Continuăm seria interviurilor prin care
încercăm să facem cunoscute gîndurile celor din mica noastră comunitate. Livia
Ciupav face parte din ultima generaţie care s-a apropiat de haiku. Şi a
făcut-o, avînd în vedere vîrsta şi profesia, evident, prin intermediul
internetului. A încercat şi altfel, dar în Arad, unde locuieşte, nu există alţi
iubitori de haiku (sau, cel puţin, nu ştiu unii de alţii), iar bibliotecile din
oraş nu prea au auzit de aşa ceva.
În prima parte, o relatare savuroasă a
încercării Liviei de a merge pe urmele, destul de inconsistente, ale haiku-ului
prin bibliotecile oraşului de baştină şi apoi răspunsuri la cîteva întrebări.
CTA: Ion Untaru, mi-a trimis un volum cu
titlul Ne-am întîlnit pe internet (care din păcate aşteaptă încă să-l citesc).
Despre asemenea întîlniri, multe terminate cu iubiri şi căsătorii, avem destule
relatări la tv. Întîlnirea ta cu haiku-ul aspiră la un asemenea final apotetic?
LC: Nu va fi o căsătorie, nu mă voi dedica doar haiku-ului (încă mai
sper că voi scrie şi un roman cândva), dar iubire în mod sigur este. Şi poate
într-o bună zi se va termina cu un volum, de ce nu?
CTA: Povestirea ta despre căutarea acului
în carul cu fîn nu este doar nostimă, ci şi exemplară pentru realitatea de la
noi: nu s-au scris decît un număr infim de cărţi de haiku care ar putea fi
găsite în biblioteci, dar bibliotecarii habar n-au de ele, celelalte, în tiraje
intime, nu ajung nici în librării, nici în biblioteci. Crezi că ROMANIAN KUKAI
reuşeşte să facă un început în recuperarea acestei stări de fapte? Crezi că, în
cazul unei comunităţi atît de mici ca cea a iubitorilor de haiku, internetul poate
fi mai eficace decît piaţa cărţii?
LC: Romanian Kukai e un început. Unul cu dreptul. Reuşeşte să ne adune,
să ne pună la dispoziţie materiale pe care cu greu le-am putea găsi în altă
parte, să ne îndrume (un exemplu care îmi vine în minte ar fi colecţia de
lecţii de haiku, foarte utilă începătorilor şi nu numai). Da, în cazul
iubitorilor de haiku, Internetul poate facilita accesul la informaţie, ceea ce
piaţa cărţii (aproape inexistentă în cazul liricii nipone) nu reuşeşte. Acesta
a fost de altfel şi cazul meu.
CTA: Cum ţi se pare că e tratată poezia
niponă pe site-urile cu profil literar larg, gen agonia?
Marginalizată, ignorată chiar, în favoarea altor genuri, la fel ca în
viaţa reală. Haiku-ul e un fel de răţuşcă cea urâtă. Puţini sunt cei ce
recunosc în el o lebădă.
Spui că în momentul în care ai aflat ce e haiku-ul spiritul lui îţi era
deja familiar. Şi eu cred că există o anume înclinare care ne predispune la a
gusta haiku-ul şi, eventual, a-l şi scrie. Poţi să spui cu cuvintele tale, fără
să abuzezi de cunoştinţele dobîndite ulterior, care ar fi trăsăturile acelui
spirit şi cum s-a împletit el cu ceea ce ai aflat abia ulterior?
Haiku-ul m-a impresionat prin descoperirea unor emoţii pe care nu m-am
crezut capabilă a le trăi la o simplă lectură a 3 versuri. Atât de mult
exprimat în atât de puţin. Mai apoi am aflat că a scrie haiku nu înseamnă doar
a decupa instantanee din realitate, a le reda într-o formă cât mai simplă şi
mai concisă, fără a abuza de cuvinte şocante, ci mult mai mult. A scrie haiku
înseamnă a surprinde atât clipa cât şi ceea ce se ascunde îndărătul ei, un
asemenea ţel merită tot efortul.
CTA: Poemele tale au constant o maturitate
a scriiturii manifestată prin echilibru. Sînt delicate, uneori subtile şi rămîn
totuşi sobre. Ştii să laşi tîlcul nedezghiocat din imagine. Scrii greu, revii,
cizelezi? Scrii mult şi alegi puţin?
Scriu rar, tai mult, e cam trist. Probabil şi din cauza lipsei
timpului. Am o slujbă, o familie, pentru scris rămâne restul, ceea ce e destul
de puţin.
CTA: Studiile şi pregătirea ta profesională
– fizică, informatică, analist programator – sînt la polul opus activităţii
literare. Cum se tolerează ele reciproc? Există vreo interferenţă? Sau doar un
paralelism respectuos?
Nu se exclud. Atâta timp cât nu pot trăi din scris, sunt obligată să am
o slujbă. Care e aceasta, cred că e total lipsit de importanţă. M-am întrebat
şi eu dacă m-ar fi ajutat absolvirea unei facultăţi de filologie, dacă mi-ar fi
uşurat calea, dar n-am reuşit să ajung la o concluzie afirmativă. La urma
urmei, cred că acesta e farmecul unui scriitor, de oriunde provine (din fabrică
sau de la catedră, din medicină, jurnalistică sau informatică), el îşi găseşte
drumul spre literatură şi cumva îşi integrează trecutul în ea.
CTA: Ştiu că înclinarea pentru citit şi
literatură vine din faptul că ai bîntuit printre cărţile din casă. Pentru
pasiunea ta a fost de ajuns asta sau ai avut şi contacte cu persoane care te-au
stimulat şi îndrumat?
LC: Cărţile au avut un rol hotărâtor. Dar acum sunt pe cont propriu.
Doar eu şi pasiunea mea.
Din 2005, an de an, ai obţinut premii la concursuri de poezie şi proză,
iar în decembrie 2007 ai publicat, tot în urma unui concurs de debut, primul
volum de poezie, Obsesii, la Ed. Lumen din Iaşi. Ce au reprezentat pentru tine
concursurile şi, desigur, premiile respective?
La momentul respectiv, mai multă încredere în mine şi în scrisul meu.
Acum, doar o simplă notă în biografie.
CTA: Concursul nostru seamănă cu ele? Sau
este cu totul diferit? Crezi că este un reviriment pentru cei ce scriau haiku
răzniţi unii de alţii?
Cu totul diferit. Văd o reacţie imediată la ceea ce scriu şi nu doar
din partea veteranilor în ale haiku-ului ci şi a celor mai noi. Sunt şi
concurent şi jurat în acelaşi timp, ceea ce mă obligă să citesc cu atenţie
creaţiile celorlalţi, să judec, să înţeleg, să fac o comparaţie între
haiku-urile lor şi ale mele. Mă stimulează să scriu mai bine, să evoluez mai
repede. E un câştig de experienţă şi de timp totodată. De una singură mi-aş fi
descoperit mult mai târziu stângăciile unor versuri.
CTA: Cum se integrează haiku-ul între
celelalte genuri literare pe care le abordezi?
De ce abordez genuri diferite: poezie, proză, teatru? De multe ori se
întâmplă să simt nevoia unei schimbări şi alternându-le evit să mă plictisesc.
Într-un astfel de moment a apărut şi haiku-ul. Oricum, indiferent de genul
literar abordat am nevoie de aceleaşi lucruri: inspiraţie şi linişte.
Despre cum am întâlnit haiku-ul sau cât de important e secolul în
care te naști…
De la străbunici la părinţi, toţi au boala cititului în familia mea.
Copilăria şi adolescenţa mi le-am petrecut între apartamentul tapetat cu volume
al părinţilor şi cutiile cu cărţi vechi din podul bunicilor. Şi cu toate
acestea, dacă nu s-ar fi inventat Internetul (norocul meu că m-am născut în
secolul potrivit!), nu aş fi ajuns niciodată să citesc haiku. Pentru că în
toată imensitatea bibliotecii personale nu am nicio carte de haiku. M-am
întâlnit cu haiku-ul de-abia pe agonia.ro. Aşa a fost să fie. Şi am simţit
imediat că mi se potriveşte. Mi-am dat seama că scriam haiku (bineînţeles fără
a respecta numărul de versuri, respectiv de silabe) şi înainte să ştiu de
existenţa lui, doar că nu îl numeam aşa. Dar spiritul lui îmi era deja
familiar.
M-am hotărât să aflu mai multe despre această formă de poezie. Mai mult
decât puteam descoperi navigând pe Internet. Singura idee ce mi-a trecut prin
minte a fost să deschid uşa bibliotecii publice. Zis şi făcut. Spre stupoarea
mea, angajata de la secţia împrumut pentru adulţi, habar nu avea ce e acela un
haiku. Am încercat să îi explic câte ceva din puţinul pe care îl cunoşteam, dar
mi-a tăiat urgent elanul:
- Autorul!
M-am blocat. Nu ştiam numele niciunui scriitor de haiku.
- Dacă nu ştii autorul, nu am ce să-ţi împrumut, s-a spălat ea pe
mâini, transferându-şi atenţia spre următoarea victimă.
M-am reîntors la Internet şi Google. Am întocmit o listă: Matsuo Basho,
Kobayashi Issa, Şerban Codrin, Vasile Moldovan …..Apoi am luat din nou direcţia
bibliotecii. Aceeaşi doamnă. La fel de amabilă:
- Nu avem, mi-a replicat sec, după ce mi-a făcut onoarea de a-şi apleca
(o fracţiune de secundă) privirea asupra hârtiei pe care i-o arătam.
Am revenit în altă zi, la altă oră, cu o altă listă. O altă doamnă.
Auzise de haiku şi mi-a împrumutat un volum scris de un arădean. Mi-a plăcut.
După un timp, căutând de una singură printre rafturile bibliotecii, am dat
peste o veche antologie de lirică japoneză. Se regăseau în ea, printre alţii,
Matsuo Basho şi Kobayashi Issa, aceiaşi despre care mi se spusese că nu există.
