O pană plutind

 

o pană plutind –
pleoapele haijinului
întredeschise

 (DANA ENE)

  Deși s-ar putea obiecta că primul vers povestește, cuminte, fotografia, voi para spunând că de data aceasta redundanța era necesară pentru înțelegerea restului. Într-adevăr, ce face un haijin autentic când microcosmosul înconjurător îi oferă firmituri de transcendență (căderea unei frunze, plutirea unui fulg, saltul unei broaște, etc.)? Exact: pândește, asemenea unei pisici care miroase prada, inspirația, momentul acela de satori poetic din care se naște un haiku/senryu viguros.

Am toată admirația pentru subtilitatea și (auto)ironia cuprinse in versuri, și mai ales pentru aparenta simplitate și eleganță (căci doar cine scrie haiku știe câtă muncă și frământare stau în spatele produsului final) cu care este construită aluzia poemului. Felicitări, Dana Ene, te mai așteptăm pe la noi.

 Ioana Dinescu

Rece ca piatra

 

dincolo de ieri
(și-)a pierdut inocența –
rece ca piatra

(Catinca Vlad)

 Poemul pe care l-am ales drept câștigător luna aceasta, chiar dacă șchioapătă un pic (ca să sune mai bine ar fi trebuit adăugat un pronume reflexiv în fața verbului), asta îl face parcă și mai straniu ca atmosferă, m-a teleportat imediat la cazul Caracal… Un anumit eveniment  din trecutul nu prea îndepărtat a bulversat total ființa celui/celei la care se face referire… Cititorului nu-i trebuie multă imaginație ca să-și dea seama că cel/cea pângărit/ă a suferit enorm și nu se mai poate descotorosi de haina hâdă a unor imagini care, asemeni unor fantome, revin brutal, permanent pentru a-i face viața insuportabilă…

              Deși nu face parte parte din recuzita firească a haikuului, comparația din final (substantivul “piatra”trimite atât cât trebuie la fotografia de la care s-a pornit) subliniază foarte bine transformarea șocantă a persoanei suferinde în ceva insensibil, apatic, lipsit de vitalitate, cu alte cuvinte într-un obiect inanimat, cu minime șanse de evoluție…

               Pentru a putea ajuta cumva victimele unor astfel de acte inumane, e nevoie de  toată empatia și căldura noastră, de rugăciuni tămăduitoare, care să-i aducă din nou pe linia de plutire…

               În concluzie, poemul de față, profund prin tema abordată,  prin suferința pe care o emană, ne îndeamnă parcă să nu rămânem reci, impasibili, ci să luăm atitudine și să căutăm soluții prin care să stârpim deviațiile comportamentale care creează dezechilibre și atentează la siguranța celor pe care-i iubim…

Cezar-Florin Ciobîcă

Mersul pe sârmă

 

descătușare –
două umbre-n zori deprind
mersul pe sârmă

(Mona Gheorghe)

 Primul vers face legătura cu fotografia într-un mod aerat, subtil, inversând ”înlăcătușarea” multiplă din imagine și transformând-o într-o descătușare (la figurat, desigur) a simțurilor. Foarte bine ales acest prim vers, cu maximum de concizie și multitudine de sensuri.

Mai departe poemul lasă loc unor variate direcții de interpretare, așa cum îi stă bine unui haiku. Poate că după descătușarea nocturnă, cele două umbre învață prudența și falsitatea impusă de vechile roluri pe care le are fiecare în familie sau societate. Un mers pe sârmă printre minciuni și jumătăți de adevăruri, un secret doar al lor, păzit de lacătele unei iubiri imposibile(?)

Felicitări, Mona Gheorghe și te mai așteptăm pe la noi.

Ioana Dinescu

Noapte de Sânziene

 

noapte de Sânziene –

de veghe la granița

dintre lumi

(LUMINIȚA CANDELĂ)

Insolită interpretare a fotografiei din concurs, cămașa simbolizând ursitul presupus a se arăta în această noapte, de Sânziene. Primul vers plasează acțiunea într-un moment legat de tradiții și obiceiuri mioritice. Versul al doilea accentuează starea de spirit a autoarei, în așteptare, între cele două lumi (ultimul vers), reală-ireală, creând un fin balans ce captează atenția cititorului. Haikuul însuși împrumută din mireasma coroniței lăsate intenționat afară, peste noapte, în speranța că va fi cuprinsă de rouă. În opinia mea, acest poem creează un tot emoțional și foarte  original cu fotografia. Cele două componente (imagine – haiku) nu se explică una pe cealaltă, ci se complementează, așa cum cere prin definiție o haiga, motiv pentru care i-am acordat diploma lunii iunie, a cărei concepere aparține doamnei Constanța Erca.

