Cod de vânt și ploi (962)

cod de vânt și ploi -

"Furtuna" de la radio

mă ține-n casă

(Irina Țipordei)

 Dacă plecăm după fenta primului vers, ne trezim într-un decor deloc plăcut, fugim repede până în versul 3, închidem urgent toate ferestrele ca să nu ne facem ciuciulete, apoi dăm rapid pagina spre un poem mai însorit.

Noroc că autoarea are grijă să lase ceva indicii care să ne țină pe loc și să nu pierdem din neglijență toată frumusețea ce se revarsă pe undele radio. "Furtuna", cu majusculă și ghilimele, intră intempestiv în cameră, adusă nu de vreo vreme hâdă, anunțată de meteorologi, ci de un program artistic de zile mari, oferit de teatrologi și/sau muzicologi.

Ce contează ce vreme e afară?! Nu plec nicăieri pentru nimic în lume, dar nu pentru că n-am umbrelă sau mi-e teamă de guturai, ci pentru că am Shakespeare!... am Ceaikovski!... și am Beethoven, cu sonata lui pentru pian nr. 17 (17 cât haiku-ul... + 1 de la doamna Țipordei, pentru zvâc)!

 Dar de ce să sporovăim atât?... Cel mai bun comentariu al poemului îl găsiți urmând link-ul următor:

https://youtu.be/hKkR4YFtyJk?is=SZwRli2x1daSBd0o

 

Andrei Andy Grădinar

 u

Recenzii negative

 

recenzii negative -

umplând paharul

luna plină

Ana Drobot

 

Paradoxal, ceea ce trebuia să bucure, în speță, irită. Înțelegem că cineva subînțeles (omis în text , după bunul obicei in haiku) dă de recenzii negative - de bună seamă - la opera sa. Apoi, bine nu-i! Căci luna plină care poate lumina transformând totul în feerie, aici dimpotrivă, ,,umple paharul".

Iată, dat fiind contextul din primul vers, imaginea unui pahar al cărui conținut lichid reflectă lumina Lunii, deja pare prea simplistă și sec estetică; nu-i credibilă.

Deci totul derapează către expresia ,,s-a umplut paharul", adică lucrurile au ajuns la punctul maxim al răbdării. Este normal să percepem așa căci recenziile negative de la început, deja puseseră temelia unei astfel de percepții.

Poate că personajul subînțeles, de necaz, chiar își toarnă într-un pahar ceva de băut (în sens propriu, concret) dar e cert că luna plină nu face decât să supraliciteze supărarea, ducând-o la maximum posibil! (este știut că acestui fenomen astral i se atribuie o influență nefastă asupra stării nervoase a celor mai sensibili)

Unele poeme sunt prea mălăiețe dar aici nu ducem lipsă de tensiune. Totul se termină în terță crescendo pe ultima treaptă. După pomenirea lunii pline care a ,,umplut paharul" se poate întâmpla orice, oricât de grav. Nimic nu detensionează atmosfera din text. Un pahar plin, vasăzică, nu poate decât să dea pe dinafară.

Dar cine știe cum se termină totul?! Fiecare își poate proiecta alt final. Căci ,,aha-ul" din final nu lămurește totul. După citirea unui haiku bun, suspansul continuă.

Eu spun că mâine e o nouă zi, în care te poți raporta la propriile valori, imun la recenzii. Și n-are decât să fie lună plină. De pildă, pe lună plină se pot arăta (mai binedispuse) muzele.

Cecilia Birca

 

Căzut pe gânduri

 

mă agăț

de florile mărului ...

căzut pe gînduri

Ana Drobot

Autoarea surprinde în poezia sa 2 aspecte.

Unul rezultă din dualitatea imaginii – „florile mărului”, care oferă un sprijin pur, dar care sunt și prea fragile pentru a te putea agăța de ele.

Al doilea este creat de momentul din natură care, prin frumusețe și prospețime, poate contrabalansa o stare interioară grea, cum este aceea de a fi ,,căzut pe gânduri ".

Apare tensiunea dintre fragilitatea naturii și greutatea gândurilor, emoția provocată de caracterul trecător al lucrurilor, de faptul că viața și momentele frumoase sunt temporare.

Irina Țipordei

 

Oncologie

 

oncologie –

la geamul din fereastrăâ

un păr înflorit

Mirela Brăilean

Poezia are o axă simbolică puternică.

După dramatismul indus de primul vers, ,,oncologie ", care ne amintește brutal și sentențios cât de nesigură ne este existența, autoarea introduce în scenă ,,geamul", barieră între lumină și întuneric, între libertate și constrângere, între sănătate și boală.

Dincolo de geam se află însăși speranța, construită cu ingeniozitate ca o punte între copacul înflorit și părul care pare să se regenereze, ,,înflorind și el.

Alegerea ,,părului", ca însemn al vieții, face aluzie la cel bolnav și supus unui tratament riscant și necruțător. Copacul devine o metaforă a corpului care poate renaște prin înflorire, prin părul care ar putea reveni, prin viața care ar putea continua.

Irina Țipordei

Poame uscate

 

hrănit cu vise –
pe masa bardului doar
poame uscate

 (Luminița Ignea)

 Alăturat imaginii el ar da naştere unui fotohaiku subtil, cu o asociere de tip parfum (deşi am înţeles că nu acesta e scopul concursului, să alcătuieşti fotohaikuuri).

Să ne oprim o clipă doar asupra haikuului, detaşat de imagine, ca să remarcăm că este scris în dulcele stil clasic, respectînd metrica de 5/7/5 (deşi pentru mine aceasta are mai puţină importanţă), cu o cezură bine plasată după versul întîi şi răspunzînd la întrebările

UNDE? pe masa bardului

CE? hrănit cu vise

CÎND? poamele uscate sugerează toamna

Nu o să mă apuc să explic haikuul. El face aluzie la vechea temă a artistului (în poem, un bard, adică un poet eroic şi liric, reprezentat în imagine de mult uzitatul greier), care visează să cucerească lumea prin talentul şi măiestria sa, neglijînd lucrurile materiale, aşa că ajunge să mănînce nişte uscături.

Cuvîntul bard, mai puţin utilizat azi în poezie, face aluzie în sens primar la un poet celtic, cîntător al faptelor eroice. Mie mi-a adus aminte de Mihai Eminescu, poetul care, de altfel, de multe mînca te miri ce sau se mulţumea să bea cafea. El se hrănea cu vise …

Şi dacă tot apare greierul în imagine, nu ne putem opri să ne gîndim la harnica furnicuţă, subînţeleasă doar, care se regalează cu toate bunătăţile lumii, fiindcă ea a muncit, nu a pierdut vremea cu cîntatul faptelor eroice, ca amărîtul de bard.

Dan Doman

Firul Ariadnei

 

drum c-un singur sens – 
de niciun folos
firul Ariadnei

 (Cecilia  Birca)

” Poemul pe care l-am selectat drept câștigător luna aceasta, în comparație cu altele, nu a descris imaginea data ca sursă de inspirație, ci s-a folosit doar de un detaliu minor ca să ne poată oferi ceva care te prinde imediat prin caracterul sentențios.

Cineva, nu putem ști cine anume, fiindcă tonul este neutru, impersonal, probabil din cauza unei boli sau a unui impas debusolant, parcurge cu resemnare, fără să se vaite, parcă învăluit de ataraxie,  un drum c-un singur sens.  La fel de evident este faptul că primul vers trimite foarte subtil la cimitir. Nici măcar firul Ariadnei, care seamănă într-o oarecare măsură cu pietricelele pe care Hänsel şi Gretel le lasă intenționat prin pădure ca să nu rătăcească drumul înapoi spre casă, nu-i poate fi de ajutor… Alte nuanțe, contextual pertinente, nu se întrevăd pentru a colora mesajul care este foarte sumbru…. Nu pot să închei fără a vă aminti de o maximă din latină care se potrivește cu atmosfera degajată de poemul de mai sus: Contra vim mortis non crescit herba in hortis  ( Împotriva puterii morții nu exist leac în grădină)… Altfel spus, memento mori…”

Cezar-Florin Ciobîcă

Codru defrișat

 

codru defrișat –
de ziua mediului
verzi și uscate

 (Cezar Florin Ciobîcă)

Versurile impresionează prin mai multe calități. În primul rând, întregul este de sine stătător, echilibrat și bine închegat. Nu se simte nici o forțare, logica poemului este perfectă, partea a doua decurgând firesc din prima. Jocul de cuvinte și aluzii de la sfârșit surprinde, adică face exact ceea ce trebuie să facă orice haiku reușit, lăsând cititorul într-o stare de amuzament amar și punând în același timp degetul pe o rană deschisă și adâncă a realității românești din ultimele decenii.

O altă calitate esențială a poemului este legătura solidă cu fotografia, lucru care la acest concurs ne interesează în mod special. Într-adevăr, sentimentul pe care-l încercăm privind imaginea este acela al unei profunde dezolări. Un ciot uscat ridică două brațe spre cer ca pentru a cere îndurare. Omul, frate cu codrul și bun patriot pe rețelele de socializare și la crâșmă, a operat masacrul, transformând copacul în cherestea. Prilej pentru alte câteva anchete oficiale, care se vor finaliza în ani, greu spre deloc. Între timp…..

Acest senryu urcă deci triumfător pe podium luna aceasta. Felicitări autorului!

Ioana Dinescu

Cu traista în băț

 

vis iluzoriu –
spre grădina Edenului
cu traista în băț

(Ion Cuzuioc)

        Poemul selectat de mine ca fiind cel mai bun din grupajul primit luna aceasta aduce în prim plan un fapt asupra căruia, dată fiind situația de criză care s-a abătut asupra omenirii din cauza pandemiei, trebuie să reflectăm mai mult ca niciodată : viața, au spus-o și mari scriitori ai lumii, este un vis, dar unul înșelător sau cel puțin efemer… Scenariul aventurii noastre pe pământ ne este total necunoscut, nu avem la îndemână nicio putere, nicio foaie de parcurs care să ne ghideze… Oricare ne-ar fi condițiile de viață, ele depind în mare măsură de modul nostru personal, unic, de a le percepe, de ale înțelege. Din viață nu ne trezim pur și simplu ca dintr-un somn, ci prin implicarea activă în experiențe intense, care să te modeleze și prin care să poți conștientiza  caracterul iluzoriu al vieții. În cele din urmă, accedem la ființă și ne iluminăm, ne dezmeticim că suntem mai mult decât interpreți ai unor roluri banale în visul numit viață… Și uite așa vine trezirea la realitate care-ți spune verde în față că nimic din ceea ce te chinui să strângi nu-ți va fi de folos dincolo, chiar de-ar fi vorba de grădina Edenului… Te duci calic, singur, fără ranguri, fără renume etc. Se observă clar, din ultimul vers, nota de umor pe care o îmbracă haikuul, dându-i o aură aparte, care este în congruență și cu imaginea lunii…

