pâine
pe masă –
copilul
îmbracă
sperietoarea
Camelia
Blaj
În goana permanentă după câștigarea
pâinii cea de toate zilele, uităm adesea să mulțumim proniei cerești pentru
îndestulare, atunci când se întâmplă. A fost un an bun: este ce pune pe masă și
nimeni nu mai rabdă de foame. Pentru o vreme, grija zilei de mâine, pare
departe. În această perioadă de acalmie, doar copilul, cu inocența vârstei,
privește sperietoarea cu alți ochi. Știe care-i rolul ei și, cuprins de
empatie, îi conferă fără să vrea, atribute umane, cu merite importante la
rezultatul obținut: în fond, ea este cea care a păzit lanurile, a alungat
ciorile, a stat în câmp, zi și noapte, indiferent de vreme; și merită cu
prisosință o recompensă, cât de mică. Chiar dacă numai una simbolică. Una la
care cei mari nici nu s-ar fi gândit. Până la urmă, nu-i decât un cap de paie,
înfipt într-un par, căruia nimeni nu pare a-i da vreo atenție.
Este în plină vară. De presupus că
sperietoarea era sumar îmbrăcată, și nu din cauza căldurii ci din economie,
așa, ca după vremuri: poate o pălărie peticită și câteva zdrențe animate de
vânt; doar atât cât să-și facă treaba. Recolta bună, la care a contribuit și
ea, se cere însă oglindită și în bunăstarea sperietorii. În ținuta ei. Căci
recolta, odată strânsă, sperietoarea se zărește de departe. O haină mai de
Doamne ajută, acolo, nu i-ar strica. Și ar da și bine! Până la urmă, chiar o
merită. Iar hainele cele noi, se văd de departe. Devin și ele, simbol al
prosperității; și al omeniei.
Iată cum, omul și natura, copilul
și sperietoarea, două lumi aparent diferite, interferează, se întrepătrund, se
armonizează și se însuflețesc reciproc. Devenind pe rând, pilduitoare.
Mirela
Brăilean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu