Rătăcită-n labirint

 

ipohondrie   –
rătăcită-n labirint
primăvara

(Daniela Topîrcean)

 Ca și în alte dăți simt nevoia să încep prin a sublinia faptul că linia de demarcație între poemul câștigător și unele dintre mențiuni este foarte subțire. O spun nu pentru a coborî înălțimea piedestalului pe care stă premianta, ci pentru a ridica la justa lor valoare mențiunile. Există acolo poeme care mi-au făcut departajarea foarte dificilă. În particular, vă rog să acordați atenție specială numerelor 19 și 22, care spun cu delicatețe o poveste fascinantă.

 Iar după această introducere care trebuia să fie de fapt o ”post-ducere”, să ne întoarcem la câștigător. De la prima aruncătură de ochi haiku-ul satisface toate pretențiile mele în privința coerenței imagine – poem. Da, fotografia e labirintică din toate punctele de vedere. Fără să știm exact ce vedem, sugestia labirintului se impune cu forță privitorului. Iar faptul că nu știm, intrigă și lasă creierul nostru să intre într-un joc – labirintic, cum altfel? – de căutare a variantelor și posibilităților plauzibile: ce să fie, o ușă, un grătar, o bucată de ornament…. sau ce?

 O floare de tei, rătăcită parcă în această lume estetică, sintetică și simetrică, este un simbol al naturii vii prinse în artificialul mort al construcției umane. Natura urăște simetria, unghiul și linia dreaptă, repetiția identică. Poemul surprinde cu originalitate și redă în mod subtil și laconic acest antagonism. Doar câteva cuvinte construiesc o lume întreagă. Un ipohondru este o esență a constructului uman din care natura, în toate formele ei, este alungată. Ipohondrul stă în casă, cu ferestrele închise, să nu tragă curentul, să nu intre praful, să nu bată soarele. Mâncarea e bine fiartă, nimic nu are coajă, apa e filtrată. Pământul e nesigur și murdar, betonul e suportabil căci poate fi spălat. Vântul, ploaia….manifestări naturale periculoase, care dau răceli și gripe. Până și răsăritul și apusul, chiar și primăvara sau toamna, ar trebui combătute, căci sunt fenomene tranzitorii, ”de prag”, iar pragurile sunt întotdeauna primejdioase. Natura în sine este, privită prin ochi ipohondrici, doar un izvor dubios de germeni și surprize neplăcute.

 Într-adevăr, prinsă și reglementată între zidurile constructului uman, natura, primăvara, se pierd, se rătăcesc. Bucățica timidă de cer văzută printre ”frunțile” blocurilor de beton, ploaia care cade – supărător și neoportun – pe asfalt, ghioceii pe care nu-i mai vedem decât rar, gata culeși și strangulați bine de un fir de ață, prin piețe unde nu ne mai prea ducem, căci avem supermarketuri de beton și sticlă, florile de tei care-și împrăștie mireasma printre gaze de eșapament și canale înfundate…..labirintul urban are o mie de fețe și bucle unde primăvara, și odată cu ea legătura noastră ombilicală cu natura, se rătăcește definitiv.

 Un poem convingător prin laconism, putere de sugestie și originalitatea interpretării imaginii, originalitate care nu afectează însă puntea solidă între text și fotografie.

 Felicitări, Daniela Topîrcean! Așteptăm recidive! Felicitări și mențiunilor, foarte bune spre excepționale, precum și tuturor celor care și-au găsit curajul să participe.

 Ioana Dinescu