Cezar-Florin Ciobîcă

Podul șubred

podul șubred –
atât de rapidă
căderea serii

 (Ana Drobot)

Explicația nu este ușor de dat. Versurile par la o primă lectură modeste, aproape șterse. Și totuși ceva te face să te oprești asupra lor, fără să știi exact de ce, ca atunci când, aflat într-o mulțime pestriță și gălăgioasă, îți atrage atenția exact acea silueta gri care se strecoară fără zgomot pe lângă tine.

În cenușiul lui aparent, poemul te obligă să rămâi pe loc și să-i cauți sensul, acel tâlc ascuns care nu se revelă imediat cititorului grăbit și ”versat”, obișnuit să prindă ”poanta” chiar înainte de versul al treilea, și să treacă apoi mai departe. Legătura între prima linie ”podul șubred” și partea a doua a haiku-ului se face printr-o juxtapunere exemplară, cratima (kireji-ul) legând autentic, ”prin parfum” și nu doar pro forma, două scene diferite al căror element comun trebuie înțeles și pătruns cu finețea intuiției. Șubrezenia podului poate fi asociată metaforic cu cea a condiției umane, podul însuși fiind viața ce leagă cele două maluri – momentul nașterii și cel al morții. Seara, amurgul vieții, pare să vină atât de repede atunci când te apropii de malul celălalt…. Cu alte cuvinte, podul – cu sens unic – devine din ce în ce mai șubred cu cât te apropii de capătul lui.

Sau poate că doar frica călătorului de umbrele nopții îl face să simtă că puntea e din ce în ce mai nesigură și înserarea din ce în ce mai grăbită. Faptul că versurile lasă loc unor multiple interpretări este marca unui  haiku de bună calitate. În plus, legătura cu imaginea este bine gândită: alb/negrul fotografiei se regăsește subtil în cromatica serii/nopții, iar bârnele podului, vremuite și neregulate, nasc asocierea cu ”șubred”-ul din primul vers.

Felicitări, Ana Drobot, pentru acest haiku foarte bun! Te mai așteptăm pe la noi.

Ioana Dinescu

Noapte albă

 

o noapte albă –
gânduri negre zgândărind
dorul de-acasă

(Ioana Bud)

La poemul de mai sus, considerat de mine ca fiind cel mai bun din grupajul celor primite luna aceasta la concurs, m-a atras contrastul alb-negru, dar și atmosfera degajată. O noapte albă, se știe, este una în care nu poți pune geană pe geană din cauza anumitor probleme (materiale, emoționale etc.), a unor traume/suferințe care nu-ți dau pace.

Semn al depresiei, gândurile negre sunt acele îngrijorări care apar fără să le poți controla ca moment, durată sau intensitate. Ele ţin de anxietatea fiecăruia dintre noi, de temerile privind viitorul asupra căruia nu avem niciun control. Putem specula că aici este vorba probabil de un refugiat/ emigrant/soldat care suferă enorm din cauza a ceea ce a lăsat în țară: poate un părinte bolnav, neajutorat, poate un copil lăsat în grija altora etc. Cert este că memoria îi este răscolită de gânduri triste a căror recurență îl fugăresc până și pe moș Ene, amplificându-i implicit copleșitorul dor de-acasă. Verbul la gerunziu, foarte bine ales pentru situația dată, are o sonoritate aparte, subliniind parcă, o dată în plus, la nivel fonetic iritarea, zbuciumul sufletesc.

Tabloul, per ansamblu, prin cromatică, evidențiază parcă absența unei perspective – totul este alb-negru, nimic optimist sau multicolor nu animă scena imaginată. Un poem care, pornind de la astfel de scenarii nefericite, ne lasă un gust amar, invitându-ne să devenim empatici, să ne flexibilizăm gândirea cu scopul de a găsi acele soluții care vor determina diminuarea stării de încordare, creșterea şanselor de surmontare a greutăților…

Cezar Ciobîcă

Căldura verii

 

căldura verii
uscând rădăcinile -
fiu de emigrant

(Andrea Tamas)

