Comentarii la concursul lunar la fotografie

Anul 2019

Anul 2020

Anul 2021

Anul 2022

Anul 2023

Anul 2024

Anul 2025

Anul 2026

Fără foșnet

îngheț mai vechi –

gutuiul de la poartă

rămas fără foşnet

Stella Grama

 

Ezitând între acesta și alte două poeme care au luat mențiune, mărturisesc că balanța a fost înclinată de prospețimea și originalitatea imaginii din versul al treilea. Acolo e surpriza!

Un copac fără foșnet e un copac fără frunze. Nu știm însă de ce acesta și-a pierdut frunzișul: e ceva temporar și firesc, legat de anotimp, sau ceva mai grav…. Pomul poate că a murit în picioare, cum mor toți copacii bravi atunci când nu sunt asasinați de om (cel mai cumplit dușman al copacului) sau de alte forțe ale naturii, iar pe scheletul acestuia nu mai înverzește nimic, decât cel mult mușchiul. Nu știm? Ba da, căci primul vers ne dă o indicație esențială: înghețul e mai vechi, adică mai vechi decât zăpada iernii actuale. Gutuiul și-a luat mai demult rămas bun de la această lume, dar nu și de la poartă, pe care continuă să o păzească mut. Prin trupul lui lemnos seva a încetat mai demult să circule, iar tăcerea ramurilor nu va fi nici la primăvară, nici la vară întreruptă de foșnetul frunzelor.

Vreau să observăm și faptul că autoarea personalizează pomul. Nu e vorba de un copac oarecare (ar fi putut spune ”copacul de la poartă”), ci de unul anume, un gutui. Individualizându-l, acesta capătă valențe familiale, devine aproape o persoană, a cărei dispariție lasă în urmă un gol amar. Ne putem imagina cât de tare lipsesc proprietarilor casei florile lui baroce, frunzele catifelate sau lampioanele galbene ale fructelor. Din experiență vă spun că despărțirea de un copac iubit este aproape la fel de dureroasă ca pierderea unui membru al familiei.

Și da, legătura cu fotografia există. E o legătură mai generală, o punte mai subtilă decât la alte haiku-uri: iarna din imagine se reflectă în înghețul primului vers. De remarcat este și suprapunerea de sensuri între ”îngheț” și ”moarte”: iarna imaginii se transfigurează în moartea copacului, adică ”înghețul” acestuia. Căci da, moartea și frigul au caracteristici comune: rigiditatea, încremenirea, tăcerea….

Parafrazând un alt haiku care a primit mențiune: poate că rămurelele trase în promoroacă din fotografie sunt o pictogramă prin care gutuiul își ia rămas bun de la noi. Odihnește-te în pace!

Comentare și jurizare, Ioana Dinescu

 

 

Divorț

 

divorț –

umerașele goale

nu-și găsesc locul

Marin Arsene

 

Poemul ne arată ce se întâmplă după divorț, prin comunicare indirectă. Cititorul citește sentimentele în indiciile lăsate în contextul vizual. Umerașele goale trimit la golul emoțional rămas în urma despărțirii. Nu umerașele nu își găsesc locul, și la propriu și la figurat, ci unul sau ambii dintre soți. Despărțirea nu a fost una dorită de unul sau ambii soți. Se simte un regret sau o anumită derută în urma schimbării. Totul este proiectat asupra umerașelor, poate pentru că niciun membru al fostului cuplu nu recunoaște sincer ceea ce simte. E de înțeles, deoarece despărțirea e inevitabilă, în urma divorțului. Și totuși...Cititorul are de lucru cu o serie de elemente concrete. Divorțul e elementul abstract. Concret, însă, cititorul vede umerașe goale ce nu își găsesc locul. Sunt mutate de colo-colo. Nu își găsesc liniștea, așa cum nici foștii soți nu își găsesc pacea interioară.

Irina Drobot

Luna promisă

 

luna promisă –

buna termină de șters

vechea oglindă 

Camelia Blaj

 

𝐂â𝐫𝐩𝐚 𝐦𝐚𝐠𝐢că a 𝐛𝐮𝐧𝐞𝐢

Buna din poemul Cameliei Blaj a găsit după mulți ani imposibilul, luna de pe cer… O iluzie care face parte din arsenalul de seducție. A te lăsa mințit frumos face parte din etapa “orbirii” fără de care, ne explică psihologia modernă, s-ar duce pe apa sâmbetei totul. Nu ar mai fi posibilă îndrăgostirea dacă am vedea 𝑎𝑐𝑒𝑎 persoană în toată splendoarea adevărului. Migdalele amare le digeră fiecare mai târziu.

Să revenim la buna și gestul gospodăresc de a șterge oglinda veche, într-o atmosferă ritualică, de curățare a gândurilor odată cu spațiul locuit, de limpezire a vieții.

Ce coboară de pe cer strălucind mândru în oglinda proaspăt debarasată de praful timpului? Luna. Acolo, în casa ei, după ani și ani. Poate bunul nici nu mai e. Dar, într-un fel s-a întors, să-și împlinească promisiunea. Buna-i una, nu poate fi păcălită toată viața.

 

Ramona Bădescu

 

 

Ninge apăsat

 

ninge apăsat -

bunica a cumpărat

două pâini

 

Valer G. Pop

 

Un poem special prin simplitatea lui și prin faptul că, deși cuprinde două verbe, nu afirmă nimic fățiș din ceea ce trebuie semnalat de fapt, lasând totul în responsabilitatea cititorului.

Autorul așază în dosarul cu șină (cu kireji) două note de constatare care consemnează două observații de la fața locului (fără evaluare și concluzii, prezentând doar faptele) și înaintează dosarul cititorului pentru soluționare.

