Rece ca piatra

 

dincolo de ieri
(și-)a pierdut inocența –
rece ca piatra

 (Catinca Vlad)

 Poemul pe care l-am ales drept câștigător luna aceasta, chiar dacă șchioapătă un pic (ca să sune mai bine ar fi trebuit adăugat un pronume reflexiv în fața verbului), asta îl face parcă și mai straniu ca atmosferă, m-a teleportat imediat la cazul Caracal… Un anumit eveniment  din trecutul nu prea îndepărtat a bulversat total ființa celui/celei la care se face referire… Cititorului nu-i trebuie multă imaginație ca să-și dea seama că cel/cea pângărit/ă a suferit enorm și nu se mai poate descotorosi de haina hâdă a unor imagini care, asemeni unor fantome, revin brutal, permanent pentru a-i face viața insuportabilă…

              Deși nu face parte parte din recuzita firească a haikuului, comparația din final (substantivul “piatra”trimite atât cât trebuie la fotografia de la care s-a pornit) subliniază foarte bine transformarea șocantă a persoanei suferinde în ceva insensibil, apatic, lipsit de vitalitate, cu alte cuvinte într-un obiect inanimat, cu minime șanse de evoluție…

               Pentru a putea ajuta cumva victimele unor astfel de acte inumane, e nevoie de  toată empatia și căldura noastră, de rugăciuni tămăduitoare, care să-i aducă din nou pe linia de plutire…

               În concluzie, poemul de față, profund prin tema abordată,  prin suferința pe care o emană, ne îndeamnă parcă să nu rămânem reci, impasibili, ci să luăm atitudine și să căutăm soluții prin care să stârpim deviațiile comportamentale care creează dezechilibre și atentează la siguranța celor pe care-i iubim…

Cezar-Florin Ciobîcă

O pană plutind

 

o pană plutind –
pleoapele haijinului
întredeschise

(DANA ENE)

Deși s-ar putea obiecta că primul vers povestește, cuminte, fotografia, voi para spunând că de data aceasta redundanța era necesară pentru înțelegerea restului. Într-adevăr, ce face un haijin autentic când microcosmosul înconjurător îi oferă firmituri de transcendență (căderea unei frunze, plutirea unui fulg, saltul unei broaște, etc.)? Exact: pândește, asemenea unei pisici care miroase prada, inspirația, momentul acela de satori poetic din care se naște un haiku/senryu viguros.

Am toată admirația pentru subtilitatea și (auto)ironia cuprinse in versuri, și mai ales pentru aparenta simplitate și eleganță (căci doar cine scrie haiku știe câtă muncă și frământare stau în spatele produsului final) cu care este construită aluzia poemului. Felicitări, Dana Ene, te mai așteptăm pe la noi.

Ioana Dinescu

Vălul uitării

 

o viață de om –
așternut peste toate
vălul uitării

(MIRELA BRĂILEAN)

 Poemul acesta, prin atmosfera de wabi-sabi, de resemnare profundă, m-a trimis imediat cu gândul la unul din Psalmii lui David, mai exact, Psalmul 143, versetul 4: “Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec.“

În societatea actuală, omenirea se dezvoltă sub alte orizonturi ale cunoaşterii, are alte aspiraţii și, implicit, altă percepție asupra vieții și a valorilor ei, de aceea probleme existențiale precum resemnarea, abandonarea oricărei lupte, fatalitatea (pentru că viaţa este doar iluzie) au fost oarecum reconfigurate. Omul de azi își trăiește viața la alți parametri și luptă cu alte mijloace pentru a-și croi un destin pe care nu-l acceptă sub nicio formă ca pe un dat insurmontabil…

Revenind la poem, dar și la fotografie, imaginea mării evidențiază viața tumultoasă a omului care se zbate să trăiască, să supraviețuiască valurilor de tot felul, să realizeze poate ceva durabil, să lase în urmă, dacă-i capabil,  și ceva valoros care să reziste în timp, să se întipărească bine în memoria colectivă a celor ce vor veni după el. Stă în puterea fiecăruia dintre noi, așadar, să încercăm să facem ceva care să blocheze funcția “vălul uitării“ și să arhivăm în sufletele celorlați valori spirituale perpetue…

Cezar Ciobîcă

Amurg de toamnă

 

amurg de toamnă – 
tot caut pentru tata
un donator

 (CEZAR FLORESCU)

 Mi-a plăcut de la prima vedere fotohaikuul rezultat printr-o asociere de tip parfum, adică, aşa cum ar fi zis Dumitru Radu, “semnifiaţiile iconicului şi textului par complet diferite, ele putîndu-se apropia graţie unor asocieri subtile“.

Care sînt aceste asocieri? În primul rînd, roşul frunzei şi roşul sîngelui donatorului. Apoi frunza pare să fi suferit o operaţie complicată, ceea ce înţelegem că urmează să suporte şi tata. Totul pe fundalul unui amurg de toamnă, care sugerează amurgul unei vieţi. Nu pot decît să-l felicit / să o felicit pe autor sau autoare, un om talentat, căruia îi dau dreptul să utilizeze în viitor imaginea mea pentru acest fotohaiku.

Încă o remarcă: sînt adeptul fotohaikuurilor în care textul nu se suprapune peste fotografie, imitînd haiga, unde caligrafia face parte din imagine şi, oricum ai lua-o, este

amplasată într-un spaţiu gol, spre deosebire de fotohaiku, unde textul ar acoperi porţiuni din imagine. Ce să mai zicem de variantele bilingve dintr-o carte, faci două fotohaikuuri în paralel? Sau în cazul asocierii fotografiei cu un poem mai lung, tanka, kyoka, tanrenga sau rengay?

Locul textului într-un fotohaiku ar trebui să fie alături de imagine; eu prefer dedesubtul ei, grupat în stînga sau în dreapta fotografiei, după cum sînt paginile cărţii, cu soţ sau fără soţ.

Dan Doman

Luna plină

 

ultimul cuvânt –
alunecând de pe un ram
luna plină

 (ANA DROBOT)

Există mai multe motive pentru care acest poem merită toată atenția noastră. În primul rând mi se pare remarcabilă legătura de mare subtilitate între text și imagine. ”Parfumul” (în sensul lui Basho) acestei conexiuni se degajă ca un abur fin care trebuie ”prins” mai degrabă cu sufletul decât cu mintea. ”Ultimul cuvânt” interpretează subtil elemente cheie ale fotografiei: receptorul atârnând al unui telefon invizibil, perechea de pantofi aruncată neglijent ca și cum proprietarul ei ar fi dispărut în grabă, scaunul care te duce cu gândul la eșafodul unei spânzurători…… Într-adevăr, aici este vorba despre o ”plecare” – poate intempestivă, poate definitivă -, iar primul vers este excelent ales, el rezumând minimalist și sintetic întreaga atmosferă a fotografiei.

Următoarele două versuri pot părea criptice la o primă lectură. Frumusețea lor stă tocmai în ambiguitate, în forța unei sugestii difuze cu un minim de mijloace. Cheia se află după părerea mea în cuvântul ”alunecând” care duce firul asociativ la o ”cădere”: căderea unui corp lăsat în balans liber? Sau mișcarea unor ramuri trase de greutatea unui trup agățat de ele? Și posibilitățile asociative nu se opresc aici. Cum spuneam, meritul unui poem bun este tocmai puterea de sugestie și multitudinea de sensuri care se nasc dintr-un aluziv bine temperat.

Felicitări, Ana Drobot! Te mai așteptăm pe la noi cu astfel de haiku-uri!

Ioana Dinescu