 Hotărâtor la aceste versuri, pe lângă frumusețea mesajului, a fost modul cum autoarea a știut să lucreze cu juxtapunerea specifică unui haiku de calitate. Primele două versuri nu au, la o primă lectură, nici o legătură cu ultimul. Doar interpretându-le în altă cheie decât cea a evidenței faptice – căldura toridă usucă de multe ori până și rădăcinile vegetalului -, realizăm cât de profundă și complexă este legătura cu versul al treilea. Ni se relevă de la sine, fără ca nimic să fie spus explicit, patetic, sau în mod forțat, drama generațională a familiilor de emigranți. E vorba aici de o temă arhetipală, aceea al dezrădăcinării, care nu este doar de mare actualitate în contemporaneitatea noastră, ci poate fi găsită de-a lungul istoriei la aproape toate popoarele si epocile. Părinții veniți din alte părți, cu o cultură, obiceiuri și tradiții care în noua patrie, de obicei totalmente diferită de cea de origini, nu-și mai găsesc rostul și pier încet, încet, sunt puși în fața faptului că fii și fiicele lor vorbesc, la propriu și la figurat, o altă limbă, ceea ce duce de multe ori la o înstrăinare și mai mare între părinți și copii decât aceea născută firesc din falia între generații. ”Rădăcinile” copiilor sunt uscate de solul nou și neprielnic, iar drama acestei dezrădăcinări este resimțită în primul rând de părinții suspendați între cele două lumi și asistând neputincioși la transformarea lăstarului lor în altă specie.

Haiku-ul are și o foarte bună ancorare în imagine. Ciotul uscat de la malul apei, cu rădăcinile retezate, duce imediat cu gândul la copacul, odată falnic judecând după trunchi, din care acum n-a rămas decât o carcasă fără viață. Și ce altă metaforă mai reușită se putea găsi pentru ideea de emigrant decât țărmul mării/oceanului, acela care desparte continente, țări și destine?

Felicitări, Andrea Tamas, pentru această grozavă reușită! Te mai așteptăm pe la noi!

Ioana Dinescu

Doar umbra ta

 

iubire de-o vară –
prinsă în poză
doar umbra ta

(Ana Drobot)

Având ca plecare o fotografie cu elemente suprarealiste, poemul surprinde un fiasco. Din cauza unor evidențe doar de ei știute, doi îndrăgostiți nu au reușit să cimenteze o relație care probabil scârțâia și prin urmare s-a produs ruptura. Probabil că gelozia, absența dialogului constructiv sau a  chimiei adevărate i-a aruncat în ariditate sufletească, făcându-i să nu mai aibă de ce să se agațe, să nu mai reprezinte un cuplu. Se simte printre rânduri tristețea, durerea și dezamăgirea celui care a investit emoțional, dar care s-a înșelat. Finalul poemului pare să releve că nici nu merita mai mult cel care a trădat. Pe filmul developat al amintirii a rămas doar o umbră, nimic radiant, nimic consistent, doar ceva care l-a secătuit și l-a întinat pe celălalt… Analiza la rece a ceea ce a fost, conștientizarea vinei /asumarea greșelii aduce cu sine eliberarea, detașarea. Dragostea cu de-a sila nu se poate, se zice în popor, de aceea mai bine singur cu tine însuți/însăți decât singur în doi și fără niciun orizont.

Cezar Florin Ciobîcă

Lună de foc

 

lună de foc –
DNA-ul  strânge
uscăturile

 (Cezar Florin Ciobîcă)

 Versurile frapează prin ingeniozitate și actualitatea lor. Într-adevăr, în contextul politic al alegerilor locale, când scandalurile se țin lanț, și mai ales în contextul lărgit al atmosferei democrației noastre originale, DNA-ul are mult de lucru. Lunile de foc urmează una după alta, din ianuarie până-n decembrie.

Mi-a plăcut mult modul elegant în care autorul face legătura cu fotografia: soarele roșu pare că arde potecile cu iarbă pârjolită, ”umbrite” doar de ramurile celor doi copaci uscați. Într-adevăr, avem ”uscături” și ”pârjol” în imagine, caracteristici preluate cu dibăcie și folosite în cheie senryu-istic politică.

Felicitări, Cezar, dar deja cred că te-ai obișnuit cu ele…

Ioana Dinescu

Sub nimbul reginei

 

câmpul de luptă –
ultimul soldat mort
sub nimbul reginei

(Ion Rășinaru)

         Octombrie le mai amintește unora și de Ziua Armatei.Deși fotografia nu oferă spații ample, care să te invite generos să dai frâu liber imaginației, mi-a placut poemul selectat pentru că a pus în valoare ceea ce rezonează cu tabla de șah, și anume  sintagma “câmpul de luptă” și substantivul “soldat “(carne de tun în orice luptă ori conflagrație) sub a cărui uniformă  se poate recunoaște ușor ‘’pionul’’ (cel care, în definitiv, fie în avangardă, fie în iureșul confruntării, fie în ariengardă, duce tot gruel luptei). Lăsând deoparte mercenarii, de cele mai multe ori soldații nu au luptat pentru ei înșiși, pentru glorie, care este oricum trecătoare, ci au făcut-o din patriotism, pentru un țel,  o țară/regat, un rege/domnitor, pentru neatârnarea neamului, pentru izbăvirea de jugul cotropirilor străine. Soldatul mort (pionul), căzut la datorie, ajunge  ori un număr într-o statistică, ori, în cel mai fericit caz, un nume pe-un mausoleum sau, de ce nu,  într-o epopee, contribuind  prin jertfa sa la sporirea aurei reginei/țării. Când oștenii se sting, e-o tragedie ,dar catharsis-ul acesteia ne înalță permanent…

        Așadar, un poem trist, nu neapărat sumbru, care ne invită să reflectăm asupra vieții ca luptă inegală cu tot felul de nisipuri mișcătoare…. În plus, dacă ești atent la rețeau fonică a versurilor, vei sesiza cu siguranță vaierul pe care îl degajă subliminal combinația vocalelor u, o, î…

