Parfum de epocă

parfum de epocă -

rezistând scrobelilor

monograma bunei

 

Lidia Pervu

 

Fie că este vorba despre o perioadă demult apusă sau doar despre un produs aflat la mare căutare, dar provenit din alt timp, ambele sunt evocate de autoare chiar în primul vers și recomandate prin culoarea locală - ,,parfum de epocă". Ne și vin în minte tenta și mireasma unor ,,vremuri trecute", cu lumea lor care ne trezește nostalgii. Dacă luăm în considerare sensul propriu al sintagmei, ne putem gândi și la ,,parfumurile vechi" care la timpul lor au scris istorie și ale căror arome unice și inconfundabile s-au îmbinat perfect cu ale epocii din care veneau, devenind un semn distinctiv pentru cei care le foloseau. Atenția ne-a fost deja captată prin melancolia produsă de impactul emoțional al trecutului.

Partea a doua ne surprinde cu constatarea: ,,rezistând scrobelilor monograma bunei". Suntem intrigați, dar nu pentru mult timp. Ne vine în minte ,,vremea bunicii", perioadă dragă nouă, demodată, căci nu mai corespunde pretențiilor de azi, dar care ne încurajează să ne-o imaginăm pe bunica tânără. O și vedem cu ochii minții la prima ei ieșire în societate, având părul ondulat cu fierul de călcat, purtând mănuși ajurate și batista la vedere, cu monogramă brodată și mirosind a lavandă. Atunci ca și acum, monograma era un element de superioritate și succes în societate, micuța broderie fiind prezentă pe majoritatea obiectelor personale - batiste, evantaie, manșetele cămășilor, bluze, casete, mănuși. Realizată manual, căci acestea erau mijloacele la îndemână, ea oglindea personalitatea proprietarului, dar și talentul său artistic, bunul gust, dar si sentimentele pe care le transmitea. Uneori, o monogramă era atât semn de recunoaștere a unei persoane, cât și titlu de noblețe. Chiar dacă nu oricine putea aspira la a-și împrumuta monograma unor produse sau colecții de lux, își personaliza măcar obiectele proprii, câștigând admirația și respectul prietenilor.

S-ar părea că ,,monograma bunei" poartă o asemenea poveste, satisfăcând prin design-ul elegant și stilat, toate exigențele - ,,scrobelile" vremii, fiind remarcată și apreciată chiar și de cei mai ,,pretențioși", ,,scrobiți" sau ,,scorțoși" consumatori de frumos.

Orice monogramă spune o poveste, povestea persoanei pe care o reprezintă. Dacă este adusă în prezent ea va crea aceleași emoții, bucurii și nostalgii celui care o poartă căci păstrează vie amintirea trecutului ca și când ar avea suflet.

Astăzi, deși cu ,,parfum de epocă", monograma se încăpățânează să rămână pe baricade, ca produs vintage, în mâna nepoților căci ea a rezistat atât scrobelilor, cât și scrobiților, păstrând emblema vie a calității.

 

Irina Ţipordei

Reparat de ninsoare

 

Experiența doliului

Două poeme au ca subiect o experiență asemănătoare, aceea a pierderii cuiva drag, și a modului în care i se poate face față:

 

zborul anulat –

pe geamul aburit

chipul mamei

 

Ion Cuzuioc

***

surâsul bunei –

reparat de ninsoare

golul urmelor

 

Cecilia Birca

 

În poemul scris de Ion Cuzuioc, în prima parte, există o consolare, aceea a zborului anulat, și care sugerează, de fapt, o amânare a pierderii. Amintirea mamei, desenată pe geamul aburit, ne duce cu gândul la o amânare a despărțirii. Aceasta poate fi din cauza neacceptării pierderii. O altă interpretare ar fi aceea că, deși zborul este anulat, și care poate fi un zbor la propriu, un zbor spre o altă destinație, și care poate însemnă desprinderea de casa părintească, dorința de libertate anulata înseamnă rămânerea aproape de părinte.

Poemul Ceciliei Birca rezonează cu interpretarea neacceptării despărțirii de o ființă dragă. "Zborul anulat" din poemul scris de Ion Cuzuioc poate fi amânarea momentului trecerii în neființă, a devenirii înger a mamei. În poemul Ceciliei Birca, buna lasă un gol în sufletele celor rămași. Surâsul ei rămâne însă în amintire, dar cei rămași sunt conștienți de pierdere. Ninsoarea însă acoperă parcă, precum o consolare, golul din sufletele celor care sunt în doliu. Zăpada cade precum o mângâiere, și, fiind albă, parcă șterge tot.

De remarcat cum ambele poeme sugerează o experiență psihologică, deci abstractă, folosind imagini concrete, vizuale.

 

Ana Drobot

În brațele tatei

 

în prag de sărbători –

o nouă crăciuniță

în brațele tatei

 

Lidia Pervu

 

Un senryu cât se poate de șugubăț, original și de sezon! Trei ingrediente care îl scot în evidență. Mesajul aluziv este prezent în fiecare vers. Trebuie doar înțeles, pentru a-i savura valențele. În caz contrar, lectura lui, nu dezvăluie sensul dublu. El rămâne în așteptarea celor care au deprins gustul haikuului de calitate și au găsit codul potrivit descifrării acestuia.

Să luăm poemul mai întâi de la suprafață:

-“în prag de sărbători”: autoarea ne introduce în atmosferă, una festivă. În versul următor aflăm și care anume, prin denumirea plantei care înflorește în preajma Crăciunului. Așa avem și un kigo de sezon. Este iarnă, probabil Ajunul, când se primesc și se oferă daruri. Strofa trei ne dezvăluie că tata a primit și el, unul; cu brațele deschise!

De aici încolo, cel ce deține cheia, poate savura dincolo de aparențe, mesajul ascuns în text:

-“în prag de sărbători” devine astfel: un dar mult așteptat care îi aduce tatei bucurie:

-“o nouă crăciuniță”. Ei, dar cât ar iubi el florile, nu ne mai lăsăm amăgiți de prima impresie, aceea că: “o nouă” se referă la o plantă. Lui Moș Crăciun, i se atribuie adesea în credința populară, și o crăciuniță, mai în glumă, mai în serios. Cât să condimenteze misiunea acestuia și să aducă zâmbetul pe fața muritorilor!

-“în brațele tatei”: crăciunița ca plantă, cât ar fi ea de mare, poate fi luată în mână/mâini. În brațe cuprinzi, aduci, porți, strângi la piept. Și iată că miraculos și nu chiar, floarea inițială se metamorfozează într-o tănără femeie (călăuzindu-ne după diminutivul folosit: crăciuniță) plină de nuri (boboci de flori).

Și acum să închegăm textul scos la iveală: tata și-a pus o dorință, aceea de a primi (șansa), de a avea lângă sine o prezență feminină care să-i bucure ochiul și viața. Ruga se pare că îi este ascultată, sau chiar el, prin ceea ce face, simte sau gândește, a făcut posibilă materializarea acesteia. Bucuria este pe măsură și primită cu brațele deschise! Nu putem să reproșăm nimănui nimic, atâta vreme cât șansa primită și materializată atât de îmbietor, nu devine nefericirea altcuiva. Și atunci, nu ne rămâne decât să ne alăturăm acesteia și să zâmbim complice, poate ușor nostalgici și înduioșați: soarta se poate schimba în orice moment. Trebuie doar să-ți dorești cu adevărat, să lucrezi în acest sens și să crezi cu tărie, că minunile sunt posibile la orice vârstă. Doar este Crăciunul!

 

Mirela Brăilean

Ninge liniștit

 

ninge liniștit –

copilul scutură omul

de zăpadă

 

Camelia Blaj

 

Ninsoarea este pentru copii un prilej de bucurie și o chemare la joacă, iar făurirea unui om de nea este una dintre cele mai captivante activități pe care le oferă zăpada așternută. Noi, adulții, mai greu regăsim această bucurie, prinși fiind în vârtejul grijilor de zi cu zi, în care numai de oameni de zăpadă nu avem timp și chef.

La prima vedere, poemul pare "defect". Cum să scuturi omul de zăpadă?! În primul rând, omul de zăpadă este imobil, iar în al doilea rând, e cam invers, nu îl scuturi, ci îl strângi, îl aduni, îi bătătorești unul peste altul bulgării de nea rostogoliți.

Dar să mai citim o dată: "copilul scutură omul de zăpadă"... Nu e bine, n-am observat ceva, și anume așezarea versurilor. Ia să citim din nou: "copilul scutură omul / de zăpadă"... Copilul scutură omul.... de ce-l scutură?... de zăpadă.

Deodată poemul capătă alte înțelesuri. Iată: "ninge liniștit" - o atmosferă tihnită, numai bună de joacă în aer liber - iar "copilul scutură omul" - părintele, bunicul său - "de zăpadă" - îl scutură de răceala acestuia, de toate grijile care îl țin adâncit în gânduri și-l fac să nu-i dea copilului atenția de care are nevoie. Sau poate copilul își scutură părintele/bunicul de "zăpada" adunată pe tâmple, antrenându-l în joaca sa și făcându-l să fie din nou copil, să retrăiască vremea copilăriei. Ori, poate, copilul din interior scutură adultul de zăpezile adunate peste timp, revenind la suprafață și bucurându-se de ninsoare ca-n primii ani de viață.

Un poem minunat, care transmite în maniera reținută, laconică, surdinizată a haikuului un mesaj atât de important: să dăm copilului atenție, să-i oferim bucuriile de care are nevoie și să regăsim noi înșine bucuriile simple, dar atât de bogate, pe care le oferă anotimpurile, natura, timpul petrecut în aer liber.

 

Andrei Andy Grădinaru

Pianul la colț

 

pianul din colț -

sala de așteptare

fără scaune

 

Cati Pupăză

 

Poemul ne introduce intenționat într-o atmosferă de austeritate. Într-o sală de așteptare nu se poate produce altceva decât ,,inacțiunea"de a aștepta. Ca și când timpul așteptării nu ar fi atât de greu, mai este și plasat în spațiul cel mai inconfortabil, un spațiu fără scaune. Nu știm ce e de așteptat (poate că evenimente, oameni, plecări etc.) căci autorul e zgârcit la vorbă. Știm doar că a sporit disconfortul acestei așteptări. Tensiunea creste odată cu versul trei.

Însă cititorul hâtru se poate refugia lângă ,,pianul din colț" Acolo, în corpul acelui instrument - muzica așteaptă ca un panaceu contra încordării.

Evadarea pe alt plan, eludând presiunea concertului, este specifică ființei umane. Putem transcende planul material. Pentru aceasta, autorul propune o sonată.

Când există un pian într-un colț, ar trebui să nu îți mai pese de lipsa scaunelor. Poziționarea instrumentului într-un colț sugestionează că importanța sa nu a fost sesizată. E clar însă că, odată cu efluviile muzicii, până și poziția sa se va transfigura - acel colț devenind centrul de interes.

P.S. Am realizat că și pianul poate fi luat alegoric Odată deschisă cutia Pandorei, ține de imaginația ta ca cititor ce este de fapt pianul. Pășind dincolo de concret, posibilitățile sunt nelimitate Poți umple spațiul așteptării nu doar cu sunetul unor clape ci chiar cu întregi lumi miraculoase.

Inclusiv cu vaste lumi formate doar din trei versuri.

Acu' întelegeti de ce nu sunt scaune?!

 

Cecilia Birca

Vuiet în lăcaș

 

vuiet în lăcaș –

păcătoasele ape

în confesional

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Jocul de cuvinte este unul extrem. Apele păcătoase, cel mai probabil, fac parte din exclamațiile celor care se confruntă cu ele, și care le distrug așezările și locuințele. În mod neașteptat, apele pătrund inclusiv în biserică, și tocmai în confesional. Se realizează o scenă ambigua, atât îngrijorătoare, prin faptul că apele inundă totul, și nici clădirea religioasă nu e ocolită, neavând loc nici o minune și nerespectându-se nici un fel de reguli, inclusiv acelea ale respectului și moralei. Nimeni nu e scutit de inundații, nimic nu le poate opri, nimic, nici măcar așezările religioase, nu ne garantează siguranța. Vuietul din lăcaș poate sugera o scenă în care se vorbește, dezaprobator, de atitudinea lipsită de respect a apelor. De asemenea, vuietul poate sugera surpriza, la un alt nivel, fantezist: apele își mărturisesc păcatele, intrând în confesional. Regretă pagubele produse. Însă cei care le atribuie vina sunt credincioșii. Poemul ne poate atrage atenția asupra modului amuzant în care felul cum vedem lucrurile ne poate distorsiona realitatea, până când ce prezentăm nu mai are nici o legătură cu ea.

Ana Drobot

Bal de Halloween

 

bal de Halloween –

moartea umblă prin cămin

după prospături

 

Cezar Florescu

 

Un poem ca o carte cu două fețe. Prima dintre ele, amuzantă, ne introduce în atmosfera unei petreceri de Halloween dintr-un cămin studențesc, cu tipul "mortal" deghizat în doamna cu coasa căutându-și prada printre boboace, cu farmecele sale irezistibile ce stârnesc râsul și simpatia tinerelor "prospături". Întoarcem cartea, iar cea de a doua față ne șterge orice zâmbet. Distracțiile scăpate de sub control, cu excese de toate felurile, de la un strop de alcool în plus până la supradozaj de substanțe, deschid portițe prin care doamna cu coasa - cea fără mască, în carne și oase, ca să zicem așa - își poate alege în voie trufandalele din rândul atâtor tineri apetisanți, al căror destin a alunecat dintr-o joacă pe drumul fără întoarcere.

Prima parte, "bal de Halloween", dincolo de sensul său direct, al balului mascat dedicat renumitei sărbători, poate fi și o expresie a societății moderne pline de iluzii și contraste, în care este greu pentru un tânăr să distingă ce se ascunde în spatele aparențelor și să discearnă între bine și rău. Iar "cămin"-ul din partea a doua, dincolo de sensul propriu de loc de cazare pentru copii și tineri, poate desemna căminul oricărei familii cu "prospături" ce pot cădea pradă tentațiilor și conduitelor devastatoare, care le pot încheia drumul vieții înainte ca acesta să-nceapă.

 

Andrei Andy Grădinaru

Clopot în amurg

 

clopot în amurg –

o pasăre tăcută

în tufa de măceș

 

Mircea Moldovan

 

Exercițiu de simplitate

Un haiku reușit este o parte din corola de minuni a lumii pe care nu ai vrea să o strivești cu analize și conceptualizări. Te face să vezi limpede, cu mintea coborâtă în inimă. Auzi clopotul și parcă toată firea intră în comuniune. Pacea înserării și liniștirea creației conlucrează cu Cel care a făcut lumea. Tufa de măceș este elementul de dinamică vizuală care răspunde chemării clopotului. Are culoarea jertfei și este opusul tăcerii păsării.

 

Ramona Bădescu

Calea Lactee

 

Calea Lactee -

puiul caprei-negre

trage de uger

 

Cezar Florescu

 

Poemul abordează inedit tema Căii Lactee - despre care, cu care și la care se referă frecvent autorii de haiku in poeme. Tocmai de aceea, dacă nu scriem pastel despre cât frumos se vede ea pe cer (ceea ce ne-ar duce pe alte căi) este dificil să creem un haiku inedit.

Calea Lactee este kigo mic, kigo de noapte, desigur. Deci una dintre exigențele haiku este asigurată.Dar cum să facem cu celelalte exigențe?! Autorul poemului premiat aici tocmai ne învață prin acest text, fără ostentație, know how-ul.

Ceea ce ar putea avea lipici la cititorul neavizat este aducerea în haiku a unui pui, puiul caprei-negre. Este ceva drăgălaș, nu?! Cădem în plasa aceasta doar eludând măreața transfigurare la care ne invită autorul apelând la inteligența, cultura și experiența cititorului de haiku. Pentru că poemul spune mult în parcimonia celor șaisprezece silabe ale unui text lipsit de opulență, al cărui ton colocvial păcălește, așa cum se cuvine in stil haiku. Ce poate fi mai fără fasoane și mai natural decât un ied care trage de uger? Numai că acel pui e capabil în fervoarea lui - să ducă la o galaxie, căci, să nu uităm, ,,am intrat" în poem pe Calea Lactee. Astfel, capra-neagra ia dimensiuni de zeitate a nopții, a cărei întunecime expandează în tot ce simbolizează culoarea neagră și al cărei lapte este evident - alb - deși e supt din întunecosul ei trup. Iată paradoxul milenar al nașterii luminii din întuneric.

Cu multiple posibilități semantice ambele denumiri ale ,,personajelor" aduse în atenție : Calea Lactee și capra-neagră. Alb versus negru - aduce o tensiune de prim nivel in haiku. Puiul devine (ups - aidoma unei cezuri) cel ce desparte și unește cele două elemente. Ugerul din care ,,trage" (e lesne acum de înțeles) este un uger gnostic. ,,Trage", fiind verb la mulți ndicativ prezent are o forță aparte, sugerând acerba curiozitate a celui care orbecăie încă în neștiință (aș spune precum începatorii ucenici haijini).

Apoi, din moment ce textul pomenește de o cale percepută drept luminoasă(stelară), chiar laptele tras nu e altceva decât adevărata cunoaștere, cea care nu se bazează pe buchiseli sau memorări. Ci cea mult mai adâncă, cea care ne poate duce către infinitul din noi.

 

Cecilia Birca

Pe ultimul drum

 

pe ultimul drum –

copacul desfrunzit

își apleacă crengile

 

Ion Cuzuioc

 

Observăm, încă de la primul vers, o atmosferă gravă. Pierderea unei persoane, probabil apropiate, dragi, este prezentată însă cu reținere. Această reținere este, însă, numai aparentă, datorandu-se comunicării ei indirecte, prin limbajul poemului haiku. Dacă începem să citim așa-numitele reguli, de fapt repere, pentru începători, pentru a delimita poemul haiku de poemul occidental de tip liric, unde emoțiile se exprimă într-un mod extrem de direct, aproape necontrolat, ni se spune că poemul haiku este obiectiv, și nu există în el implicare emoțională. Emoția se exprimă însă într-un mod ce se lasă descifrat de către cititori. Nu este nevoie nici măcar de limbaj figurat. Aparent se notează o scenă reală, chiar din fața noastră, însă detaliile sunt atent selectate. Ni se comunică de-a dreptul: “pe ultimul drum,” și apoi vedem un copac prezentat în anotimpul toamnei, cu frunzele căzute. Toamna este un anotimp de trecere, la fel cum omul trece în neființă. Aplecarea crengilor de către copac ne sugerează emoția și atitudinea celor sau celui ce îl petrec pe ultimul drum pe omul apropiat lor. Poate și cei apropiați lui se află la o vârstă înaintată, și sunt “aplecați,” sau aduși de umeri. Copacul se aseamănă posturii unui om îmbătrânit, dar și copleșit de tristețe. Prin prezentarea aparent obiectivă,dar din care se deduc starrile sufletești, putem înțelege că pierderea cuiva, precum și finalul vieții, trecerea în neființă, sunt la fel de naturale și firești precum finalul ciclului anotimpurilor, și nu putem decât să le acceptăm. Modul de comunicare în poemul haiku sugerează o acceptare, și nu o revoltă sau jelire a contactului cu inevitabila trecere în neființă.

 

Ana Drobot

Tăiate de plug

 

în ceața dimineții -

tăiate de plug

îndoielile

 

Ileana Pop-Nemeș

 

Iată un poem 7-5-5. Un bun exemplu pentru faptul că "sfânta regulă" 5-7-5 nu trebuie să împiedice un poem să iasă la lumină. Sigur, ca să încapă în "corset", ai putea să-l întorci pe toate părțile, să inversezi versurile, să tragi de ele, să mai bagi o prepoziție, să mai scoți un articol... dar riști să strici poemul, făcându-l să sune artificial, punându-l pe picior de ceartă cu limba română sau pierzându-l cu totul pe drum, ajungând la ceva mălăieț. Ai putea, în cele din urmă, să renunți la el, și nu ar fi păcat ?...

Nu, poemul este bun așa. Are o cursivitate perfectă, iar dimensiunile versurilor îl ajută să-și transmită mesajul. Lungimea primului vers, "în ceața dimineții", adâncește starea pe care o transmit cuvintele folosite, și anume acea stare de confuzie, de neclar, de neliniște, pe care o simți uneori în primele momente ale zilei; mai ales în perioadele mohorâte, în care se trezesc o dată cu tine și gândurile sumbre care nu-ți dau pace, și întrebările existențiale la care nu ai răspuns... O stare de ceață, de derută, de lipsă de rost... în care nu-ți vine nici să-ți închei șireturile...

În opoziție cu primul vers, cel median, plasat după kireji, vine scurt, tranșant, și taie fără menajamente și fără pălăvrăgeală toată "ceața", punând sub tăișul plugului versul trei (cel care și face legătura între cele două părți ale poemului), și anume, taie "îndoielile".

"Mijlocul" care realizează toată acțiunea - cuvântul plasat chiar în mijlocul poemului și totodată "unealta", "calea" - este "plugul". Un simbol puternic, la al cărui auz ai deja în fața ochilor o întreagă istorie.

Da, este clar ca lumina zilei. Trei cuvinte puternice: "ceață", "plug", "îndoieli"... Kireji-ul deja își dezvăluie misterul, iar punând laolaltă cele două părți, putem să citim poemul așa: "e ceața dimineții, ceața îndoielilor, dar la vremea plugului nu e timp de așa ceva".

De când e lumea lume, munca la câmp se face cu plugul și de la el pornesc toate. Cel ce-și duce traiul din propria muncă, de la aratul terenului și până la consumul final al roadelor, nu are timp să-și pună prea multe întrebări. Răspunsurile vin înaintea întrebărilor. Natura are ceasul ei, programul ei, ea stabilește ordinea lucrurilor și ea îți spune ce să faci, când să faci, dacă vrei să trăiești din roadele sale. Când îi aparții, când traiul tău depinde de rânduiala sa, trebuie să îi asculți și să îi respecți cu sfințenie "ordinele". Nu ai timp de lamentări și de tot felul de întrebări existențiale, nu e loc de "îndoieli", totul e clar și imperativ.

Și de ce ai avea îndoieli?... De ce ai avea întrebări?... De ce ai vrea să ai?... Când trăiești în mijlocul naturii, din tot ce iți oferă ea, când te identifici cu ea, când cunoști și îți este drag fiecare bulgăre de pământ pe care calci, când recunoști după mireasmă fiecare crenguță ce adie în vânt și acea mireasmă îți hrănește toate simțurile, când natura îți oferă răspunsul clar și fără echivoc la ceea ce îi dai și în măsura în care îi dai, când gustul fiecărei recolte îți răsplătește toate bătăturile și îți umple inima de mândrie și recunoștință... Totul e clar, firesc, complet, minunat, așa cum l-a lăsat Dumnezeu. Fiecare lucru este palpabil, cu miros, culoare, gust, te face să trăiești aici și acum.

Așa că... ce întrebări?... ce îndoieli?... ce neîmpliniri?... ce "ceață"?... Mai strecoară Aghiuță câte una de-asta supărătoare dimineața, când și lenea-ți dă târcoale, dar te uiți la calendar, te uiți la ceas, iei plugul în mână și îți trece.

 

Andrei Andy Grădinaru

Ieșite la poartă

 

sărbătoare-n sat –

toate crizantemele

ieșite la poartă

 

Magda Țocu

 

Un haiku cu kigo de sezon (crizantemele), scris cursiv, nedescriptiv (însă puternic vizual și olfactiv), cu cezura la locul ei (nu de florile mărului) și cu un laconism suficient cât să poată face loc țesăturii aluzive.

Satul este în sărbătoare: poate chiar ziua recoltei care are loc deobicei în apropierea echinocțiului de toamnă. Roadele de pe câmp, de prin livezi și grădini, sunt adunate și puse la păstrare pentru iarnă; prilej de mulțumire și bucurie. Cei mai tineri și mai în putere, sunt la joc, gătiți de sărbătoare, strânși în piața satului sau la marginea acestuia, unde pe vremuri se făcea adunare mare, cu bâlci, cu dans și loc pentru ospăț. În zilele noastre, acest moment și-a pierdut mult din importanță, dar în trecut, când oamenii trăiau majoritar cu ceea ce produceau (nu exista comerț dezvoltat ca în zilele noastre), el însemna încheierea unui ciclu de viață vital pentru comunitate și era marcat printr-o sărbătoare anuală. Prilej cu care, gospodarii satului, îmbrăcau straiele cele bune și ieșeau cu mic cu mare la petrecere.

“Toate crizantemele ieșite la poartă” - frumos dublu sens: e vremea acestora și la mai toate casele le întâlnești, de felurite culori și cu parfumul lor specific, inconfundabil. Dar tot așa gătite, pot fi și femeile mai în vârstă, care, chiar dacă nu mai merg la joc, tot se îmbracă cu ce au mai frumos și ies pe la porți se adună în grupuri, să privească lumea care trece, să mai afle vești, să se bucure și ele după truda de peste an.

 

Mirela Brăilean

Lan de cicoare

 

 

lan  de cicoare -

vântul de seară

bate-n albastru

 

Cristina Angelescu

 

Poemul are un farmec cu iz nipon pronunțat.Minimalism bine structurat. (cifrul folosit este de 5-5-5). Ajunge la aware; exprimă (și produce) emoția stârnită de frumusețe. Armonie oglindind armonia. Lanul de cicoare invită la o frumoasă imagine interioară.

Dar partea a doua vine cu ițele mai multor aluzii, nelăsând poemul să fie banal și simplist.

,,Bate-n albastru"  este o formulă atât de inspirată! A bate-n albastru, galben, verde, violet  etc., înseamnă în limba română - referitor la subiectul vorbirii - că acesta capătă (la o privire mai atentă) acea culoare pomenită în context. Aici este vorba de vânt. El devine oglinda lanului de cicoare. Asta chiar este inedit poetic pentru că vântul este doar eter în mișcare. Ce transfigurare suntem invitați să creem! Nu trece neobservată conexiunea între albastru și seară care se înrudesc intr-o semantică subtilă.Și vraja e completă.

Dar, ca orice vrajă, are două fețe,  ,,vântul de seară bate în albastru"  putând fi lesne înțeles și că lovește în albastrul lanului de cicoare (cu care este juxtapus în text) Seara, în acest caz, este un indiciu că albastrul va fi spulberat sub nemila vântului. Ne trec fiorii căci peste toată frumusețea se va întinde negrul întuneric.

Complexitate, tensiune, frumusețe în acest haiku.

 

Cecilia Birca

Câteva frunze

 

câteva frunze

găsite pe umbrelă -

nici una, nici două

 

Magda Tocu

 

Mai neobișnuit în concursurile noastre dar servind unui plus de tensiune este cezura după al doilea vers. Astfel, așezarea expresiei ,,nici una, nici două " abia la sfârșit, transformă textul descriptiv de până atunci  într-unul cu ,,aha" pronunțat, care câștigă ADN de haiku autentic.

Cu siguranță, toamna în care se află haijina a venit intempestiv, deși după legile imuabile ale naturii. Cum omul însă e mereu surprins,  reacționează  fix așa cum citim, calificând schimbarea anotimpului ca fiind  ,,nici una, nici două". Adică dând buzna.

Foarte bine alese indiciile și în prima parte. Atât umbrela, cât și cele câteva frunze (pe care le și vedem a fi musai galbene) dar și participiul ,,găsite" sugerează fără doar și poate venirea pe nepusă masă a toamnei. Astfel legătura mireasmă a primei părți cu expresia   ,,nici una, nici două " funcționează perfect. Si-apoi bogăția aluzivă din aceasta expresie ne poate duce cu gândul  că frunzele  or fi fost ele câteva, dar nu au fost nici una, nici două ci mult mai multe. Avem de ales între înțelesurile versului al treilea. Sau mai bine zis, nu putem alege. O ,,derută" plăcută  pentru cititorul avizat.

Observați? Toamna nici nu este pomenită. Numele ei este omis la strigare. Dar ea ne cuprinde  - nici una nici două - odată ,,intrați" în acest  haiku. 

Cecilia Birca

Trei-frați-pătați

 

trei-frați-pătați –

la final de sezon

doar pierde-vară

 

Irina Ţipordei

 

Un poem care din capul locului ne transpune în zona șugubeață a vorbelor/ denumirilor populare. Panseluțele sălbatice (trei frați pătați) au pierdut vara, adică au încheiat ciclul lor de viață, “la final de sezon”. Pe de altă parte, crescând ele pe coclauri, unde e cel mai potrivit locul de pierdut timpul? Un alt aspect interesant este limbajul florilor, panseluțele fiind asociate cu gândul (din fr. pensée). Nu de puține ori, oamenii contemplativi, gânditorii lipsiți de pragmatismul întreprinzător și productiv, sunt considerați niște pierde-vară. Este lucru știut!

Shakespeare face, de asemenea, o referire directă la panseluță în piesa “Visul unei nopți de vară”. Oberon îl trimite pe Puck să adune "o mică floare sălbatică" pe care fetele o numeau "Iubire-în-trândăvie". O altă specie de “pierde-vară” este detectabilă aici.

Last but not least, povestea are și un sens moral. Trei crai răpitori de inimi au cules la final de sezon ce au semănat: eticheta de oameni de nimic - și cu obrazul pătat, și cu timpul iremediabil pierdut!

 

Ramona Bădescu

Busola tatei

 

busola tatei –

ghicitul în cafea îmi

încurcă ițele

 

Ion Cuzuioc

 

Busola o putem considera un instrument exact de ghidare a direcției. Direcția poate fi atât în sensul propriu, când căutăm un drum, de obicei prin natură, prin păduri, prin excursii, cât și la nivel figurat. Spunem că ne căutam drumul în viață, sau sensul vieții, când gândim în ce direcție să o apucăm. Busola tatei sugerează un obiect vechi, sau vintage, cum se spune acum, de ce nu, retro. De aceea este unic și prețios. Ne putem gândi că reprezintă frumusețea vremurilor trecute. De asemenea, poate reprezenta o direcție clară, atât în sensul propriu, cât și în viață, o cale de urmat. Tatăl era ghidat de principii și valori clare, pe care le-a transmis mai departe fiului. În trecut, totul era clar. Nu aveam alte opțiuni. Acum, din cauza libertății de gândire, de decizie, din cauza libertății individuale, societatea nu mai e resimțită cu aceeași forță și autoritate ca în trecut pentru a ne forma repere în viață. Suntem liberi să hotărâm noi pe care din căi vom alege să pornim. Și totuși, libertatea duce la neclarități, la dileme tot mai mari. Nu mai avem certitudini, acestea fiind sugerate prin ghicitul în cafea, care ne derutează și mai mult; ne „încurcă ițele.” Apar alte dileme. Ghicitul în cafea, până la urmă, e subiectiv. În cafea, ca și într-un glob de cristal, vedem, după unele cercetării, ceea ce ne preocupă, ca în cadrul unui vis sau al unor asociații libere în cursul unei ședințe de psihanaliză. Vedem un contrast clar, reprezentat de busolă și ghicitul în cafea, între societatea de odinioară și orientarea în viață pe care o oferea, în primul caz, și între deruta din vremuri moderne, în al doilea caz. Busola se bazează pe științe exacte, pe când ghicitul în cafea pe interpretări.

O altă interpretare ar fi aceea că sensul vieții, sau direcția vieții nu e exactă precum aceea dată de o busolă.Nu se poate măsura științific, deci nu există un adevăr universal valabil, sau o cale anume de urmat pentru toți. E totul ceva subiectiv, de felul în care percepem fiecare viața, și ce e important în ea. Ghicitul în cafea ne dă ocazia să visăm și să interpretam semnificațiile din propriul punct de vedere. În același timp, viața nu e ceva sigur, cum nu e nici drumul de urmat în ea. E la fel de incertă precum ghicitul în cafea. Practici precum ghicitul în cafea sunt considerate pseudoștiințe, fiecare având versiunea sa a acestor practici, pe când modul de funcționare al unei busole este foarte clar.

Ion Cuzuioc ne propune un poem haiku filozofic, referindu-se la o dilemă care ne preocupă pe toți la un moment dat în viață, când ne oprim să reflectăm dacă mergem pe drumul bun.

 

Ana Drobot

Cu verdeață

 

secetă mare –

toate vitele din sat

în loc cu verdeață

 

Cezar Florescu

 

S-a scris mult despre secetă. Ce ar mai fi de scris pe această temă, încât să fie original și să surprindă cititorul?... Ei, un haijin bun găsește...

Pornind de la secetă și efectele ei - lipsa acută a apei, și pentru viețuitoare, și pentru plante; uscarea și dispariția vegetației; împuținarea resurselor de trai pentru animalele din gospodării și, pe cale de consecință, pentru gospodarii înșiși - gândurile haijinului ajung încet-încet până la efectul maxim, final, ireversibil - dispariția vieții... Și, de aici, gândurile merg și mai departe... Trecerea în neființă... înmormântarea... slujba de înmormântare... cuvintele preotului care descriu destinația dorită pentru sufletul celui plecat: "...în loc cu verdeață, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul"...

Și iată cum apare deodată o sintagmă care, prin dublul său sens, oferă cheia unui haiku excelent: "loc cu verdeață" - ceea ce este necesar pentru existență (a animalelor și implicit a omului) și "loc cu verdeață" - destinația de după moarte.

Apoi, din măiestria haijinului, este construit un poem magistral care, printr-un aparent paradox (prezentând vitele într-un loc cu verdeață, la vreme de secetă severă când totul este uscat), reliefează de fapt tragismul situației (până și vitele au ajuns "în loc cu verdeață, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul"), punând totodată în valoare umorul specific românesc, hazul de necaz.

O problemă am avut cu cuvântul "toate". La o primă citire mi s-a părut un cuvânt de prisos, putând foarte bine să lipsească. Mai mult, mi s-a părut chiar că strică poemul, inducând o exagerare care știrbește veridicitatea ideii (cât de mare ar fi seceta... chiar toate vitele, domn'le?!...). Dar adâncind un pic analiza, am găsit în acest "toate" ceva de toată frumusețea, care ar suna cam așa: TOATE vitele sunt în loc cu verdeață - fie vii, fie moarte. Adică, cele mai norocoase, mai "alese", pentru care s-a păstrat un tăpșan nepârjolit pe undeva, trăiesc, iar celelalte ajung, săracele, în verdeața fără suspine (verdeața cea verde nu e pentru toți vițeii, ci numai pentru cornutele "mari"). Dar, în esență, TOATE sunt în loc cu verdeață

 

Andrei Andy Grădinaru

Frunze uscate

 

simple amintiri -

vântul ridicând spre cer

frunze uscate

 

Mihai Talașman

 

Un poem care stârnește emoție fără a fi emoțional, fără a exhiba liricoid emoția autorului. Vom cădea însă sub farmecul ,,metaforei" în stil haiku, obținută prin juxtapunerea planurilor proprii haikuului, iară nu din înflorituri stilistice, metaforă care se naște de fapt în mintea cititorului. Vom citi despre amintiri și frunze în versuri minimale, zgârcite in cuvinte, cele două părți fiind nelegate într-o unitate sintactică, marcate cu o cezura folosită perfect ce nu are rol decorativ.

De remarcat că poemul începe inspirat prin ,,simple amintiri". Versul pare un răspuns precipitat dat în limbaj colocvial, un răspuns rostit cu voce tare pentru o întrebare ,,tăcută", omisă total în textul care se revendică și astfel ca fiind un haiku.

Haijinul a adăugat substantivelor din V1si V2 doar epitetele relevante ghidării spre intenția sa poetică. Suntem provocați astfel să comparăm și să observăm că atât amintirile (abstracte) cât și frunzele (cât se poate de concrete) deși de substanță diferită, par a fi - ambele - la discreția vântului. În context, cele două noțiuni au, de fapt, mai multe în comun. Amintirile sunt întâmplări ce au încetat a fi prezent nemijlocit după cum frunzele nu mai sunt nici ele verzi. Si-apoi suntem martorii unui dublu glissando: în mintea noastră amintirile pot lua lesne chip de frunză după cum frunzele în zbor sunt doar o față a amintirilor. Metaforicul răsare în continuare din țesătura scriiturii neîmpodobită cu metafore. Înțelegem cum că vântul care ridică spre cer este de fapt Timpul cu trecerea sa.

Kigoul de toamnă ne sugerează senectutea. Este vârsta la care, paradoxal, dramatismul celor trăite nu mai poate doborî omul devenit înțelept.Oricât de grele au fost odată niște trăiri, acum acele fapte sunt declarate cu nonșalanță si detașare de către autor: ,,simple" amintiri. Sunt privite ,,fără mânie". Eliberate de greutatea durerii. Nu-s amintiri precum pietrele, ci precum frunzele veștede. Gata de ridicat la cerul unde, știm cu toții, este pace; cerul care simbolizează atât eternitatea cât și superioritatea etericului față de materia supusă deteriorării.

