Cu parfumul ei

 

bătrân la geam –

florile de gheață

cu parfumul ei

(Luminița Petrea)

 Un haiku liniștit, concentrat și sobru, ca atunci când stai iarna în casă și fără să aștepți nimic, te uiți pe geam în timp ce, prin ceea ce descoperi afară, te cufunzi mai tare în propria-ți lume interioară, în amintiri și dureri pe care le credeai uitate. O floare de gheață care împrăștie parfum este în sine un koan, iar dacă acea floare de gheață, cu toată dantelăria ei fragilă și delicată precum chipul femeii iubite acum multe decenii, împrăștie taman parfumul ei, se numește că timpul dispare în fața iubirii. Perenă este doar dragostea. În schimb, bătrânul și floarea de gheață sunt la fel în fața impermanenței, a efemerului: amândoi sunt supuși transformării, degradării, pieirii….. În urma lor rămâne, poate, doar amintirea unei iubiri și aroma delicată a frigului înflorit.

 Puntea între vers și imagine este una evidentă, solidă, însă deloc redundantă. Privind fotografia, primul lucru la care te gândești este frumusețea tranzienței. Urzeala elaborată a ramurilor, zăpada care le îmbracă ca o mătase, semitransparența albă care filtrează lumina….toate acestea vor dispărea peste nu mult timp în fața asaltului soarelui. Chiar și copacul, cândva, va muri în picioare sau va fi doborât de mâinile ”prietenoase” ale oamenilor. Doar cerul, mut și albastru, dăinuie mereu, la fel și iubirea, cu sau fără trup, la fel și parfumul ei….

 Felicitări, Luminița Petrea, pentru un poem de mare rezonanță!

Ioana Dinescu

Primenit de păianjen

 

în așteptare –
primenit de păianjen
voalul miresei

 (Andrei Andy Grădinaru)

      Sunt sigur că nu a fost ușor de scris ceva pe marginea fotografiei propuse de Ioana luna aceasta când se serbează și Sf. Valentin, și Dragobetele. Am citit și recitit cu atenție ce s-a trimis și, în cele din urmă, am ales drept câștigător poemul de mai sus, întrucât acesta m-a atras cel mai mult prin surpriza pe care  ne-o livrează în primele două versuri , nedevoalând-o decât în final.

      Primul vers instaurează o atmosferă tensionată, plină de frământări interioare, introduce în scenă acel suspans scăpărător, care te pune imediat pe gânduri și te face să speculezi: Cine pe cine așteaptă? Care-i cauza așteptării?

     Versul al doilea, la fel, prelungește încordarea, nedumerirea: Ce o fi primenit oare paingul-țesător?

     Evident, ultimul vers aduce iluminarea: cineva își găsise alesul și urma să-și pună pirostriile, dar din varii motive (război, calamități naturale, boală etc.) mariajul a fost amânat…

     De vreme ce arahnida în discuție s-a apucat să primenească voalul, este foarte clar că factorul timp și-a pus amprenta asupra obiectului de vestimentație…

     Atât kireji-ul, cât și asonața vocalei a ( o dată în fiecare vers) relevă că așteptarea din incipit este una de durată și poate duce, de ce nu, la descumpănire, adică la pierderea echilibrului sufletesc…

     În plus, ca motivare a opțiunii mele, haikuul de față, combinat cu imaginea foarte elocventă, m-a dus cu gândul la  romanul “Marile speranțe”, al  celebrului Dickens, mai exact  la personajul Miss Havisham, care, după ce a fost părăsită la altar chiar în ziua nunții, hotărăște să-și poarte rochia de mireasă tot timpul vieții…

    Închei prin a spune că așteptarea este sinonimă cu speranța, cu refuzul renunțării la visuri. Cine știe să aștepte cu înțelepciune va suporta mai cu ușurință ceea ce va urma.

 Cezar F. Ciobîcă

Miros de mraniță

 

miros de mraniță –
sporind singurătatea
bâzâitul din umbră

 (Tania Gogan)

 Poemul m-a încântat pe mai multe planuri. În primul rând apreciez subtila și convingătoarea legătură cu imaginea. Peretele crăpat din imagine poate fi foarte bine cel al unui grajd sau magazie veche. Mranița se știe că ia naștere dintr-un amestec de bălegar (grajd) și compost. Și, după cum se știe, unde-i bălegar, acolo sunt și muște. Întotdeauna!

 Un alt fir de legătură ar fi excelenta transpunere a vechiului tranzistor (?…parcă așa le spunea….ce vremuri!) de pe pervazul ferestrei în…..bâzâit de muscă! Căci da, hârâielile și bâzâiturile unui radio din vremea aceea, când poate că antena atașată nu izbutea întotdeauna să prindă undele sonice (suntem la țară, semnalul acustic ajunge greu), duc cu gândul la un bărzăune uriaș ce dă roată grămezii de ”îngrășământ”.

 Dar poemul – și legătura lui cu imaginea – au și un strat mai profund. Din întreaga fotografie se desprinde un iz de părăsire, de solitudine decrepită. Parcă ”auzim” liniștea cum se revarsă din imagine! Și care este momentul în care devenim conștienți de această liniște, de tăcerea ce ne înconjoară? Cel în care ea este străpunsă de bâzâitul – întotdeauna inoportun! (ni se pare nouă) – al unei muște. Ca orice haiku bine făcut, poemul conține în fibra lui gena ambiguității. O muscă care zboară haotic și boscorodește zumzăind are, la o primă privire, un ”côté” comic. Versul al doilea introduce însă o notă mai profundă, aproape elegiacă. ”Sporind singurătatea” pare a fi cheia întregului poem. Și de aici posibilitățile de interpretare se ramifică amplu. Putem simți patosul lucrurilor (mono no aware), privind bătrânul zid fisurat, pe care dintele timpului îl macină constant, până în momentul în care acesta se va prăbuși. Aparatul, probabil stricat, ruginit, fără baterii, sau care își cântă, poate, cântecul de lebădă…un obiect perimat, al cărui rost și existență și-au încheiat ciclul.

 Putem, în același timp, intui prezența autorului, subtil semnalată (ce frumoasă și autentic niponă această discreție în a afirma prezența eului în sceneria haiku-ului) prin acel ”sporind”. Pentru ca ceva să poată fi sporit, amplificat, trebuie să existe mai întâi un nucleu, un ”eșantion” din acel ceva. Găsim în acest poem, deci, o singurătate primară, de început, anume cea a invizibilului autor. O singurătate intrată în rezonanță cu solitudinea lucrurilor vechi din jur, cu vremelnicia tuturor formelor din univers. Cu faptul că mranița reprezintă, filozofic vorbind, ultimul stadiu în descompunerea formei, o reintoarceere la țărâna primordială, o ilustrare a entropiei, în fața căreia toate și toți suntem singuri.

 Și fiindcă sora geamănă a singurătății e tăcerea, putem simți cum cele două pun stăpânire pe ziduri, plante și cugetul celui ce privește și meditează la rostul lumii. Bâzâitul unei muște nu face decât să accentueze, subliniind cu roșu, golul fonic din jur. Și poate și golul sufletesc….

 Un poem minunat pentru care țin să o felicit cu reverență pe autoare. Bravo, Tania Gogan!

 

Ioana Dinescu

 

Printre fire de lână

 

sfârșit de război –
printre fire de lână
bujori înfloriți 

(Ion Cuzuioc)

 Vine Paștele și aceste sărbători stau dintotdeauna sub semnul roșului, al sacrificiului suprem… E foarte tristă realitatea zilelor noastre, fiindcă în anumite părți ale lumii, chiar foarte aproape de noi, lumea încă trăiește coșmarul războiului…  În aceeași linie cu ceea ce afirma odinioară unul din marii filozofi ai Antichității, Platon,  subliniez și eu că doar soldații care se sting pe câmpul de luptă văd sfârșitul războiului…

      Așa cum este firesc într-o haiga reușită, versurile din haiku/ senryu nu descriu fotografia, ci o înnobilează prin sugestii pertinente Poemul ales de mine drept câștigător luna asta mi-a atras atenția încă de la început prin felul aparte în care autorul a apelat ingenios la elementele vizuale nu prea ofertante ale fotografiei-suport. Astfel, sârma ghimpată a fost folosită drept urzeală trainică prin care au fost trecute doar anumite fire-cuvinte de bătătură pentru a se obține o țesătură textuală aluzivă care să dezvolte sensuri profunde.

     La o primă lectură, primul vers ne trimite direct la războiul de țesut, la care, după terminarea conflictului armat și instaurarea păcii, o femeie ( iubită/ soție/ mamă, soră, Penelopă etc.) stă și țese probabil un covor tradițional din al cărui model nu poate lipsi motivul bujorului care poate simboliza, printre altele,  sângele eroilor care nu se va închega niciodată în memoria celor care și-au pierdut bărbații (copii, soți, tați etc.).

     Pe de altă parte, tabloul  surprins nu poate fi decât nemilos – războiul s-a terminat și câmpul de luptă, metaforic vorbind, e plin de bujori, adică de sângele celor care s-au jertfit pentru apărarea gliei strămoșești…

     Închei amintindu-vă unul din poemele lui Basho, care se potrivește perfect cu atmosfera degajată de fotografia propusă de colega mea:

 ierburile verii –
tot ce-a rămas din visurile
războinicilor

 Cezar F. Ciobîcă

Rochia dervișului

 

altfel de noapte –
rochia dervișului
acoperă luna

(Mircea Moldovan)

 Primul vers ne spune deja că e vorba de o noapte specială: noaptea dervișilor rotitori este o ceremonie mistică (sema sau sama), despre care cei care au avut șansa să asiste spun că poate reprezenta un punct de cotitură în propria devenire spirituală. Nu vreau să fac aici un exposé al sufismului, enumăr doar câteva idei de bază: dervișul este, în sufismul islamic, un fel de călugăr (budist sau creștin), adică cineva care s-a eliberat de lanțurile lumii materiale, alegând calea sărăciei, ascetismului și devoțiunii mistice. Rotirea în cadrul ceremoniei, adică acest dans sufi, este pentru derviș o călătorie spirituală. Rumi, cel de la care izvorăște sufismul, era convins că actul rotirii reprezintă o transă care permite individului să treacă prin poarta ce desparte lumea materială de cea spirituală, permițând dervișului să se unească cu divinitatea.

 Revenind la versurile lui Mircea Moldovan, înțelegem acum de ce noaptea acestei ceremonii este cu adevărat o ”altfel” de noapte: nu una ordinară în sensul de comună, normală, ci una extra-ordinară în care se deschid porți imateriale și se trec praguri între lumi. Și noapte sugerează și alb/negrul (sau sepia?) fotografiei, în care vârtejul pare a se desfășura într-un decor crepuscular, minimalist, ascetic precum drumul dervișului.

 Următoarele două versuri ne dau interpretarea vârtejului ca fiind sugestia unei siluete de derviș aflat în punctul culminant al dansului. Ceremonia conține o întreagă coreografie a ”rotitului”, în care gestica mâinilor, picioarelor, fluturatul hainelor reprezintă tot atâtea chei și simboluri mistice. Haiku-ul însă ne trimite direct la esență: când însăși luna e acoperită de veșmântul dervișului atunci știm că s-a produs comuniunea între om și Dumnezeu. Pragul a fost trecut. Chiar dacă dansul se sfârșește și omul revine la locul lui de pe pământ, el nu va mai fi același ca înainte de comuniune.

 Bucățelele de puzzle din imagine sunt parcă o metaforă pentru provocarea de a găsi ”cheia” versurilor. Căci da, chiar așa și este: la o primă lectură parcă înțelegi, dar nu pricepi. Începi apoi să te gândești, să cauți, vrei să afli mai mult: ce-i cu dervișul, de ce noaptea, de ce luna…. Dintr-una în alta, se mai îmbucă două bucățele, mai descoperi un strat de înțelesuri, mai ai o mică epifanie. Un poem superb prin sugestie, originalitate, profunzime și arhitectura perfectă între imagine și versuri. Felicitări și lauri, Mircea Moldovan!

 Închei lăsându-l pe Rumi să vorbească despre ceea ce înseamnă rotitul:

 ‘I have put duality away. / Am dat deoparte dualitatea.

I have seen that the two worlds are one. / Am văzut că cele două lumi sunt una.

One I seek. One I know. One I see. One I call. / Una caut. Una cunosc. Una văd.

He is the first. He is the last. / El este primul. El este ultimul.

He is the outward. He is the inward. / El este lumea exterioară. El este lumea interioară.

I know none other.’ / Nu cunosc pe nici un altul.

 Și tot Rumi despre lună:

 „To see the Moon that cannot be seen, / Pentru a vedea luna ce nu poate fi văzută

Turn your eyes inward / Întoarce-ți ochii către interior

And look at yourself… / Și uită-te la tine însuți…

In Silence / În tăcere”

Ioana Dinescu

Însăilate de asfințit

 

 

ultimul goblen –
însăilate de-asfințit
rândunicile

(Andrei Andy Grădinaru)

 

          Îmi este clar că poza lunii iunie i-a fost pus serios la încercare pe participanți la această ediție. Pornind de la puținul pe care îl oferea fotografia, s-au făcut totuși destule trimiteri interesante către croitorie, dans, sport, rândunele, sumi-e, coridă, haiku etc.

           Poemul ales de mine drept câștigător aduce în atenția noastră goblenul, genul acela de broderie fină, care a fost într-o vreme, poate că mai este, un hobby pentru foarte multe femei din România.

           Sintagma din prima parte pare să ne spună fie că e vorba de o lucrare terminată cu brio, cu satisfacție, una dintr-un set anume, fie că artistul în cauză, spetit de munca meticuloasă, s-a stins /epuizat în timp ce încerca să-și ducă lucrarea la capăt.

           În partea a doua, avem o construcție pasivă cu asfințitul în prim-plan. Acesta, umanizat, reprezintă agentul creator care contribuie covârșitor la desăvârșirea broderiei.

          Pe de altă parte, citind poemul într-o altă cheie, poemul ne propune, de fapt, un decupaj plastic (un goblen) al unui sfârșit de zi, în ale cărui fire colorate de superbul crepuscul sunt cusute doar în mod provizoriu și câteva rândunele, care, la cât de sprintene sunt,  e clar că nu pot fi puse definitiv în textura tabloului.

          În concluzie, poemul de față, ca orice haiku autentic de altfel, ne livrează o mini tapiserie prin care parcă suntem invitați să ne deschidem ochii la maximum pentru a surprinde anatomia frumuseții ascunse în desenele covoarelor ce se țes zilnic în fața noastră.

 Cezar F. Ciobîcă

 

Natura moartă

 

natura moartă –
în bobul de rouă
cerul plin de nori

 (Gabriela Cecilia Cioran)

 

E vară, e cald, e vacanță, și se pare că și creativitatea noastră își ia o pauză. Ediția lunii iulie nu a strălucit cu prea multe capodopere, astfel încât m-am decis să aleg un poem ”de imagine”.

 M-a cucerit în haiku-ul Gabrielei Cioran simplitatea, aproape că aș putea spune puritatea, scenei pe care autoarea o imaginează: un bob de rouă în care se reflectă cerul cu norii lui.  Apreciez în primul rând faptul că, simetric cu fotografia, absența elementului uman explicit face ca poemul să fie mult mai apropiat de spiritul originar al haiku-ului. Atât oul spart din imagine, cât și bobul de rouă trăiesc în lumea celor care nu cuvântă, și nu au nevoie de prezența directă a poetului cu toate rubedeniile lui (bunici, mame, vecini, sate și orașe) ca să-și etaleze frumusețea și forța de sugestie.