        De la un punct anume, diferă de la individ la individ, aventura noastră pe pământ este într-adevăr o luptă pentru care niciodată nu o să fim destul de pregătiți, fiindcă poate nu avem întotdeauna nici arsenalul adecvat, nici strategiile optime. Ne punem tot felul de întrebări retorice, experimentăm haotic secătuindu-ne bateriile și ajungem să capitulăm fiindcă renunțăm poate prea devreme la puterea interioară, la adevărata credință în forțele proprii, căci nu este de ajuns să îți studiezi inamicii, să ajungi să-i cunoști, ci mai trebuie să poți să te cunoști suficient de bine și pe tine însuți; astfel, nu vei fi în primejdie nici în N bătălii…Altminteri, vae victis! 

Cezar-Florin Ciobîcă

Buchetul de plastic

 

troiţa veche –
buchetul de plastic
rămas neatins

(Vasile Conioși-Mesteșanu)

 m-au încântat din start două aspecte. Primul se referă la legătura între versuri și imagine. Vechiul din fotografie – lemnul îmbătrânit, rugina potcoavei – este preluat de ”troița veche” a primei linii din poem. Deja puntea a fost construită și suntem siguri că poemul chiar a fost ”născut” din această imagine.

Al doilea aspect se leagă de miezul meditativ pe care următoarele două versuri îl propun cititorului. Construit doar din afirmații aparent banale, fără intenția de a apăsa declarativ pe pedala lacrimogen văicăreață (păcat de care suferă tare mult haiku-ul românesc), autorul semnalează discret celui căruia i se adresează antinomia dintre lucrul\materialul autentic, supus trecerii timpului și uzurii (aici lemnul troiței), și deci încărcat de splendoarea wabi-sabi-ului, și inerția rece a plasticului, material sintetic, fără memorie și căldură, incapabil de prefacere și deci de viață. Într-adevăr, doar ce nu trăiește nu poate muri, râmânând neatins și neconectat la nimic din ce dă adâncime și frumusețe efemerului existenței.  O observație fină și nuanțată a autorului, transpusă în versuri care respectă toate cerințele de austeritate și reținere pe care le impune orice haiku bun. Felicitări din toată inima, Vasile!

Ioana Dinescu

Visul de copil

 

anul pandemic –
visul de copil salvat
cu origami

(ION RĂȘINARU)

       Anul ce se apropie de final cu pași repezi ne-a pus în cârcă tot felul de probleme, dileme pe care le vom căra cu noi și-n 2021. Chiar și entropia socială a suferit mutații interesante, care vor avea cu siguranță efecte negative pe termen lung. În timpul acestei pandemii, cu toții a trebuit să ne schimbăm paradigmele pentru a ne putea decovidiza cât mai ușor. Ne-am distanțat social, ne-am izolat și, cine știe, poate că, într-o oarecare măsură, ne-am salvat redescoperind lucruri abandonate, proiecte lăsate vraiște, chestii mărunte care erau liantul vieții adevărate; poate că ne-am întors spășiți acasă, spre noi înșine, la corabia copilăriei părăsite, frumos închisă în dana unei sticle, poate că ne-am învățat lecția și suntem gata să ne lingem rănile… Poate…

     Copiii, ca și noi adulții, au trecut și încă mai trec prin momente deosebit de grele, dar candoarea sufletului și imaginația lor debordantă îi ajută probabil să depășească altfel decât noi încercările la care îi pune realitatea cruntă a zilelor noastre. Origami este arta care îi cultivă copilului încrederea în sine; chiar dacă eșuează/ naufragiază, îl ajută să-și revină, făcându-l conștient de beneficiile răbdării, să evadeze pur și simplu în mod creativ în alte dimensiuni, să transceandă spații, fruntalii. În același timp, presupunând concentrare, seriozitate, atenție la detalii, origami este o joacă, o distracție ce-l binedispune pe oricine, dându-i sentimentul reconfortant că are permanent la îndemână un colac de salvare cu care va ieși întotdeauna la liman.

     Deși versurile nu precizează care ar fi visul acelui copil, se poate specula că fata sau băiatul îi duce dorul cuiva drag, plecat peste graniță pentru a-i putea asigura ei/ lui un trai mai bun. Poate fi vorba, de ce nu, și de o călătorie contramandată. Uneori copiii dovedesc că sunt mai puternici decât noi grație spiritului ludic nealterat, care-i face capabili să găsească soluții inedite pentru a surmonta greutățile cotidiene.

     Închei citând celebrele versuri ale marelui Blaga, rânduri care consider că se potrivesc de minune atât cu imaginea, cât și cu haikuul de mai sus:

Copilul râde:
„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
„Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

Pentru a supraviețui, fiți înțelepți și nu abandonați jocul! Iubindu-l, nu veți rata nicidecum  călătoria devenirii întru ființă dornică de curățenie sufletească…

CEZAR-FLORIN CIOBÎCĂ

Sfere de influență

 

prima zi din an-
sfere de influență
la drumul mare

 (Marin Rada)

Aici, mi-a plăcut in mod deosebit cum a fost construită puntea de legătură cu imaginea: e vorba despre sfere ca element central, atât în fotografie, cât și în poem. Doar că autorul reușește cu brio să rupă redundanța (adică respectă regula nr. 1 a compunerii unui poem bun pe baza unei fotografii, și anume: a nu descrie cu cuvinte ceea ce vede ochiul în imagine), apelând la un joc de cuvinte clădit fără cusur. Sfera din poem nu este un obiect fizic, ci o patologie socio-politică, o disfunție endemică a României contemporane. Sferele de influență se rostogolesc ziua, la lumină, nici măcar nu încearcă să se ascundă. Jocurile se fac pe față, la drumul mare. Tot așa se și fură, ca în codru, care codru în curând, va fi și el furat-tăiat în totalitate.

