poate fi un fel de agitație de a îndreptă lucrurile, sau de a mulțumi pentru un serviciu. Cana de zahăr care se întoarce “cu dobândă” poate fi o cană împrumutată din vecini, în care au adăugat un cadou, drept mulțumire. În același timp, rămâne un sens jucăuș, imaginar, acela al viscolului care se confundă cu zahărul, și care poate umple cu zăpadă cana de zahăr.

 

Ana Drobot

 

Stele-n afirmare

 

stele-n afirmare -

teatrul de vară se umple

cu licurici

 

Florin C. Ciobîcă

 

Într-un poem predestinat cumva scindării în două, în acest text, lumina este de departe factorul omogenizator care m-a cucerit. Luminătoarele pomenite de autor par a fi atât stelele de pe cer (versul de sus) cât și licuricii de pe pământ( versul de jos). Admirabil moment, detensionat - îmi zic. Iar conjunctura propusă: ,,teatrul de vară" dă parcă să ne relaxeze și ea. Oare?!

Prin juxtapunere cu v2, as zice că, dimpotrivă, ne face să sesizăm că nu putem lua totul sclipitor, lin, fără neliniștea complexității. Ceva ne intrigă cu atât mai mult când intră în discuție și ,,teatrul". Iată: stelele nu sunt doar la propriu. Expresia folosită, ,,stele-n afirmare" (adică vedete new entry) este alegorică, îi încurajează textului haiku o polisemantică îmbogățitoare de valoare. Expresia are darul de a muta unghiul de situare și asupra planului doi al textului. Nu suntem siguri că licuricii aduși în poem sunt insectele al cărui admirabil zbor luminos umple o scena goală și noptatecă aflată în vreun parc - sau - ar trebui să înțelegem că luminițele telefoanelor mobile umplu teatrul de vară debordând de spectatori, sporind și confirmând strălucirea ,,stelelor" care tocmai se nasc acolo. Da, o epopee a strălucirii (la propriu și la figurat - stele versus artiști , licurici versus telefoane) - atenție - fără a se pomeni măcar cuvântul ,,strălucire". Fenomenul este subînțeles. Iată deci o scriitură și ea ,,strălucitoare" - paradoxal - prin omisiunea fățișă a strălucirii, prin sugerarea ei cu non-opulență.

Un kigo ce aduce un plus la ,,scenografie". Cu juxtapunerea valabilă. Memoria noastră se umple astfel cu miezul luminos al acestui haiku autentic.

 

Cecilia Birca