Lumini și umbre

 

lumini și umbre –
 la mâna destinului
următorii pași 

(Marin Rada)

      Vita nostra brevis est spune un vechi dicton latinesc și de aceea trebuie trăită la maximum, fiindcă viața noastră constituie o împletire interesantă de lumini și umbre, o piesă de teatru atât cu scene frumoase, pe care le rememorăm cu plăcere, cât și cu scene urâte, neplăcute, pe care am vrea să le uităm, dar nu putem, din varii motive. Ce urmează nu știm, deoarece totul stă sub semnul imprevizibilului, al suspansului. Marele Regizor ne-a dat fiecăruia câte un rol în acest spectacol unic,  unul pe care, deși nu știm cât va ține stagiunea, trebuie să-l onorăm interpretându-l  cum se poate mai bine, după puterile noastre…

      Poemul sugerează limpede ideea fatalității. Pașii noștri, siguri, fermi, apăsați sau, din contră, șovăitori, temători par să fie la mâna destinului care parcă ne pândește și ne evaluează permanent mișcările, hotărârile, totul. Altfel spus, ce ne e scris, în frunte ne este pus, adică nu putem fenta ce ne-a fost însemnat dinainte pe răboj. Cu toate acestea, nu trebuie să ne speriem, să capitulăm, ci să avem încredere în forța noastră interioară pe care ne-o putem dezvolta numai crezând cu adevărat în Dumnezeu. Noi înșine suntem responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă şi orice decizie ne pune pe direcţia unui nou fir de destin.

       La fel de bine, haiku-ul poate face trimitere și la situația actuală prin care trece omenirea de mai bine de un an. Pandemia ne-a bulversat pe toți, împărțindu-ne în tabere, făcându-ne să fim neîncrezători, suspicioși, circumspecți, anxioși etc. Cert este că ne alienăm parcă din ce în ce mai mult, fiecare trăind în cercul lui strâmt, doar pentru el, de azi pe mâine, angosați de faptul că nu se mai întrevede luminița de la capătul tunelului, că filmul ni se poate tăia în orice clipă… Sfatul meu este să nu lăsăm destinul să ne sclerozeze gândirea, ci să încercăm mai cu aplomb să ne găsim drumul corect, Calea, pe care pașii noștri să zburde liber, fără niciun fel de restricții. Pentru unii, privilegiați poate, arta este soluția cea mai bună.

Cezar-Florin Ciobîcă

Târg de vechituri

 

târg de vechituri –
caut pălărie pentru
sperietoare

(Cezar Florin Ciobîcă)

 Recunosc că după ce am parcurs lista cu toate poemele m-am întors aproape instantaneu la senryul de mai sus. Versurile m-au cucerit prin prospețimea și tonul mucalit cu care autorul lor repovestește fotografia. Deși imaginea poate fi interpretată în diverse chei, mie mi se pare că nota romantic-umoristică este predominantă.

Autorul extrage deci coté-ul șugubăț din alăturarea – doar aparent aleatorie – a obiectelor și-l versifică firesc. La ce te poți gândi mai întâi atunci când vezi, sprijinite de o ușă veche, o chitară, o pălărie, o umbrelă și – oarecum pierdută printre ele – o roză improvizat plasată într-o sticlă cu apă? Exact: la un talcioc în miniatură! O instituție indispensabilă, deci, atunci când cetățeanul are nevoie de recuzita obligatorie pe care o cere construcția oricărei sperietori.

Pălăria reprezintă deci puntea de legătură între poem și imagine, iar atmosfera emanată de obiectele alăturate, aceea a unui pod de vechituri romantic, își găsește o reușită transformare în povestea pe care o spun versurile.

Felicitări, colega, și la cât mai multe recidive!

Ioana Dinescu

Printre obloane

 

în izolare  –
mireasma primăverii
printre obloane

(Marin Rada)

 Perioada dificilă prin care am trecut cu toții în pandemie m-a determinat să selectez drept câștigător poemul de mai sus.

Dacă priviți cu atenție imaginea propusă, se observă că în stânga florile de pe pervaz sunt ofilite complet ceea ce sugerează ori că proprietarii / chiriașii s-au mutat, ori că aceștia sunt bolnavi țintuiți la pat. De asemenea, se poate specula că locatarii au plecat într-o altă lume… Fără a o spune explicit, poemul evidențiază cât de greu este să păstrezi distanță față de natură și să-i admiri frumusețea dintr-o nouă perspectiva, și anume aceea a claustrării impuse/legiferate.

Este clar că izolarea a dat peste cap orânduiala lumii, bulversându-ne modul de viață, forțându-ne să devenim alții și uite așa casele noastre au devenit mai mult ca niciodată niște cuști, iar noi ne-am ales cu ceea ce cheamă „sindromul peșterii” – un fenomen care se caracterizează prin senzația de anxietate sau frică de revenirea în societate. Viața noastră emoțională a avut de suferit enorm, fiindcă a trebuit să adoptăm comportamente nenaturale pentru noi,  cum ar fi izolarea/ carantinarea, distanțarea socială și mascarea.