Un excelent joc de cuvinte, care integrează perfect elemente ale fotografiei (strada, bilele) cu sensuri semantice și nuanțe socio-politice. În plus, autorul reușește performanța de a insera și un kigo în poem: prima zi din an. Prima bilă neagră dintr-un lung șir de alte bile negre. Viitorul are nuanțe de gri…:)

Felicitări, Marin Rada, pentru această reușită cu adevărat rotundă!

Ioana Dinescu

Scaun cu rotile

 

scaun cu rotile –
ecoul primului vals
stăruie-n urechi

 (Ion Rășinaru)

Poemul exprimă  durerea unei persoane lovite de paralizie și te face să empatizezi cu emoțiile acesteia. Se poate specula pe marginea cauzei care a determinat ajungerea într-o astfel de situație, iar gândul ne poate duce ori la poliomielită, ori la vreun accident teribil. La fel de bine, poate fi vorba și de un veteran de război, lăsat la vatră  în scaun cu rotile… Cert este că acest individ reușește să supraviețuiască încă printre cei vii grație amintirilor frumoase, care, asemenea morfinei, îl ajută să meargă mai departe. În plimbările lui zilnice e posibil să fi zăbovit și  în fața unui anticariat unde vederea unui gramofon l-a teleportat brusc într-un timp feeric când s-a dus la o petrecere  și a cunoscut-o pe fata frumoasă de care s-a îndrăgostit și cu care și-a făcut cine știe ce planuri de viitor… … Verbul stăruie scoate în evidență faptul că frământările interioare nu cedează, că ecoul primului vals încă îl stârnește, generându-i o tulburare recurentă, care-l copleșesc plăcut… Poemul persistă  în mintea noastră, fiindcă te face să te înfiori când îți imaginezi povestea unei iubiri frânte prematur….

Cezar Florin Ciobîcă

Roz prăfuit

 

roz prăfuit –
un radio vechi bâzâie
melodia noastră

(Cristina Angelescu)

 M-a cucerit de la bun început o calitate: firescul, naturalețea, lipsa de prețiozitate a modului în care versurile, și imaginea ce răsare din ele, se aștern în fața cititorului. Din punctul meu de vedere aceasta ar trebui să fie una din caracteristicile de bază ale oricărui haiku bun. 

”Rozul prăfuit” nu doar că leagă prin fire solide poemul de imagine, ci, de asemenea, creează și cadrul perfect pentru următoarele două versuri. ”Prăfuit” rimează de minune cu ”vechi”, creând acea atmosferă patinată, în care nostalgiile, amintirile sunt personajul principal.

O altă calitate a acestui haiku (aș zice fără kigo) este aparenta ambiguitate care dă savoarea mesajului transmis. Nu ni se spune explicit ce este roz: poate ochelarii prin care este privit trecutul, poate emoția încercată de persoana despre care nu ni se pomenește, de altfel, nimic. Bănuim că este vorba despre un cuplu, sau poate doar despre unul dintre cei doi, cel rămas în viață. Oricum, radioul vechi sugerează faptul că și posesorul lui trebuie să fie la fel de vechi. Cuvântul ”bâzâie”, excelent ales, redă exact tonalitatea gâjâită a unei vechi tehnologii, neatinsă de performanțele digitalului. La fel de incompatibilă cu digitalul precum sunt și vechile generații…..:)

Un alt aspect al construcției poemului care mi-a plăcut în mod deosebit este cel sinergic: multitudinea nuanțelor de roz ale imaginii este oglindită în versuri prin sugestia sunetelor. ”Simfonia de nuanțe” devine ”melodia noastră”. Culoarea se transformă în sunet. Frumoasă ”găselniță”!

Un bătrân (sau o bătrână) ascultând o melodie vetustă la un radio la fel de vetust. Niște amintiri odată roz proaspăt, care au prins în decursul deceniilor o tentă cenușie. O imagine simplă, la limita banalului, evocată însă într-un mod plin de prospețime și originalitate, care emoționează mereu prin eternul omenesc.

Felicitări, Cristina Angelescu! Te așteptăm să recidivezi…

Ioana Dinescu

Lumini și umbre

 

lumini și umbre –
 la mâna destinului
următorii pași 

(Marin Rada)

      Vita nostra brevis est spune un vechi dicton latinesc și de aceea trebuie trăită la maximum, fiindcă viața noastră constituie o împletire interesantă de lumini și umbre, o piesă de teatru atât cu scene frumoase, pe care le rememorăm cu plăcere, cât și cu scene urâte, neplăcute, pe care am vrea să le uităm, dar nu putem, din varii motive. Ce urmează nu știm, deoarece totul stă sub semnul imprevizibilului, al suspansului. Marele Regizor ne-a dat fiecăruia câte un rol în acest spectacol unic,  unul pe care, deși nu știm cât va ține stagiunea, trebuie să-l onorăm interpretându-l  cum se poate mai bine, după puterile noastre…

      Poemul sugerează limpede ideea fatalității. Pașii noștri, siguri, fermi, apăsați sau, din contră, șovăitori, temători par să fie la mâna destinului care parcă ne pândește și ne evaluează permanent mișcările, hotărârile, totul. Altfel spus, ce ne e scris, în frunte ne este pus, adică nu putem fenta ce ne-a fost însemnat dinainte pe răboj. Cu toate acestea, nu trebuie să ne speriem, să capitulăm, ci să avem încredere în forța noastră interioară pe care ne-o putem dezvolta numai crezând cu adevărat în Dumnezeu. Noi înșine suntem responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă şi orice decizie ne pune pe direcţia unui nou fir de destin.

       La fel de bine, haiku-ul poate face trimitere și la situația actuală prin care trece omenirea de mai bine de un an. Pandemia ne-a bulversat pe toți, împărțindu-ne în tabere, făcându-ne să fim neîncrezători, suspicioși, circumspecți, anxioși etc. Cert este că ne alienăm parcă din ce în ce mai mult, fiecare trăind în cercul lui strâmt, doar pentru el, de azi pe mâine, angosați de faptul că nu se mai întrevede luminița de la capătul tunelului, că filmul ni se poate tăia în orice clipă… Sfatul meu este să nu lăsăm destinul să ne sclerozeze gândirea, ci să încercăm mai cu aplomb să ne găsim drumul corect, Calea, pe care pașii noștri să zburde liber, fără niciun fel de restricții. Pentru unii, privilegiați poate, arta este soluția cea mai bună.

Cezar-Florin Ciobîcă

Târg de vechituri

 

târg de vechituri –
caut pălărie pentru
sperietoare

(Cezar Florin Ciobîcă)

 Recunosc că după ce am parcurs lista cu toate poemele m-am întors aproape instantaneu la senryul de mai sus. Versurile m-au cucerit prin prospețimea și tonul mucalit cu care autorul lor repovestește fotografia. Deși imaginea poate fi interpretată în diverse chei, mie mi se pare că nota romantic-umoristică este predominantă.

Autorul extrage deci coté-ul șugubăț din alăturarea – doar aparent aleatorie – a obiectelor și-l versifică firesc. La ce te poți gândi mai întâi atunci când vezi, sprijinite de o ușă veche, o chitară, o pălărie, o umbrelă și – oarecum pierdută printre ele – o roză improvizat plasată într-o sticlă cu apă? Exact: la un talcioc în miniatură! O instituție indispensabilă, deci, atunci când cetățeanul are nevoie de recuzita obligatorie pe care o cere construcția oricărei sperietori.

Pălăria reprezintă deci puntea de legătură între poem și imagine, iar atmosfera emanată de obiectele alăturate, aceea a unui pod de vechituri romantic, își găsește o reușită transformare în povestea pe care o spun versurile.

Felicitări, colega, și la cât mai multe recidive!

Ioana Dinescu

Printre obloane

 

în izolare  –
mireasma primăverii
printre obloane

(Marin Rada)

 Perioada dificilă prin care am trecut cu toții în pandemie m-a determinat să selectez drept câștigător poemul de mai sus.

Dacă priviți cu atenție imaginea propusă, se observă că în stânga florile de pe pervaz sunt ofilite complet ceea ce sugerează ori că proprietarii / chiriașii s-au mutat, ori că aceștia sunt bolnavi țintuiți la pat. De asemenea, se poate specula că locatarii au plecat într-o altă lume… Fără a o spune explicit, poemul evidențiază cât de greu este să păstrezi distanță față de natură și să-i admiri frumusețea dintr-o nouă perspectiva, și anume aceea a claustrării impuse/legiferate.

Este clar că izolarea a dat peste cap orânduiala lumii, bulversându-ne modul de viață, forțându-ne să devenim alții și uite așa casele noastre au devenit mai mult ca niciodată niște cuști, iar noi ne-am ales cu ceea ce cheamă „sindromul peșterii” – un fenomen care se caracterizează prin senzația de anxietate sau frică de revenirea în societate. Viața noastră emoțională a avut de suferit enorm, fiindcă a trebuit să adoptăm comportamente nenaturale pentru noi,  cum ar fi izolarea/ carantinarea, distanțarea socială și mascarea.

Revenind la poem, miresmele florilor n-au cum să fie ținute în frâu sau închise undeva și de aceea acestea par să colinde oamenii ascunși după obloane pentru a-i binecuvânta cu lumina lor stenică, pentru a le transmite parcă în felul lor că primăvara înseamnă speranță și că Binele până la urmă va învinge.

La nivel fonetic, asonanța vocalei a subliniază ideea de persistență reconfortantă a fragranțelor florale care înviorează atmosfera tristă generată de tot felul de restricții…

Cezar Florin Ciobîcă

Nod în papură

 

la șezătoare –
o torcătoare-mi caută
nod în papură

(Cezar Florin Ciobîcă)

 Ideea acestui senryu se bazează pe un joc de cuvinte și imagini, care implică atât aspecte de ordin semantic, cât vizual. Într-adevăr, din poem pornesc fire care leagă reușit și firesc conținutul fotografiei de povestea spusă în text.

Prin ”șezătoare” autorul descrie mucalit ”caerele” botanice care atrag privirea în fotografie, fixând în același timp și cadrul în care se desfășoară acțiunea poemului. Torsul (respectiv torcătoarea) sunt primele lucruri care-ți răsar în minte atunci când privești imaginea. Mai departe, expresia ”a căuta nod în papură” este excelent aleasă pentru a completa firul acțiunii….. bietul protagonist, urgisit de colega pricinoasă! Pe de altă parte, imaginea ne arată de fapt fire de papură ”despletite”, deci ce punte la fotografie mai potrivită ne-am putea imagina?

Felicitări autorului pentru această excelentă întrețesere a poemului cu imaginea! Rezultatul este echilibrat și rotund, căci comicul implicit al fotografiei se reflectă în zâmbetul cu care ne lasă pe buze citirea acestui senryu.

Ioana Dinescu

Cartea cărților

 

în izolare  –
din scoarță în scoarță
cartea cărților

(Cristina Apetrei)

 Trăim vremuri tulburi și încă nu se știe dacă vom scăpa imediat de pandemie. Ca și alt poem comentat cu puțină vreme în urmă, acesta m-a sensibilizat pentru că pune pe tapet ideea secluziunii, care, dacă ne uităm și la poză un pic, duce la o stare de sfârșeală, de adomire a simțurilor, de abandonare, de capitulare, din cauza lipsei de soluții… Omului i s-a luat libertatea de mișcare și a fost silit să trăiască în casa lui ca într-un domiciliu forțat, unde, ca să supraviețuiască, a trebuit să se reinventeze. Poate că n-a fost de rău augur această întoarcere la cuib, căci fiind mai mereu plecat de-acasă, într-un du-te-vino permanent, obositor, stresant, omul modern, numai cu gândul la prosperitate materială, a uitat de setul valori esențiale, care ar trebui să-i ghideze existența trecătoare. Izolarea a fost probabil o șansă ca fiii rătăciți să se întoarcă acasă spășiți, poate în scopul reevalării poveștii personale.  

Haiku-ul de mai sus, într-o manieră subtilă, ne propune să redefinem relația cu Tatăl nostru, față de care cu toții greșim și căruia trebuie să-i aducem  continuu prinosul de recunoștință. Hibernarea prelungită din vremea pandemiei i-a făcut pe unii să-și amintească de Dumnezeu pe care-l surghiuniseră sau îl ignoraseră din varii motive.  Astfel, în această perioadă de restriște, e foarte probabil că unii dintre noi s-au pocăit și fiecare în legea lui, în chilia de acasă, a început să se apropie de Dumnezeu, să-i facă loc, așa cum se cuvenea, în viața lui; în plus, fiindcă o trăseseră complet pe dreapta, s-au apucat să citească din scoarță în scoarță Biblia, pentru a-i ține conectați la glasul Divinității, dar, mai ales,  pentru potențarea gradului de smerenie și receptivitate, ceea ce înseamnă creștere spirituală de calitate superioară. Până la urmă, ceea ce contează este să stârpești buruienile superficialității și să-ți lași mintea să se umple de Cuvântul lui Dumnezeu, căci numai astfel Duhul Sfânt îl va folosi întru transformarea ta.  

Închei prin a vă dori ce se spune în Coloseni, 3:16: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea.”,la care adaug că frâiele mântuirii sunt doar în mâinile noastre. Esențial este ca în căruța (mașină etc.) noastră de zi cu zi să-l avem, pe post de copilot, și pe Dumnezeu. Astfel, nu ne vom abate de la calea cea dreaptă.

Cezar-Florin Ciobîcă

Acorduri de blues

 

un el și o ea
odihnindu-și umbrele –
acorduri de blues

(Mircea Moldovan)

 Am ales poemul lui Mircea Moldovan pentru frumusețea imaginii și pentru legătura subtilă cu fotografia. Într-adevăr, versurile ”traduc” cei doi hulubi din cadru ca pe o pereche (clișeul consacrat al porumbeilor ca pereche de îndrăgostiți). Mișcarea celor doi, surprinsă de instantaneu, te poate duce cu gândul la o ceartă (cum au preferat să interpreteze alte haiku-uri) sau, ca aici, la onctuozitățile unui dans. Personal, mă asociez acestei a doua deslușiri. Atitudinea ambelor păsări pare a fi una pacifistă, dar încordat-atentă, ca atunci când suntem exclusiv concentrați pe pașii unui dans.

Două umbre odihnindu-se pe fundalul sonor al unui blues……poemul nu specifică – și în aceasta constă frumusețea lui specială – după ce fel de dans își odihnesc cei doi trupurile, lăsînd la latitudinea imaginației cititorului să completeze, mai cuminte sau mai îndrăzneț, scena. Un subtil, dar insistent parfum senzual se degajă însă din cele trei versuri către ”blue”-ul cerului, bine asortat cu muzica.

Felicitări, Mircea Moldovan, pentru acest haiku delicat, dar incitant ca o șampanie bună!

Ioana Dinescu