Ce se întâmplă, potrivit constatărilor? Mai nimic. Se relatează că "ninge apăsat" și că "bunica a cumpărat două pâini". Ce să fie senzațional în aceste evenimente?...

Un cititor nefamiliarizat cu haiku-ul "clasează" dosarul urgent. Însă împătimitul de haiku are mai multă răbdare și știe să analizeze circumstanțele faptelor prezentate, să caute indicii și să cântărească adevărata greutate a lucrurilor pe care autorul le transmite.

Astfel, faptul că ninge apăsat, dincolo de peisajul frumos de iarnă pe care-l înfățișează, anunță că în curând deplasarea în afara casei va deveni un coșmar, dacă nu ceva imposibil. Prin urmare, și drumul bunicii pentru a-și procura cele necesare traiului va fi pus serios în pericol.

În acest context, constatarea că bunica a cumpărat două pâini semnalează aspecte dramatice, bine ascunse în spatele banalei tranzacții comerciale - aspecte pe care autorul nu le afirmă în niciul fel, lăsându-le să răzbată din amănuntele cu tâlc strecurate în poem. Amănuntele sugerează că, de obicei, bunica nu cumpără două pâini, una fiindu-i de ajuns, că bunica e singură și n-are cu cine să-mpartă pâinea și greutățile vieții, că nici copiii și nici nepoții (doar e bunică, altfel ar fi fost doar "bătrâna") nu se-nghesuie prin casa ei. Iar acum, când vremea e pe cale s-o izoleze-n casă, a trebuit să se asigure că are pâine măcar pentru o zi în plus. Și a cumpărat două pâini. Textul nu consemnează să fi cumpărat și altceva. Poate că nu a avut cu ce să cumpere și altceva și nici cu ce să cumpere mai multe pâini, pentru mai multe zile. Ori poate că numai atât a fost capabilă să ducă până acasă cu forțele ei - două pâini. Bunica și-a asigurat strictul necesar pentru încă o zi. Ce va fi după... Domnul cu mila!

 

Andrei Andy Grădinaru

Neprihănire

 neprihănire – 

într-o lacrimă de rouă

vibrează o stea

Daniela Topîrcean

Chiar de la primul vers, ,,neprihănire ", autoarea încearcă să ne pregătească pentru o experiență de-o clipă.

Este momentul în care ziua se îngână cu noaptea, marcând un nou început. Totul este pur, neatins, în starea sa originară. Roua apare discret, fără zgomot, reflectând o stea. Efemerul se suprapune cu infinitul. Timpul pare suspendat.

Verbul ,,vibrează " face ca imaginea să devină vie, să pulseze, înfăptuind întâlnirea dintre rouă și stea, ca pe cea dintre pământ și cer. Picătura de rouă devine lentila care face posibilă observarea. În ea regăsim un fragment infim de univers în care substantivul ,,lacrimă" introduce emoția fragilă a unei melancolii abia sesizabile, compatibilă cu liniștea zorilor.

Este un poem delicat, sensibil, contemplativ în care puritatea dobândește contururi vizibile.

                                                                                       Irina Țipordei

Toaca schitului /Primul ceai în doi

 

toaca schitului –

rămas fără o doagă

un butoi 

Ioan Mara

 

O alăturare care ne face să zâmbim: o doagă dintr-un butoi e folosită în scop de toacă, la propriu. Dar gândul ne fuge și la sensul figurat al expresiei „a rămâne fără o doagă”.

primul ceai în doi –

la geam fără perdea

cu luna goală 

Cezar Florescu

 

Din nou un joc de cuvinte, creat prin coincidențe și prin prezența atât a sensului propriu, concret, vizual – vedem dinaintea noastră imaginea – cât și a celui figurat, sugerat de expresiile fără perdea. Expresiile „în doi” și „goală” sugerează cititorului aluzii la o întâlnire romantică. La fel ca poemul scris de Ioan Marta, poemul lui Cezar Florescu ne duce dincolo de ce e exprimat direct și dincolo de ce vedem dinaintea noastră, exprimat în imagini.

 

Ana Drobot

 

Albina mamă

 

albina mamă –

încă un strop de miere

în cana cu ceai 

Irina Țipordei

 

Încă de la apariția primului cuvânt, "albina", știm deja că se află pe undeva un strop de miere. Rămâne doar să parcurgem drumul poemului și să-l găsim. Iar el are să se ivească în toată splendoarea. Dar să nu ne grăbim...

Cel de al doilea cuvânt vine cu detalii despre albina noastră. Și aflăm că nu este vorba despre orice albină, ci despre mama tuturor albinelor, despre însăși Majestatea Sa, Regina, "Albina Mamă", iar lucrurile devin foarte interesante. Pentru că, așa cum sunt instituite regulile de milenii în regatul stupului, responsabilitățile în ceea ce privește mierea sunt distribuite lucrătoarelor de rând, nu aparțin Coroanei! Poate nu de miere este vorba în poem, cum am crezut la început?... Vom vedea. Să lăsăm puțin deoparte prima parte și să deschidem ușa celei de a doua părți.

Se servește ceaiul... și se petrece ceva deosebit de plăcut: apare "încă un strop de miere / în cana cu ceai". Autoarea nu ne spune cine și de ce sporește dulceața licorii. Ne prezintă doar un fapt, sau poate doar o senzație. Pentru clarificări, va trebui să apelăm din nou la primul vers și să aflăm ce leagă cele două părți ale poemului.

O legătură ar fi limpede, în aparență - albina din prima parte și stropul de miere din partea a doua. Dar nu aceasta este legătura pe care o căutăm, și nici nu ar funcționa foarte bine (așa cum spuneam, "albina mamă" are alte îndatoriri decât să aducă, la propriu, mierea). Va trebui să căutăm și alte sensuri ascunse ale cuvintelor.

