Cu ochii deschiși

noapte polară –

căsuța laponilor

cu ochii deschiși

Paul-Mircea Iordache

Dintre multele poeme primite ”la redacție” (mai exact, 60 la număr) de ce tocmai pe acesta îl declar câștigător? Păi, pentru eleganță, simplitate și tonul jucăuș, adică tot atâtea criterii ce definesc un haiku bun. Și pentru excelenta punte ridicată între el și imagine.

Dar să începem, ca întotdeauna, cu fotografia. Vedem (și simțim) o iarnă roz, liniște înghețată de apus și colțul unei case cu două ferestre luminate. Mai e și un pic de mare, niște bărci și un cer spectaculos. În rest, nici țipenie…. Toată această atmosferă își găsește o ”traducere” cum nu se poate mai potrivită în primul vers, ”noapte polară”. Următoarele două sunt transcrierea ludică a celor două ferestre luminate. Căsuța pare într-adevăr că s-a trezit și admiră peisajul.

Poemul surprinde, dincolo de frumusețea imaginii, esența unui moment, pe care l-am putea denumi de transcendență: noaptea polară, adică o noapte a nopților, în care întunericul capătă dimensiuni și accente cosmice, pe de o parte. De cealaltă, lumina din interiorul casei care vine să restabilească echilibrul și să alunge spaimele aduse de atotputernicia tenebrelor. Un fel de David al becului învingându-l pe Goliathul beznei! Ochii deschiși înseamnă lumina din interiorul casei la propriu, dar dându-i un sens figurat, putem citi aici și iluminarea sinelui în momentul acela ”satori-an” în care, copleșiți fiind de splendoarea vreunui peisaj natural, ne simțim ”strămutați” în alte dimensiuni.

Poemul aparent simplu, ca o introducere la o poveste pentru copii, poate fi citit, iată, pe mai multe straturi, iar în combinație cu fotografia capătă dimensiuni de-a dreptul spirituale.

Felicitări, Paul-Mircea Iordache, și te mai așteptăm!

Jurizare și comentariu: Ioana Dinescu

 

Pâlc de ghiocei

 

gloria mundi –

lâng-o cruce de piatră

pâlc de ghiocei

Magda Țocu

Ultimul poem din luna lui făurar a salvat, după mine, turma textelor culese de băcița Ioana.

Primul vers din acest haiku este o doar un fragment din Sic transit gloria mundi! (lat. „Așa trece gloria lumii”) – cugetare ce face parte din Imitatio Christi, o culegere anonimă de precepte religioase și sfaturi morale, scrise în limba latină (sec. al XIV-lea). Pentru cine nu știe, aceasta este formula adresată noului papă, cu ocazia alegerii sale, spre a-i aminti că puterea lui e nestatornică și gloria trecătoare.

Partea a doua a poemului evidențiază tocmai contrastul dintre permanența naturii, datorată frumuseții și armoniei elementelor ei și impermanența omului, prezența crucii de piatră sublinind efemeritatea condiției umane, firea sucită a omului, nestatornic, în general vobind, în sentimente, trăiri, emoții, gânduri, alegeri, decizii etc. În comparație cu el („Numai omul-i schimbător / Pe pământ rătăcitor” – Mortua est, Mihai Eminescu), natura, simbolic reprezentată aici de pâlcul de ghiocei, semnifică speranță, lumină, neprihănire, izbânda împotriva iernii, a timpului, a întunericului, a morții.

Ca o concluzie, textul ne invită, nu-i așa?, să reflectăm cu atenție la sinuosul nostru parcurs de călători prin această lume, uneori actori, alteori spectatori și să încercăm să renunțăm la goana nebună, paralizantă, energofagă, după avere, faimă, distincții,recunoaștere, popularitate etc., care ne ruinează pur și simplu sufletește, ne demonstrează cât suntem de banali, confuzi, artificiali și agresivi într-o lume în care galopantul AI ne subjugă, deturnându-ne progresiv de la sensul și valorile esențiale ale vieții noastre.

Jurizare și comentariu: Cezar-Florin Ciobîcă