pâine
pe masă –
copilul
îmbracă
sperietoarea
Camelia
Blaj
În goana
permanentă după câștigarea pâinii cea de toate zilele, uităm adesea să mulțumim
proniei cerești pentru îndestulare, atunci când se întâmplă. A fost un an bun:
este ce pune pe masă și nimeni nu mai rabdă de foame. Pentru o vreme, grija
zilei de mâine, pare departe. În această perioadă de acalmie, doar copilul, cu
inocența vârstei, privește sperietoarea cu alți ochi. Știe care-i rolul ei și,
cuprins de empatie, îi conferă fără să vrea, atribute umane, cu merite
importante la rezultatul obținut: în fond, ea este cea care a păzit lanurile, a
alungat ciorile, a stat în câmp, zi și noapte, indiferent de vreme; și merită
cu prisosință o recompensă, cât de mică. Chiar dacă numai una simbolică. Una la
care cei mari nici nu s-ar fi gândit. Până la urmă, nu-i decât un cap de paie,
înfipt într-un par, căruia nimeni nu pare a-i da vreo atenție.
Este în
plină vară. De presupus că sperietoarea era sumar îmbrăcată, și nu din cauza
căldurii ci din economie, așa, ca după vremuri: poate o pălărie peticită și
câteva zdrențe animate de vânt; doar atât cât să-și facă treaba. Recolta bună,
la care a contribuit și ea, se cere însă oglindită și în bunăstarea
sperietorii. În ținuta ei. Căci recolta, odată strânsă, sperietoarea se zărește
de departe. O haină mai de Doamne ajută, acolo, nu i-ar strica. Și ar da și
bine! Până la urmă, chiar o merită. Iar hainele cele noi, se văd de departe.
Devin și ele, simbol al prosperității; și al omeniei.
Iată cum,
omul și natura, copilul și sperietoarea, două lumi aparent diferite,
interferează, se întrepătrund, se armonizează și se însuflețesc reciproc.
Devenind pe rând, pilduitoare.
Mirela
Brăilean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu