Strachina tot plină

 

Ne punem întrebarea: De ce sunt cireșele, atât de îmbietoare, lăsate neatinse și, mai ales, de către cine, când oricine le-ar putea lua, de pe mormântul mamei?

 

cireșe coapte –

pe mormântul mamei

strachina tot plină

 

Luminița Lidia Al Hok

 

Este clar că nu acceptăm trecerea în neființă a mamei și dorim să îi oferim cireșe coapte, inversându-se parcă rolurile, între copil și părinte, odată cu trecerea timpului. Pe măsură ce părinții îmbătrânesc, devenim noi, copiii, mai protectori cu ei. Nu acceptăm moartea mamei, ceea ce e vizibil în exprimarea “strachina tot plină,” unde “tot” are înțelesul de întreg, dar mai ales de un “încă”, stachina rămasă neatinsă, de parcă ar fi sperat copilul de odinioară să nu fie adevărată moartea mamei. Imaginea cireșelor atrage după ea poznele copilăriei. E binecunoscută povestea Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă, și anume episodul furtului de cireșe. Copiii sunt neastâmpărați, și dau bătaie de cap părinților, precum și adulților din jur. Acum copilul este cuminte, poate regretă momentele când a fost neastâmpărat în trecut. Este momentul regretelor. Cireșele coapte, deși îmbietoare pentru oricine, nu sunt luate de pe mormântul mamei, nici măcar de către păsări, care participa parcă și ele emoțional la ritual. Cireșele, deși scumpe, și deși contextul spune clar că nu vor fi consumate, pentru ca mama nu mai e în viață, nu sunt furate de nimeni. Până și hoții devin empatici. Și ei sunt impresionați de moment, și își arată respectul față de durerea persoanei care și-a pierdut mama. Cireșele pot fi considerate un simbol al maturității, pentru copilul de odinioară, arătând că are, de acum, mintea “coaptă.” De acum, poate înțelege multe din sfaturile mamei, însă ea nu mai e, ceea ce face momentul despărțirii de ea cu atât mai tulburător. Natura se îndreaptă spre dezvoltare, în schimb omul, odată cu înaintarea în vârstă, poate să dispară. De acum, mama nu se mai poate bucura de un moment comun al sosirii verii, anunțat de apariția cireșelor coapte. Nici copilul, devenit de acum adult, nu se poate bucura, pentru că de acum devine conștient că, odată cu momente precum maturizarea, sugerate de coacerea cireșelor, urmează declinul, totul fiind efemer. Copilul de odinioară, “copt” la minte, înțelege de acum și ce înseamnă viața, și finalul ei îi devine tot mai clar. Lumea magică a copilăriei când nu murea nimeni a dispărut odată cu mama.

Poemul frapează prin realitatea foarte clară, dura, și prin modul în care contrastează cu speranța la o minune, ca mama să ia totuși din cireșele coapte, semn că mai aparține încă acestei lumi. Se sugerează că sperăm cu toții la așa ceva, prin empatia arătată față de moartea mamei cuiva necunoscut, nimeni neîndrăznind să se atingă de cireșele îmbietoare.

 

Ana Drobot