De admirat cum textul reușește să aibă puternice calități haiku. Detașare, reticență în expunerea fățișă a intențiilor poetice, exprimarea firească, arhitectura impecabilă a textului minimal, folosirea de indicii corecte semantic. Un poem bogat în simplitatea sa.

 

Cecilia Birca

Harbujii crepați

 

la spartul târgului –

din harbujii crăpați

se scurge amurgul

 

Cezar Florescu

 

Câteva atuuri demne de menționat: bogăția de sensuri, cromatica, densitatea aluzivă, cursivitatea.

Așa cum îi stă bine unui autor talentat, un cuvânt sau o expresie pot spune mai mult decât la prima vedere.

“La spartul târgului” (expresie care înseamnă: a sosi undeva prea târziu sau după încheierea unui eveniment) merge de minune cu harbujii crăpați, realizând firesc legătura dintre versul unu și doi. Imaginea astfel creată de cele două, ne sugerează în același timp și plenitudinea unei veri bogate în roade, dar care se apropie de sfârșit. Pulpa roșie lăsată vederii de harbujii plesniți (trecuți de copt), glisează măestrit către imaginea amurgului ce împrumută (din) culoarea sângerie. “Se scurge” vara, se trece vremea pepenilor, se încheie un ciclu firesc, făcând loc altuia. Coboară seara, o nouă zi, o nouă etapă din roata vieții, sunt pregătite să le ia locul. Pentru că schimbarea înseamnă evoluție, pentru că este în ordinea firii, de când e lumea și pământul. Sunt convinsă că ceilalți cititori vor fi descoperit și alte valențe care mie îmi vor fi scăpat. Dar tocmai în asta constă frumusețea: cititorul să completeze și să umple cu propria-i percepție, spațiile anume lăsate libere, de către autorul poemului.

Un haiku deosebit, care mi-a adus bucurie citindu-l și încercând să-i pătrund sensurile și să-l răstălmăcesc după cât m-am priceput. Și tocmai aceste fațete pe care le descoperi la un poem de calitate, fac din citirea, dar mai ales din scrierea lui, adevăratul câștig.

 

Mirela Brăilean

Care pe care

 

care pe care –

albastrul de Voroneț

și cicoarea

 

Cezar Florescu

 

Greu de ales între albastrul de Voroneț și cel al cicorii! Un maestru redutabil versus Mama Natură/ Marele Creator. Înțelegem, însă, că dilema este falsă pentru că autorul nu le opune printr-o disjuncție (ori/ ori). Ambele au loc pe aceeași treaptă, a superlativului: albastrul de Voroneț ȘI cicoarea.

Ele par a fi în concurență când, de fapt, fac parte din misterul și frumusețea vieții împărtășite de Creator și creație.

Comparațiile și ierarhiile nu își au rostul între două entități care “conviețuiesc” în pace și armonie, nu se exclud și nu se eclipsează. Nu e niciun concurs, nici altă impunere exterioară.

Privitorul se uită cu uimire cum se pun reciproc în valoare albastrul îndelung elaborat de maeștri și albastrul nefăcut de mână omenească al florii. Două lumi diferite, același tablou.

Un haiku reușit a cărui profunzime vine din aparenta simplitate: două nuanțe de albastru și o expresie populară bine plasată creează împreună o țesătură aluzivă densă. Și mai are o calitate un haiku valoros: este ușor de memorat. O încântare!

 

Ramona Bădescu

Neclintită sperietoarea

 

furtună de vară –

rămasă neclintită

sperietoarea

 

Mihai Moldoveanu

 

Poemul ne prezintă, aparent, o descriere a unei realități pe care o observăm sub ochii noștri. Bineînțeles că, în calea unei furtuni de vară, despre care știm că poate fi extrem de puternică, fugim pentru a ne adăposti. Sperietoarea, desigur, nefiind o ființă umană nu fuge din calea ei. Ea rămâne pe loc. Totuși, ne vom întreba, de ce sunt relevante aceste detalii? Ele ne duc de la sensul propriu, de la realitatea concretă, spre un alt sens, figurat, abstract, care se contituie drept reflecții și comentarii la care se ajunge prin asociații și reacții emoționale, bazate pe indiciile din text, dar și pe cunoașterea lumii în care trăim, și pe experiența noastră de viață. De ce rămâne neclintită sperietoarea în fața furtunii de vară? Un răspuns posibil ar fi acela că e un fenomen care ne face să vedem grandoarea și frumusețea dezlănțuirii naturii, la fel ca în tablourile sau poeziile curentului romantic. Furtuna fascinează. Știm că ar trebui să ne temem, să fugim, dar avem și tendința de a rămâne pe loc pentru a o observa. Sperietoarea face această acțiune pentru noi, devenind un substitut pentru noi, oamenii. Avem tendința de a atribui trăsături umane unor obiecte, iar sperietoarea devine un astfel de obiect. Desigur că există și un înțeles umoristic sau ironic: în timp ce oamenii fug speriați de furtună, sperietoarea poate nu are de ce se teme, întrucât rolul ei este, precum o spune și numele, de a speria. În scena de față, poate speria chiar furtuna, și de aceea sperietoarea pare să rămână să o înfrunte.

 

Ana Drobot