teascul
ruginit –
adevărul
a devenit
istorie
Andrei
Andy Grădinaru
Teascul, folosit
pentru obținerea mustului din stoarcerea strugurilor, e de acum ruginit, e
istorie, pentru că nimeni nu-l mai folosește. Asocierile privitorului merg
dincolo de folosirea teascului, către semnificațiile mai adânci ale acestuia.
Este sursa vinului, care este asociat cu sinceritatea, cu spunerea adevărului,
odată cu dezinhibarea de consumul acestuia. Azi nimeni nu mai spune adevărul.
Vremurile bune au trecut. Ne întrebăm însă dacă într-adevăr a deveni istorie
înseamnă doar a nu mai fi. Înseamnă și a fi important, a fi ceva de preț.
Ambele sensuri sunt prezente în poem. Ce a fost de preț, ce a contat, pentru
noi, ca valoare, a trecut. Vremurile se schimbă. Sau cei care se bucurau de
must și petreceau nu mai sunt.
***
ultima
roadă –
plin
de chiciură
bătrânul
copac
Ion
Cuzuioc
Poemul ne prezintă
ultimul moment de frumusețe a unui copac bătrân. Ultima dată când rodește e un
moment prelungit de frumusețea oferită de chiciură. Copacul este și el efemer,
de acum e bătrân, și în curând nu va mai rodi. Natura însă îi oferă o compensație,
prin împodobirea lui, umplându-l de chiciură. Astfel, îl îmbogățește pentru
ultima oară. Chiciura sugerează o îmbătrânire, o albire a copacului, ca la
oameni. De asemenea, chiciura sugerează că e vorba, la figurat, de o înghețare
a timpului, de o păstrare în amintirea celor care l-au privit și s-au bucurat
de frumusețea lui. Chiciura ne poate da iluzia unui copac aflat în floare
primăvara. Privind imaginea copacului din poem, suntem conștienți că va
dispărea, însă amânăm pe cât posibil acel moment al acceptării realității.
Poemul sugerează neacceptarea realității prin structura sa, de contrast între
cele două părți: întâi avem imaginea roadelor și apoi imaginea chiciurei.
Chiciura sugerează finalul unui an, al toamnei cu roadele ei și începutul iernii.
Ana
Drobot
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu