Urme fără pași

 

urme fără pași –

de veghe buruienile

din jurul casei

 

Ion Cuzuioc

 

Contrastul intrinsec

Poemul începe într-o notă de mister indicibilă. “Urme fără pași” pare să fie neverosimil. Cineva trebuie să fi trecut pe acolo. Sau ceva. Poate fi vântul care răscolește vegetația, dar și timpul care lasă inexorabil semne ale decăderii sau uzurii.

Mergând mai departe pe firul misterului, cititorul ajunge într-un loc părăsit, cu valențele lui enigmatice și chiar înfricoșătoare. Punerea în scenă este foarte interesantă pentru că, iată, buruienile (aceste plante dăunătoare smulse cu sârg de grădinari), răsturnând logica firească, în acest context, devin utile: veghează vestigiile trecutului - casa părăsită și împrejurimile. Buruienile împiedică accesul intrușilor, casa fiind transferată într-o dimensiune atemporală. Odată invadată de plantele acaparatoare, rămâne doar în memoria celor care au locuit-o. Poate nici ei nu mai sunt, un semn al trecerii lor prin această lume fiind clădirea care le supraviețuiește. Iar ruinele au și ele perioada lor de glorie până la momentul când un nou proprietar își va intra în drepturi.

Dacă poemul haiku, în genere, cultivă spiritul enigmatic, poemul lui Ion Cuzuioc are ca personaj central misterul însuși, bine vegheat de cele care, în sfârșit, și-au găsit menirea și fac ce știe natura mai bine, să recucerească spațiile libere de intervenția umană.

Construcția poemului este ingenios de simplă. Daca citim primul și ultimul vers avem ca informație primară: urme în jurul casei, dar fara pasi. Miezul, versul central, ne oferă cifrul misterului - locul este acaparat de buruieni, deci casa este părăsită. Urmele sunt create de un agent nevăzut, vântul, frate cu timpul. Nimeni nu știe de unde vine și unde se duce…

Simplitatea și misterul sunt ingrediente de bază ale unui poem aparent banal - buruieni, casa - dar bine articulat de paradoxul din primul vers și potențat de cel din al doilea vers. Este o dovadă ca recuzita haiku restrânsă poate fi revigorată printr-un detaliu care schimbă radical centrul de lectură și deschide două piste de rezolvare: urmele pot fi cele trecatoare ale vântului, dar și cele ale timpului, mult mai pregnante și persistente.

 

Ramona Bădescu