Ioana Dinescu

Lumina din zori

 

lumina din zori –
căutând încă drumul
în umbra mamei

(LUMINIȚA PETREA)

         Poemul  Luminiței P. , care a luat din imagine fărâme simbolice ca să poată crea o metaforă subtilă, subliniază limpede, fără artificii, legătura strânsă dintre mamă și fiu/ fiică pe cărarea vieții. Frumusețea și profunzimea este dată de versul median în care verbul și adverbul, ambele durative, evidențiază faptul că odorul, încă necopt și incapabil să-și asume calea, să se desprindă de cuibul natal, se află în continuare sub aripa tutelară a mamei, care probabil, știindu-l nepregătit suficient, nici nu dorește ca puiul ei să înfrunte deocamdată de unul singur vâltoarea vieții. Din ultimul vers transpare clar, cum este și firesc, de altfel, că între cei doi cordonul ombilical, deși tăiat  nu este rupt și nici nu va fi vreodată… În plus, versurile te încântă și eufonic, întrucât  la nivel fonetic aliterația și asonanța conlucrează armonios pentru a transmite subliminal o melodie stenică.

Cezar-Florin Ciobîcă

Roata timpului

 

roata timpului –
dintr-o mână de lut doar
oale și-ulcele

(Mirela Brăilean)

 În primul rând apreciez jocurile multiple de planuri și idei, aluziile și consistența rotundă a versurilor, care nu șchioapătă nici formal, nici gramatical. În al doilea rând, legătura cu imaginea se țese firesc și elegant, fără nici o forțare de sens și luând din fotografie atât cât trebuie ca să creeze puntea.

”Roata timpului” conduce subtil la tema imaginii: olăritul cu a sa roată a olarului. În același timp roata karmică a trecerii timpului pregătește trimiterea la zădărnicia prezentă în următoarele versuri. Într-adevăr, obiecte și oameni, cu toții suntem lut și în lut ne întoarcem, fragili și trecători ca un ciorchine de oale care-și așteaptă măciuca.

Ioana Dinescu

Ceață densă

 

 

ceață densă –
ca din pământ
ochiul al treilea

 (Ion Cuzuioc)

 Un haiku original, un poet inteligent care ne sugerează că, dintr-un moment confuz al vieții, a ieșit printr-o meditație care i-a deschis al treilea ochi (al corpului energetic).

Foarte interesant, felul în care se intersectează haikuul cu fotografia. Autorul, cu imaginație fină, vede în apa tulbure o zi cețoasă, iar o broască ieșind ca din pământ este motiv pentru al treilea ochi.

În opinia mea, acest haiku la fotografie este deosebit și merită diploma lunii martie.

Lavana Kray

Înzăpezire

 

înzăpezire –
tata trece pe curat
memoriile

 (Dana Ene)

 Mi-a plăcut poemul încă de la început, de cum l-am primit, și chiar mă întrebam dacă voi mai primi unul la fel de bun. Din punct de vedere fonetic, z-ul din primul vers, repetat de două ori, te invită parcă să auzi viscolul ce face ravagii afară, dar, de asemenea, speculând la maximum, același z te poate trimite cu gândul la ziua z, la sfârșitul iminent, pe care tata, bolnav ori bătrân, simte că-i aproape; în aceeași ordine de idei, verbul trece din mijloc evidențiază, printre altele, scurgerea, pierirea. Și cum Cronos nu mai are răbdare, cel cu harul scrisului, ferice de el!, își transcrie pe curat memoriile până nu va fi prea târziu. Și iată cum albul zăpezii și albul velin al hârtiei se împletesc armonios într-o poveste tristă, dar frumoasă, dalbă despre timpul care crește în urma noastră tot mai vârtos… Bravo, Dana!

Cezar F. Ciobîcă

În cădere liberă

 

o noapte albă –
în cădere liberă
pana haijinului

 (Vasilica Grigoraș)

 Din cele trei poeme primite doar primul intră în discuție. Jocul de subînțelesuri și aluzii promite mult și incită imediat curiozitatea cititorului. Dar nu-și duce promisiunea până la capăt: nu e clar dacă pana de inspirație a haijinului îi provoacă acestuia nopți albe, sau dacă, aflat în pană de instrumente de scris, acesta apelează la gâsca din curte. Sau, poate, orgoliul de poet aflat în pană de idei începe să năpârlească, pierzând pene după pene….. Oricum ar fi, ideea de la care bănuim că pornește poemul este fără îndoială savuroasă, așa că nu pot decât să recomand cu căldură autoarei șlefuirea lui.

Totuși, (nu doar) din lipsă de concurență acest poem are toată îndreptățirea să se așeze pe podium. Felicitări autoarei, dna Vasilica Grigoraș!

Ioana Dinescu