pe
ultimul drum –
copacul
desfrunzit
își
apleacă crengile
Ion
Cuzuioc
Observăm,
încă de la primul vers, o atmosferă gravă. Pierderea unei persoane, probabil
apropiate, dragi, este prezentată însă cu reținere. Această reținere este,
însă, numai aparentă, datorandu-se comunicării ei indirecte, prin limbajul
poemului haiku. Dacă începem să citim așa-numitele reguli, de fapt repere,
pentru începători, pentru a delimita poemul haiku de poemul occidental de tip
liric, unde emoțiile se exprimă într-un mod extrem de direct, aproape
necontrolat, ni se spune că poemul haiku este obiectiv, și nu există în el
implicare emoțională. Emoția se exprimă însă într-un mod ce se lasă descifrat
de către cititori. Nu este nevoie nici măcar de limbaj figurat. Aparent se
notează o scenă reală, chiar din fața noastră, însă detaliile sunt atent selectate.
Ni se comunică de-a dreptul: “pe ultimul drum,” și apoi vedem un copac
prezentat în anotimpul toamnei, cu frunzele căzute. Toamna este un anotimp de
trecere, la fel cum omul trece în neființă. Aplecarea crengilor de către copac
ne sugerează emoția și atitudinea celor sau celui ce îl petrec pe ultimul drum
pe omul apropiat lor. Poate și cei apropiați lui se află la o vârstă înaintată,
și sunt “aplecați,” sau aduși de umeri. Copacul se aseamănă posturii unui om
îmbătrânit, dar și copleșit de tristețe. Prin prezentarea aparent obiectivă,dar
din care se deduc starrile sufletești, putem înțelege că pierderea cuiva,
precum și finalul vieții, trecerea în neființă, sunt la fel de naturale și
firești precum finalul ciclului anotimpurilor, și nu putem decât să le acceptăm.
Modul de comunicare în poemul haiku sugerează o acceptare, și nu o revoltă sau
jelire a contactului cu inevitabila trecere în neființă.
Ana
Drobot
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu