pereți de sticlă -
o vrabie își lovește
reflexia
Irina Țipordei
S-ar spune că, în momentul în care totul este
transparent nu poate pândi niciun pericol ascuns. Nicio barieră. Traseul pe
care vrei să te miști - la propriu și la figurat - este liber de restricții.
Dar lumea e plină de capcane. Mai ales mediul urban modern care a ajuns la
performanța materială a unor ,,pereți de sticlă". Autoarea ne aduce
paradoxalul in text, indicând o limitare (pereții) mascată în libertate
(transparenta sticlei).
Ce te poate opri când lumea ti-e deschisă?! Poate
doar limitele propriului eu. Dacă te consideri de neoprit - ei. bine, s-ar
putea să îți stai chiar tu în cale. Sau un fals tu. Căci mai este un captiv:
Acea reflexie a vrabiei doritoare de libertate, care, aidoma originalului, va
lovi la rându-i în cea de dincolo de sticlă. Dacă haikuul este poezia clipei
înveșnicite, în această clipă relevată de Irina, chiar dualitatea acestui
univers se afișează, dând de gândit tuturor, dincolo de text.
Echilibrul fragil între iluzie și real, între
aparență și nonaparență este, la rându-i, o temă atât de ofertantă încât a
atras de milenii - filosofi si artiști deopotrivă. Ar fi fost păcat să nu fie
atinsă și în haiku.
Clar este un poem de o autenticitate și măiestrie
ce sare în ochi, nefăcând rabat de la exprimarea minimalistă și bogată în
aluziv, fiind curat, fără forțări baroc-metaforice, ultimul vers fiind doar un
singur cuvânt (vestitul ,,aha" propriu haikuului)
Un text inteligent peste limita admisă.
Cecilia
Bîrcă