Să citim altfel "albina mamă". Poate că "albina" nu este subiectul aici. Poate este numai atributul "mamei", iar poemul ne vorbește despre mama cea harnică și neobosită ca o albinuță, care nu stă o clipă locului și care caută mereu să aducă încă un plus de bine puiului ei. Mama, care și numai prin simpla ei prezență aduce un strop suplimentar de miere în viața noastră.

Parcă văd autoarea servind o ceașcă de ceai lângă portretul mamei, când deodată apare o albinuță. Și de aici, asocierea cuvintelor, momentul haiku și un poem splendid.

 

Andrei Andy Grădinaru

 

 

Revelion

 

revelion -

vechile regrete

cu alt număr

 IrinaȚipordei

 

Cum am simțit acest poem?!

. Amar ca o migdală arsă. Sec. Poate chiar prea pe șleau pentru ,,modul" haiku.

. Autentic, electrizant, deloc mălăieț, conținând fix contrariile care provoacă tensiunea unui poem reușit.

Cuvântul,,revelion", se știe, provine de franceză însemnând trezire. Așadar de revelion , când în aceeași noapte se face trecerea dintre ani, oamenii stau treji ,,privind" spre bucuriile așteptate în viitor. Căci nu încetăm a spera, nu?! Dar trezirea, în viziunea autorului, este mai profundă, implicând o privire deosebit de clară tocmai către trecut.

Schimbarea numărului ( ,,alt număr") se aplică atât în cazul anilor cât și în cazul regretelor -care ocupă un loc de cinste în raftul interior, acolo unde nu ne îndurăm să facem curat. Ce dacă se trece în noul an?! Regretele sunt vechiturile noastre dragi. Ba chiar înmulțite. Încarnate în noi în timpul scurs între atâtea revelioane. Ne este necaz că se țin de noi. Dar, în același timp, nu le aruncăm cu niciun preț.

E adevărat, cuvântul care constituie primul vers - ,,revelion" are destulă forță pentru a ne deschide ochii și asupra împlinirilor. Totuși, vedem că nu putem păși altfel - fără cele vechi - într-un an nou. Acest paradox ne definește ca oameni. Cu memorie. Cu

conștiință. Cu sensibilitate.

 

 

Cecilia Bîrcă

 

 

 

Parc de distracții/Din taina apei

 

parc de distracții –

copilul orb dibuind

primii fugi de nea

Cezar Florescu

 

Iată, un poem care ne transmite un mesaj deosebit.

La contactul cu primul vers, ,,parc de distracții", construim îndată cu ochii minții imaginea locului special amenajat și dotat cu carusele, cu jucării acvatice și cu jocuri interactive într-o atmosferă de mișcare, agitație și râs zgomotos.

A doua parte a poeziei vine cu descoperirea delicată a fulgilor de zăpadă de către ,,copilul orb dibuind primii fulgi de nea" și arătând că frumusețea nu se adresează doar ochilor, ci și celorlalte simțuri, iar fericirea nu este una singură.

Poezia alătură explozia de veselie a ,,parcului de distracții" cu căderea tăcută a primei ninsori. Ambele evenimente zugrăvesc lumea în moduri diferite. Unul prin zgomot, celălalt prin liniște. Ambele ne arată cum cunoașterea sa, indiferent cum se săvârșește, este la fel de intensă.

Un poem sensibil care, în câteva cuvinte bine alese, ne atrage atenția asupra faptului că fiecare episod pe care îl trăim este, de fapt, o dovadă a frumuseții vieții.

 

din taina apei –

în crucea de gheață

nașterea și moartea

 Paul-Mircea Iordache

 

În această poezie cu tentă filozofică autorul plasează în primul vers ,,taina apei".

Mai departe, ,,crucea de gheață " face o trecere de la taină la deslușirea ei, autorul luându-și libertatea de a privi apa nu doar ca pe un nou început, ci și ca pe un mod de a regândi viața. Prin ea nașterea și moartea își dau mâna, pecetluindu-ne destinul căci tot ce există, apare, se transformă și tot în apă se întoarce.

De altfel, după cum afirma și Freud, ,,scopul vieții este moartea" prin tendința materiei vii de a reveni la origine. Viața devine astfel o curgere continuă între naștere și moarte, în care nașterea ne definește misiunea, în timp ce moartea ne hotărăște încheierea ei prin întoarcerea la începuturi. Ca într-un drum fără sfârșit.

Trăgând o paralelă între știință și religie, la Bobotează apa devine o punte între vechi și nou, între moarte și viață, între profan și sacru adică între lume și sensul ei, simbolizând ,,trecerea". Iată de ce, ,,din taina apei/în crucea de gheață/nașterea și moartea".

Un poem interesant, încununat de priceperea autorului de a introduce într-un text atât de scurt idei cu sensuri atât de profunde.

 Irina Țipordei

 

Singur sub vâsc

 

singur sub vâsc –

verigheta vândută

la amanet

 

Mihai Moldoveanu

 

Prima parte a poemului, singur sub vâsc, creează o așteptare. Ne gândim că persoana se așează sub vâsc pentru a face o aluzie romantică pentru cineva iubit. Partea a doua a poemului ne arată că așteptările noastre, ale cititorilor, au fost nerealiste. Contrastul dintre așteptări și realitate este realizat cu mare atenție în acest poem. Citind tot poemul, ne întrebăm oare ce s-a întâmplat (de ce s-a ajuns la vândut verigheta la amanet) și de ce este personajul din poem singur (soția poate s-a supărat pe soluția găsită de el în lipsa banilor sau poate cei doi chiar s-au despărțit, neoficial).

 

Ana Drobot

Pe scoarța bradului

 

seara de Ajun –

pe scoarța bradului poza

c-un copil pierdut

 

Cezar Florescu

 

Un poem a cărui țesătură aluzivă invită cititorul să observe lucrurile mai puțin strălucitoare dar profunde pe care le ascunde bradul de Crăciun.

Într-un prim plan, apare pe generic seara de Ajun, cu tot ce înseamnă aceasta (luminile vesele ale bradului împodobit, bucuria apropierii Crăciunului, emoția copilului așteptând darurile Moșului), inducându-ne starea aceea de tihnă, de intimitate și de armonie specifică sărbătorii în familie - o stare care apoi este curmată crunt prin kireji, cu un anunț plasat, în mod ironic, tocmai pe scoarța unui brad, aducându-ne în atenție faptul că există undeva un copil pierdut și o familie care nu se poate bucura de atmosfera Crăciunului. De sărbători, avem tendința să vedem totul în roz și să credem că suntem într-o lume perfectă în care speranțele noastre prind aripi, nemaiavând ochi pentru realitățile sumbre, pericolele și dramele din jurul nostru.

Într-un al doilea plan, în aceeași atmosferă a serii de Ajun, putem vedea ceva bine ascuns în detalii, mai ales în acele detalii nemenționate, surdinizate. Putem vedea, de exemplu, globulețele și beteala și luminițele splendide din brad, nelipsite în seara de Ajun, căci... cine ar privi scoarța bradului în seara de Ajun? Cât de captivantă, de semnificativă să fie scoarța bradului, de ne-o pomenește autorul ?... Dar iată că poate fi. Poate fi pentru adultul încărcat de griji și târșit prin experiențele vieții, pentru care ornamentele, luminițele și lucrurile sclipicioase din brad nu mai înseamnă nimic, ochiul său trecând prin ele, dincolo de ele, până la scoarță, acolo unde zărește întrucâtva o umbră, o poză alb-negru a copilului care a fost cândva. Poți să-ți dai seama cât a mai rămas din seninătatea și inocența copilăriei în sufletul unui om, urmărind intensitatea privirii sale în fața bradului împodobit.

Avem și un al treilea plan, unul optic, în care putem să vedem pe scoarța bradului reflexia, ajutată de lumina beculețelor, a unui copil pierdut de admirație în fața pomului de Crăciun colosal împodobit!

Cel de al patrulea plan, ceva mai "ecologic", ne vorbește despre soarta brăduților căsăpiți cu nemiluita pentru a umple casele în seara de Ajun. Cum mulți brazi sunt deja uscați când vine Moșul (existând, mai nou, prostul obicei de a pune bradul și ornamentele încă de prin noiembrie, ca sărbătoarea să fie bine "consumată" până-i vine vremea), din toată prospețimea brăduților mai rămâne ceva doar pe la scoarță. În fine, ideea e că mulți "copii" ai naturii sunt sacrificați pe altarul crăciunismului. Poate n-ar fi rău să ne îndreptăm atenția mai mult spre brazii artificiali, de dragul naturii. Deși, ce-i drept, Crăciunul cu un brad de plastic e ca o cafea cu zaharină sau ca o bere fără alcool. Dar am putea măcar să apelăm la brăduți în ghiveci, chiar dacă sunt mai costisitori.

Și iată cel de al cincilea plan, poate cel mai important. Este seara de Ajun, se primesc și se dau cadouri, lumea se pregătește de chefurile strajnice de Crăciun, dar... Ce se sărbătorește?... Ar fi interesant un sondaj printre petrecăreți, cu întrebarea: "Ce sărbătoriți?". Aproape sigur (aproape) toți vor ști răspunsul, dar câți oare îl vor spune fără o mică pauză?.. Se pune mult accent pe latura festivă a Crăciunului, iar însemnătatea sărbătorii creștine trece în plan secund, copilul Iisus devenind doar un pretext pentru chiolhan, o poză a "sărbătoritului" rezemată undeva în umbră și la care nu se mai uită nimeni.

 

Andrei Andy Grădinaru

Ilustrată nouă

 

ilustrată nouă –

aceleași flori de castani

în gara veche

 

Gabriela Cecilia Cioran

 

Ambiguitatea nostalgiei

O gară veche are un parfum aparte, este un loc unde timpul s-a oprit, un depozitar al tuturor nostalgiilor. Exact ca atunci când privim o fotografie sau o carte poștală de epocă. Într-o lume agitată, un colț de rai tihnit populat de castani ne aduce sub ochi poemul scris de Gabriela Cecilia Cioran.

Surprinzător este chiar fragmentul (primul vers) aducând noutatea: o ilustrată ce imortalizează gara veche (unde totuși apar schimbări), doar florile de castan sunt nelipsite din cadru, garant al unei lumi apuse, dar și al perenității naturii. Castanii impunători continuă să vegheze acest punct smerit al existenței unde nenumărate destine s-au intersectat de-a lungul vremurilor.

Sau, într-un alt scenariu, putem vedea pe cineva așteptând pe altcineva care trimite ilustrate din lumea largă, schimbând cu repeziciune decorul, în timp ce în gara mică cel mai spectaculos eveniment este înflorirea castanilor încremeniți parcă într-un peisaj etern. O nouă Penelopa își urmează destinul…

Poemul mizează pe contrastul nou vechi și un prezent înfloritor, la propriu, aducând prospețimea primăverii odată cu amintirile mai vii ca niciodată.

 

Ramona Bădescu

 

Decorațiuni

 

decorațiuni -

la geamul întunecat

sclipește bruma

 

Magda Tocu

 

Din vremi străvechi oamenii doresc să aibă repere calendaristice; doresc să marcheze vizibil zilele cu semnificație specială în viața comunității sau în viața personală. Acestea beneficiază de un decor ieșit din comun. De multe ori sclipitor. De multe ori etalat spre înfară. Oamenii decorează și împodobesc orașe, ziduri, străzi, case, ferestre.

Conveniența spune că ,,așa se face".

Un geam întunecat poate înseamna multe, mai ales când ferestrele celorlalți sunt pline cu luminile sărbătorii. Lipsa decorațiunilor poate însemna absența cuiva plecat din casă sau din această lume. Poate însemna și singurătatea cuiva care nu găsește motiv de a sărbători ceva, nu are chef de vreo sărbătoare. Poate însemna chiar încăpățânarea cuiva care, dintr-un soi de complex de superioritate, nu dorește să facă parte din ,,dezmățul" celor mulți care și-au afișat bucuria cu sclipici pe la ferestre, uși și garduri.

Dar iată că autorul are alte planuri. Peste întunecimea geamului (sau a privirilor) poate sclipi (mai puțin ostentativ ca beteala sau beculețele) un element simplu, venit din firescul naturii și anume:bruma. Modestul semn al frigului înainte de îngheț - bruma - este privită diferit. Ea devine un element festiv. Are sclipirea bucuriei. Da, bruma există. La fel și geamul neîmpodobit. Dar le putem percepe ca frig și întunecime sau dimpotrivă, ca sclipire pe un fond întunecat menit doar să-i valorizeze lumina. Alegerea pare a fi a noastră.

Un text care - ca limbaj, indicii potrivite date cititorului, tensiune, fără nici măcar vreo încercare de a metaforiza - reușește să fie un haiku sută la sută.

 

Cecilia Birca

Recital de jazz

 

recital de jazz -

improvizând terțele

curentul toamnei

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Intrigant și nestatornic, definit de ritm și improvizație, jazz-ul pare mereu compatibil cu capriciile unui anotimp de tranziție. Poate tocmai de aceea primul vers ne invită la un ,,recital de jazz", în timp ce ultimul ne aduce în atenție ,,curentul toamnei".

În cazul de față, sezonul roadelor bogate, al încheierii unui ciclu de viață, al bilanțului, dar și al nehotărârii parcă nu se mai îndură să plece, găsind alte și alte motive pentru a rămâne. În acest ,,curent al toamnei", ,,terțele" modelează atmosfera de sezon. Nostalgii, lumină, meditație, toate sunt subliniate de ele. Dependente de capriciile anotimpului, sunetele capătă semnificații neașteptate, trezind emoții dintre cele mai intense. Cum să nu se întâmple asta dacă însăși viața este emoție? Toate elementele din natură contribuie la acest recital de mare ținută unde sunt respectate rigorile unei muzici de calitate înaltă.

Pentru o astfel de incursiune în lumea jazz-ului, toamna dispune de mijloacele necesare - sunete, ritm, pauze, posibilitățile de improvizație. Un număr foarte mare de interpreți din recuzita de sezon, extrem de talentați și inventivi, sunt puși în mișcare. Zgomotul sacadat al ploii, vântul în rafale, scârțâitul crengilor goale, țipetele unor păsări întârziate, foșnetul frunzelor uscate, toate își unesc forțele pentru a ne da mostre de virtuozitate în unul dintre cele mai nișate genuri muzicale.

Să fi devenit pentru autor ,,toamna" un prilej de a ne invita să ne închipuim lumea ca pe o trupă de jazz? Oare, concertând și mobilizând pentru asta toate forțele naturii, vom putea înțelege mai ușor și valoarea interacțiunilor umane?

 

Irina Ţipordei

Doar Bacovia

 

ploaie de toamnă –

doar Bacovia rămas

în apele lui

 

Mihai Talașman

 

În această etapă, pentru premiul special am ales acest poem sobru și melanolic a cărei juxtapunere este subtil meta-poetică.

Kigo este exprimat direct (toamnă) în primul vers, dar și redundant, pentru haijinii români, mai regăsim un alt kigo: numele poetului - Bacovia.

Cunoaștem cu toții expresia „a nu fi în apele tale”. A nu te simți în mediul tău, iar aceasta este cheia prin care putem citi poemul. În contrast, îl regăsim fie pe Bacovia în propriul univers — ca moștenire literară, ca și cum poezia sa plutește încă, intactă, în „apele” care au devenit semnătura lui, fie pe noi ca cititori ce ne regăsim propria stare sufletească … bacoviană.

Oricum ar fi, toamna, atunci când ploile nu mai contenesc, involuntar, ne gândim la Bacovia, iar ploaia este deja o licență poetică bacoviană:

„Plouă, plouă, plouă,

Vreme de beție --

Și s-asculți pustiul,

Ce melancolie!

Plouă, plouă, plouă...”

 

Genovel-Florentin Frățilă

Teascul ruginit

 

teascul ruginit –

adevărul a devenit

istorie

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Teascul, folosit pentru obținerea mustului din stoarcerea strugurilor, e de acum ruginit, e istorie, pentru că nimeni nu-l mai folosește. Asocierile privitorului merg dincolo de folosirea teascului, către semnificațiile mai adânci ale acestuia. Este sursa vinului, care este asociat cu sinceritatea, cu spunerea adevărului, odată cu dezinhibarea de consumul acestuia. Azi nimeni nu mai spune adevărul. Vremurile bune au trecut. Ne întrebăm însă dacă într-adevăr a deveni istorie înseamnă doar a nu mai fi. Înseamnă și a fi important, a fi ceva de preț. Ambele sensuri sunt prezente în poem. Ce a fost de preț, ce a contat, pentru noi, ca valoare, a trecut. Vremurile se schimbă. Sau cei care se bucurau de must și petreceau nu mai sunt.

***

ultima roadă –

plin de chiciură

bătrânul copac

 

Ion Cuzuioc

 

Poemul ne prezintă ultimul moment de frumusețe a unui copac bătrân. Ultima dată când rodește e un moment prelungit de frumusețea oferită de chiciură. Copacul este și el efemer, de acum e bătrân, și în curând nu va mai rodi. Natura însă îi oferă o compensație, prin împodobirea lui, umplându-l de chiciură. Astfel, îl îmbogățește pentru ultima oară. Chiciura sugerează o îmbătrânire, o albire a copacului, ca la oameni. De asemenea, chiciura sugerează că e vorba, la figurat, de o înghețare a timpului, de o păstrare în amintirea celor care l-au privit și s-au bucurat de frumusețea lui. Chiciura ne poate da iluzia unui copac aflat în floare primăvara. Privind imaginea copacului din poem, suntem conștienți că va dispărea, însă amânăm pe cât posibil acel moment al acceptării realității. Poemul sugerează neacceptarea realității prin structura sa, de contrast între cele două părți: întâi avem imaginea roadelor și apoi imaginea chiciurei. Chiciura sugerează finalul unui an, al toamnei cu roadele ei și începutul iernii.

 

Ana Drobot

Lac fără broaște

 

lac fără broaște -

lăsată deschisă

bolta cerului

 

Irina Țipordei

 

Cineva sau ceva a făcut ca, de data aceasta, lacul să nu beneficieze de obișnuita prezență a broaștelor. Din anumite motive, au fost eliminate din scenă salturile și sunetele broscuțelor care, de la revoluția bashōptistă încoace, au umplut tomuri și tomuri de poeme.

Deci... iată un lac fără broaște - o ocazie foarte bună ca bolta cerească să se oglindească în voie în apa limpede a lacului, netulburată de nimic, putând fi contemplată în liniște și pace.

Dar poemul propune mai mult decât atât, mai mult decât o imagine și o atmosferă aducătoare de liniște și pace. Versul al doilea anunță o anumită acțiune - a fost "lăsată deschisă" bolta cerului. Nu asistăm la o simplă întâmplare, ci la efectul unei acțiuni prin care bolta cerească ne-a fost adusă la nivelul privirilor și lăsată deschisă, pe suprafața lină a apei. În condiții obișnuite, valurile produse de broscuțe ar fi destrămat rapid imaginea cerului reflectat pe lac, dar nu și acum. Cineva sau ceva a creat condițiile necesare ca bolta cerului să fie "lăsată" deschisă.

Poate fi un îndemn de a lăsa deoparte "orăcăielile" noastre obișnuite, zgomotele și tulburările vieții de zi cu zi, și de a ne îndrepta atenția spre lucrurile aducătoare de senin, spre contemplare, spre meditație, spre ceea ce hrănește sufletul cu adevărat. Poate ni se oferă "pe tavă", la nivelul ochilor (dacă noi n-avem timp și chef să-i ridicăm mai sus) bolta cerului, lăsată deschisă pe suprafața apei, doar-doar vom observa ce splendoare se deschide din albastrul său infinit.

Broaștele și lipsa lor, bolta cerului și deschiderea sa, mai duc gândurile și spre altceva: mai știți, dintre cele zece plăgi din Vechiul Testament, pe aceea a broaștelor?... Cine știe?... Să fie oare un avertisment?... Deocamdată, lacul nostru e liniștit, "apele" în care ne scăldăm existența sunt fără broaște. Dar, în funcție de cum evoluăm, de ce facem și de ce lăsăm pe unde trecem, situația ar putea să se schimbe, căci bolta cerului este "lăsată deschisă"; oricând "plăgile" ar putea să coboare, iar aceea a broaștelor să nu fie chiar cea mai severă.

Un poem cu straturi adânci, prin imaginile și reverberațiile sale.

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Frunze ruginii

 

frunze ruginii –

în urma mea scârțâie

toată povestea

 

Ana Drobot

 

E toamnă, e octombrie și frunzele șoptesc prin parcuri și alei. Peisajul este familiar și totul pare confortabil. Parcă nu strică o mică plimbare. Doar că frunzele strivite sub picior lasă în urmă trecutul. Unul nu prea binevoitor.

Ceva scârțâie. O fi de la vârstă? De la ceva nerezolvat, restant din vară? Dar e clar că e o poveste care rulează în mintea celui plecat la promenadă. Poate că frunzele animă gândurile și povestea (toată) se reaprinde în memorie.

Parcă îmi place ambiguitatea asta. Fiecare are povestea lui. Poate vrea să o spună, poate că nu.

Oricum, timpul nu ne cruță. El trece impasibil, așternând noi straturi ale vieții. Cu fiecare frunză căzută. Cu fiecare foșnet.

 

Ramona Bădescu

Scrisori de pe front

 

scrisori de pe front -

pe sticla ferestrei

câțiva fulgi de nea

 

Daniela Topârcean

 

De la bun început ne trezim într-o ipoteză tensionată, cea a conflictului dintre om și om la nivel de întregi comunități care se înfruntă între ele (o practică a omenirii, de mii și mii de ani... de evoluție). Frontul, se știe, este linia morții violente - convenită și stârnită voluntar. Totuși, cei aflați pe front, în majoritate inocenți, se agață de viața de dinainte, de cei dragi, de pace. Cel puțin în soiul de război practicat până acum în istorie, combatanții trimit scrisori celor ce-i așteaptă acasă. Veștile - în asemenea context cumplit devin la fel de importante ca aerul. E adevărat , scrisorile nu conțin doar vești ci sunt chiar lumea, ființa, gândurile, amintirile, speranțele, proiecția lumii celui de pe front. Scrisorile acestea aduc și susțin sensul fiecărei zile. Simtim că pot fi scrisori ale unor vii sau, (derapând alegoric) scrisorile unor plecați dintre vii.

Țesătura aluzivă este perfectă în formularea poemului. Este evidentă cotitura de după cezura funcțională. Atât cuvintele folosite cât și juxtapunerea de versuri își face datoria. Gândul cititorului alunecă pe nepusă masă într-o glacialitate unde tristețea celui ce așteaptă scrisorile este sugerat prin kigo de iarnă (fulgii de nea) cât și prin sticla rece a unei ferestre evident închisă. Se lasă un frig interior și exterior aproape palpabil. Fulgii de nea pot deveni în sens alegoric - scrisori de la un expeditor mutat in cerurile reci.

Sau, cine știe, poate că și pe front ninge și destinatarul își poate închipui de atâta dor că cel de departe trimite gândul său odată cu fulgii albi și frumoși, gând despre căldura căminului dorit, despre sărbători și normalitate, despre pacea viitoarei primăveri.

Autorul lasă voit pe fiecare să compună povestea nescrisă textual, să recupereze din tăceri poate chiar mai multe sensuri decât cele la care s-a gândit el însuși. A păstrat reticența stârnind emoția. A folosit semantica conducătoare spre ideea sa dar a lăsat cale liberă interpretărilor personalizate.

 

Cecilia Birca

Casa pustie

 

casa pustie -

prin curte din gard în gard

punga de plastic

 

Valer G. Pop

 

Există multe însemne ale pustietății și multe obiecte care o amplifică. Dintre ele, pungile de plastic, rezultat al tehnologizării și serializarii produselor, lucruri de lungă durată create de om, aparent inofensive, devin înspăimântătoare prin longevitate și nocivitate.

În primul vers, ne întâmpină o ,,casă pustie".

În următoarele două, ,,prin curte din gard în gard punga de plastic". În rest, nimeni care să o adune, nimeni care să-i fi supraviețuit. Punga de plastic pare a fi un simbol al permanenței și al singurătății menit să inspecteze ce a mai rămas din vechea locuință unde cândva răsunau glasuri vesele de copii, unde bunicii le spuneau povești nepoților, iar părinții își duceau grijile de pe o zi pe alta. Ca o ironie, a rămas doar ea versus restul lucrurilor ce au însemnat cu adevărat ceva, dar care din păcate sunt perisabile și sortite să dispară într-un final undeva unde nu vor mai avea nici măcar valoare de amintire sau, poate, numai atât.

Purtat de vânt, însă ambalajul cutreieră fără rost locul, fluierând parcă a pagubă deoarece nu mai este nimeni care să-l oprească, nimeni care să aibă nevoie de el, fiind singura mărturie că acolo, cineva, cândva a avut o viață și a lăsat o urmă a trecerii sale prin lume.

Întregul peisaj, dezolant, poate fi și un semnal de alarmă, un avertisment pentru ceea ce ar putea deveni în viitor minunata noastră planetă albastră, singura casă pe care o avem, dar o ,,casă pustie", invadată de gunoaie, în care doar niște pungi de plastic au supraviețuit rasei umane, ca dovezi ale existenței sau ale iresponsabilității sale.

 

Irina Țipordei

Gutuile vecinei/Sub clar de lună

 

căzute prin iarbă

gutuile vecinei –

călcare pe bec

 

Mihaela Iacob

 

Gutuile căzute prin iarbă nu sunt doar niște simple roade de toamnă. Niciun detaliu nu e întâmplător în haiku. Gutuile căzute capătă alte înțelesuri când aflăm că sunt ale vecinei și mai ales în combinație cu partea a doua a poemului. Călcarea pe bec și vecina nu pot sugera decât cel puțin câteva priviri interesate, ca între îndrăgostiți. Între timp, altcineva, poate soția, își arată dezaprobarea. De aici călcarea pe bec, gafa. Un poem care se bazează pe o serie de aluzii, dar nu numai. E și un poem care lucrează altfel cu obișnuita gutuie care luminează în geam. Becurile și gutuia pot fi una și aceeași imagine. Din câteva priviri se clarifică sentimentele între un vecin și o vecină, sau cel puțin interesul. Gutuile vecinei probabil devin o dovadă a infidelității, uitate poate în grabă în iarbă. Poate au fost un pretext pentru ca vecina să își viziteze vecinul, oferindu-i gutui de la ea din grădină. Un poem ghiduș, cu umor, și cu aluzii bine gândite pentru a forma o întreagă scenă sau poveste. Nu contează neapărat care e povestea, ci modul în care aluziile și sugestiile sunt alăturate pentru a sugera ceva mult dincolo de sensul propriu. Într-un haiku nu e nevoie de figurile de stil obișnuite din poezia lirică occidentală.

 

***

bunicii în parc –

reverența frunzelor

sub clar de lună

 

Ion Cuzuioc

 

Un poem haiku sugerând o scenă romantică prin simpla prezență a unor elemente atent alese și structurate. Parcul, bunicii, clarul de lună, reverența frunzelor nu ne pot sugera decât tandrețea care există încă la vârsta a treia. Bunicii formează un cuplu încă îndrăgostit, în ciuda trecerii vremii. Ei au rămas împreună ca în basme, până la adânci bătrâneți. Clarul de lună sugerează o plimbare romantică, pentru că ne este cunoscut acest decor din poeziile, piesele, picturile și scrierile romantice, precum și din filme. Parcul sugerează și el un loc de întâlnire al îndrăgostiților, precum și plimbările în doi, când au loc discuții și confesiuni. Frunzele aparent fac reverențe, se înclină, probabil sub briza toamnei, în fața bunicilor încă îndrăgostiți, arătându-le respectul pe care alți îndrăgostiți îl simt în fața unor astfel de cupluri. Emoțiile și lirismul sunt exprimate indirect, prin imagini. Fiecare cuvânt și imagine contribuie subtil la crearea tabloului celor doi bătrâni în continuare îndrăgostiți. Toamna e sugerată prin frunzele care fac reverențe, pentru că ni le imaginăm căzute la pământ, făcând plecăciuni. Imaginile au asocieri lirice, nefiind necesare figurile de stil din poezia lirică occidentală.

 

Ana Drobot

Imunitate

 

imunitate -

miros de tufănele

sub strat de brumă

 

Lucica Mocanu

 

Un poem ce a trecut aproape neobservat la concurs, lipsindu-i zorzoanele care să atragă din capul locului atenția cititorului. Un haiku auster, parcimonios, care nu spune nimic senzațional, nu trimite la vreo imagine care să taie respirația, nu evocă în lacrimi ființele dragi, nu caută cu tot dinadinsul să provoace vreo emoție, nu se repede să iasă în față cu nimic. Ba din contră, aș zice că încearcă să se furișeze cumva și să se protejeze de tot și de toate. La primul vers, asta și cere: imunitate.

Tufănelele, spre deosebire de suratele lor mai mari, crizantemele, nu sunt atât de spectaculoase. Dacă ar fi să alegi un buchet de flori, ai alege fără să stai pe gânduri crizantemele. Însă tufănelele au o reziliență mai bună în fața vicisitudinilor. Poate că, în condiții normale, nu atrag prea mult, nu sunt băgate în seamă în raport cu rondurile de flori maiestuoase din jur, însă când vin vremuri grele, doar tufănelele rămân, căci au capacitatea de a supraviețui și de a se conserva în așteptarea unor vremuri mai bune,

Dar poemul nu vorbește despre tufănelele în sine, ci despre mirosul lor. Dacă există un miros, înseamnă că există și o persoană care percepe acel miros, a cărei prezență este semnalată cititorului subtil, surdinizat. Iar ideea poemului se schimbă. Aflăm că, de fapt, nu este vorba atât despre imunitatea florilor în condiții vitrege, cât despre modul în care omul este receptiv la prezența lor chiar și în cele mai "brumate" situații.

Mergând mai departe, ajungem să ne întrebăm: ce miros pot avea tufănelele sub stratul de brumă? Mirosul floral și bruma nu prea sunt compatibile. Una din două: ori avem bruma și nu avem mirosul, ori avem mirosul și nu avem bruma. Din acest punct, poemul permite două variante de interpretare:

- fie un miros imaginar al tufănelelor, un iz dătător de speranță insuflat omului de faptul că aceste flori rezistă și în cele mai vitrege condiții, ceea ce îi oferă și omului curaj, putere, imunitate în fața provocărilor vieții;

- fie un miros aievea al tufănelelor, care nu este afectat de nicio brumă, dar pe care omul nu-l poate percepe, având toate simțurile "brumate" de stratul gros al nimicurilor de zi cu zi, ce l-au făcut "imun" la farmecele florilor și la tot ce oferă natura mai frumos și mai neprocesat.

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Piața in amurg

 

piața in amurg -

pe-un cântar abandonat

zace un fluture

 

Cezar Florescu

 

Capitulând în fața mercantilismului

Doamnelor și domnilor, un fluture a fost abandonat pe un cântar dintr-o piață, în amurg. Aceasta este întâmplarea serii!

După amurgul zeilor vine cel al oamenilor. Când nimic nu mai găsim de cântărit, trăim în plin crepuscul al existenței lipsite de frumusețea imponderabilității.

Poate peste zi, fluturele a însoțit forfota din piața mustind de fructe, flori și alte atracții. Dar odată cu înserarea, scurta viață și-a jucat finalul tocmai acolo unde lucrurile sunt cântărite.

Dar cât cântărește un fluture?

Cum măsurăm inefabilului și câte zboruri mai abandonăm până la ultimul amurg?

 

Ramona Bădescu

Prin vechiul târg

 

 

prin vechiul târg -

dispuse din loc în loc

cârciumăresele

 

Lidia Pervu

 

Prin asocierea vechiului târg cu prezența cârciumăreselor - fie ele flori sau haingițe, ne trezim învăluiți de o lume retro, atât de frumoasă prin patina căpătată. O lume a amurgului, poate chiar a propriului nostru amurg. Avem indubitabil sentimentul că e sfârșit de vară, ba chiar e toamnă. Am apreciat în mod deosebit cum kigoul ni se induce cu măiestrie și subtilitate, fără a fi exprimat fățiș, ceea ce e lucru mare într-un haiku. Mireasma ,,vechiului", deși apreciată în tradiția versului nipon, nu este lăsată să apese, să devină de plumb. De altfel, în scriitura haiku, disperarea (mai ales exprimată în sens liricoid) nu există.

Totul e firesc. Doar punctul de situare al haijinului este neobișnuit și incită. În rest totul e echilibru. Orice umbră își are lumina, orice ruină își are frumusețea sa, orice pustietate poate conține bogăție.

Astfel, aici, prin vechiul târg, haijinul alege să jongleze cu cuvintele și dispune ,,din loc în loc" cârciumăresele. Introduce în cotidian o surpriză, un ,,aha", o sclipire ici-colo. Ni se lasă libertatea să vedem în cârciumărese fie pâlcuri de flori robuste, în culori vii, vibrante, aducând veselie ochiului, sau frumoase hangițe ispitind cu mustul dulce și nu numai.

Fiorul vitalității răbufnește din loc in loc, asigurând ,,zvâcul* urbei prăfuite de timp.

Cu acest poem, chiar sub apăsarea toamnei putem fredona: ,,Hai să ne-întâlnim sâmbătă seară - iară - într-o cârciumioară la Șosea", comițând păcatul de a aduce un aer european interbelic unui haiku scris ca la carte.

 

Cecilia Birca