Revenind la poem, miresmele florilor n-au cum să fie ținute în frâu sau închise undeva și de aceea acestea par să colinde oamenii ascunși după obloane pentru a-i binecuvânta cu lumina lor stenică, pentru a le transmite parcă în felul lor că primăvara înseamnă speranță și că Binele până la urmă va învinge.

La nivel fonetic, asonanța vocalei a subliniază ideea de persistență reconfortantă a fragranțelor florale care înviorează atmosfera tristă generată de tot felul de restricții…

Cezar Florin Ciobîcă

Nod în papură

 

la șezătoare –
o torcătoare-mi caută
nod în papură

(Cezar Florin Ciobîcă)

 Ideea acestui senryu se bazează pe un joc de cuvinte și imagini, care implică atât aspecte de ordin semantic, cât vizual. Într-adevăr, din poem pornesc fire care leagă reușit și firesc conținutul fotografiei de povestea spusă în text.

Prin ”șezătoare” autorul descrie mucalit ”caerele” botanice care atrag privirea în fotografie, fixând în același timp și cadrul în care se desfășoară acțiunea poemului. Torsul (respectiv torcătoarea) sunt primele lucruri care-ți răsar în minte atunci când privești imaginea. Mai departe, expresia ”a căuta nod în papură” este excelent aleasă pentru a completa firul acțiunii….. bietul protagonist, urgisit de colega pricinoasă! Pe de altă parte, imaginea ne arată de fapt fire de papură ”despletite”, deci ce punte la fotografie mai potrivită ne-am putea imagina?

Felicitări autorului pentru această excelentă întrețesere a poemului cu imaginea! Rezultatul este echilibrat și rotund, căci comicul implicit al fotografiei se reflectă în zâmbetul cu care ne lasă pe buze citirea acestui senryu.

Ioana Dinescu

Cartea cărților

 

în izolare  –
din scoarță în scoarță
cartea cărților

(Cristina Apetrei)

 Trăim vremuri tulburi și încă nu se știe dacă vom scăpa imediat de pandemie. Ca și alt poem comentat cu puțină vreme în urmă, acesta m-a sensibilizat pentru că pune pe tapet ideea secluziunii, care, dacă ne uităm și la poză un pic, duce la o stare de sfârșeală, de adomire a simțurilor, de abandonare, de capitulare, din cauza lipsei de soluții… Omului i s-a luat libertatea de mișcare și a fost silit să trăiască în casa lui ca într-un domiciliu forțat, unde, ca să supraviețuiască, a trebuit să se reinventeze. Poate că n-a fost de rău augur această întoarcere la cuib, căci fiind mai mereu plecat de-acasă, într-un du-te-vino permanent, obositor, stresant, omul modern, numai cu gândul la prosperitate materială, a uitat de setul valori esențiale, care ar trebui să-i ghideze existența trecătoare. Izolarea a fost probabil o șansă ca fiii rătăciți să se întoarcă acasă spășiți, poate în scopul reevalării poveștii personale.  

Haiku-ul de mai sus, într-o manieră subtilă, ne propune să redefinem relația cu Tatăl nostru, față de care cu toții greșim și căruia trebuie să-i aducem  continuu prinosul de recunoștință. Hibernarea prelungită din vremea pandemiei i-a făcut pe unii să-și amintească de Dumnezeu pe care-l surghiuniseră sau îl ignoraseră din varii motive.  Astfel, în această perioadă de restriște, e foarte probabil că unii dintre noi s-au pocăit și fiecare în legea lui, în chilia de acasă, a început să se apropie de Dumnezeu, să-i facă loc, așa cum se cuvenea, în viața lui; în plus, fiindcă o trăseseră complet pe dreapta, s-au apucat să citească din scoarță în scoarță Biblia, pentru a-i ține conectați la glasul Divinității, dar, mai ales,  pentru potențarea gradului de smerenie și receptivitate, ceea ce înseamnă creștere spirituală de calitate superioară. Până la urmă, ceea ce contează este să stârpești buruienile superficialității și să-ți lași mintea să se umple de Cuvântul lui Dumnezeu, căci numai astfel Duhul Sfânt îl va folosi întru transformarea ta.  

Închei prin a vă dori ce se spune în Coloseni, 3:16: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea.”,la care adaug că frâiele mântuirii sunt doar în mâinile noastre. Esențial este ca în căruța (mașină etc.) noastră de zi cu zi să-l avem, pe post de copilot, și pe Dumnezeu. Astfel, nu ne vom abate de la calea cea dreaptă.

Cezar-Florin Ciobîcă

Acorduri de blues

 

un el și o ea
odihnindu-și umbrele –
acorduri de blues

(Mircea Moldovan)

 Am ales poemul lui Mircea Moldovan pentru frumusețea imaginii și pentru legătura subtilă cu fotografia. Într-adevăr, versurile ”traduc” cei doi hulubi din cadru ca pe o pereche (clișeul consacrat al porumbeilor ca pereche de îndrăgostiți). Mișcarea celor doi, surprinsă de instantaneu, te poate duce cu gândul la o ceartă (cum au preferat să interpreteze alte haiku-uri) sau, ca aici, la onctuozitățile unui dans. Personal, mă asociez acestei a doua deslușiri. Atitudinea ambelor păsări pare a fi una pacifistă, dar încordat-atentă, ca atunci când suntem exclusiv concentrați pe pașii unui dans.

Două umbre odihnindu-se pe fundalul sonor al unui blues……poemul nu specifică – și în aceasta constă frumusețea lui specială – după ce fel de dans își odihnesc cei doi trupurile, lăsînd la latitudinea imaginației cititorului să completeze, mai cuminte sau mai îndrăzneț, scena. Un subtil, dar insistent parfum senzual se degajă însă din cele trei versuri către ”blue”-ul cerului, bine asortat cu muzica.

Felicitări, Mircea Moldovan, pentru acest haiku delicat, dar incitant ca o șampanie bună!

Ioana Dinescu

Zile cu ceață

 

zile cu ceață –
retrase în adâncuri
amintirile

(Mirela Brăilean)

       Toamna, ca anotimp al opulenței, aduce în prim-plan, printre altele, și multă culoare, o varietate de nuanțe care probabil că îl poate lăsa fără grai și pe cel mai talentat peisagist. Pe de altă parte, anotimpul autumnal te face să meditezi cu nostalgie și la trecerea ireversibilă a timpului. Cum oamenii ajunși în toamna vieții se confruntă cu tot felul de probleme de sănătate, poemul acesta m-a dus imediat cu gândul la cei suferinzi de Alzheimer, cea mai cunoscută formă de demență, o boală neurodegenerativă, care, în stadiul incipient, se manifestă prin pierderi de memorie…

       Ceața din primul vers este un kigo specific toamnei, dar, extrapolând, aceasta poate fi asociată cu deficitul de memorie, cu bâjbâiala, cu nesiguranța, cu pierderea reperelor atât în lumea interioară, cât și în cea exterioară… În cea de-a doua parte, poemul completează ipoteza enunțată – amintirile sunt retrase, adică blocate în adâncurile subconștientului, nemaiputând ieși de sub vălul ceții înșelătoare a uitării… În plan psihic, pâcla aceasta instaurează în mod agresiv înnegurarea, tulburarea mintală, iar atmosfera devine grea, de plumb, dându-i depresiei ocazia de-a prelua controlul, de-a triumfa și de-a nu lăsa nicio urmă de senin…  Un poem reușit care te provoacă să meditezi profund asupra degradării omului și să cauți remedii salvatoare…

Cezar-Florin Ciobîcă

Fanfară mută

 

fanfară mută –
o albină pe brațul
statuii din parc

(Mircea Moldovan)

Spun ”m-a intrigat” căci poemul te face să te oprești un moment și să-i cauți tâlcul, care nu este, spre deosebire de majoritatea suratelor lui, nici pe departe evident.

Două imagini reciproc mimetice, ca două oglinzi paralele, surprind mintea printr-un efect koan : fanfara mută și acul (nemenționat explicit) al albinii pe piatra statuii. Ne putem închipui o plimbare printr-un parc oniric, demn de lumea lui Alice în Țara Minunilor (sau, ca să fim mai aproape de lumea modernă, lui Alice in Borderland….vezi Netflix), în care lucrurile sunt castrate de scopul pentru care au fost create. O fanfară mută este văduvită de însăși rațiunea ei de a fi. La fel, acul albinei care, virtualmente, ar încerca să pătrundă impenetrabilul.

Autorul ne părăsește în acest punct cu poemul său. Nu ne propune o concluzie, nu ne dă instrucțiuni de folosire, nu ne spune unde trebuie să ajungem. Fiecare cititor se descurcă pe cont propriu. Pentru mine haiku-ul lui Mircea Moldovan reprezintă o meditație asupra absurdului, asupra dreptului la existență a obiectelor fără scop și finalitate directă, precum și asupra frumuseții imposibilului. Piatra nu e floare, nu e caldă și nici nu-i moale. Și totuși o albină alege să-și odihnească trupul și acul pe ea, deși piatra și albina nu au fost create una pentru cealaltă…….

Și legătura cu imaginea? Păi….acul! Și tristețea subliminală a mesajului: poate că și un ac de siguranță are dreptul la deprimare.

Personal, n-aș fi asociat niciodată o astfel de atmosferă unei astfel de imagini. Fotografia mă duce cu gândul mai degrabă la un senryu șugubăț. Și tocmai din acest motiv dau votul meu acestui haiku: ne scoate din rutina gândirii, ne oprește mintea în loc, ne înțeapă, trezindu-le, sensibilitățile!

Următoarele poeme, foarte interesante și ele, primesc mențiune:

Ioana Dinescu