 Mai apoi, legătura între fotografie și poem este pe cât de subtilă, pe atât de solidă: forma oului se potrivește perfect cu cea a bobiței de rouă din text. În plus, culoarea azurie a cojii sparte din imagine evocă într-adevăr cerul, iar frunzele lipite pe ea pot ”simula” norii. Într-adevăr, o natură statică, în care nimic nu tulbură dialogul însuflețit al ”obiectelor”, ce-și văd de viața lor atunci când sunt lăsate în pace, când omul nu dă peste ele, nu intervine și nu distruge ”corola de minuni a lumii”.

 Un poem delicat, de atmosferă, care sub aparența unui minimalism cuminte lasă loc de reliefuri și umbre.

 Felicitări, Gabriela Cioran, mai recidivați!

Ioana Dinescu

Dublarea gărzii

 

dublarea gărzii –
primăvara se-așază
pe metereze

  (Andrei Andy Grădinaru)

 

    Comparativ cu alte dăți, luna asta au fost câteva texte bune dintre care puteam alege mai ușor câștigătorul, dar l-am preferat pe acesta pentru că mi-a atras atenția mai ales prin simplitate și fluență, autorul nu forțează nota pentru a epata sau șoca prin recuzită sau limbaj. În plus, din poem transpare ironia fină, care îl face să fie perceput altfel.

     Dat fiind faptul că un element al imaginii este cetatea, primul vers ne introduce într-un univers oarecum cazon și suntem parcă îndemnați să ne întrebăm care este pericolul iminent, cauza pentru care trebuie înăsprită paza obiectivului respectiv. Nu putem ști, dar putem specula că oamenii meniți să păzească incinta ori sunt bolnavi (astenici, copleșiți de iarna ce tocmai s-a dus, înfometați, bătrâni,), ori sunt chinuiți de tot soiul de probleme emoționale, fiindcă au fost încartiruiți de prea multă vreme și li s-a acrit… ; prin urmare, este cazul ca primăvara, deus ex machina, prin atitudinea ei marțială, să intre în linia întâi și să arate ce poate. Oricum, garguiul din fotografie, deși pare antediluvian, se revigorează datorită energiei pompate de primăvara abia venită și cu moderna lui tunsoare punk probabil vrea să spună că-i gata de luptă, de sacrificiu.

    Se mai poate adăuga, se știe asta, că  natura, prin anumite elemente de floră și faună, i-a fost omului adesea un aliat de nădejde în lupta împotriva invadatorilor, dar, pe de altă parte, când vine vorba de a dăinui prin edificii mărețe, vegetația pare să ne privească de sus, căci, vorba poetului, “numai omu-i schimbător, pe pământ rătăcitor“.

     Din punct de vedere fonetic, mi-au atras atenția câteva sunete care, după mine, un adept și-un practicant al eufoniei meșteșugit folosite în haiku,au o funcționalitate interesantă. Astfel, vocala a produce o asonanță care sugerează deschiderea generoasă a liniilor, a spațiilor, dar și invazia primăverii care te cucerește, dar în sensul bun. În plus, prezența z-ului în trei cuvinte diferite îți dă impresia că parcă auzi, mise en scène, zăngănitul armelor celor care se agită pentru a intra în dispozitivul de apărare.

     Una peste alta, poemul ne invită să medităm la aspectul că primăvara ne reamintește de fiecare data cât de frumoasă poate fi schimbarea și că trebuie, de asemenea, să luptăm pentru a transforma noile începuturi în unele magice.

Cezar F. Ciobîcă

Solfegii mute

 

solfegii mute  – 
impulsul de-a pipăi
cicatricile 

(Ecaterina Pupăză)

 

Asociind rândurile de sârma ghimpată cu un portativ, autoarea ridică din primul moment o punte solidă între poem și imagine. Faptul că aceste solfegii sunt mute creează din start o tensiune dramatică. Înțelegem că este vorba de o puternică emoție reținută, o centripetare a durerii pe care cel  în cauză o resimte.

Versul al treilea, cicatricile, pare să fie cheia întregului poem. Nu ni se spune, și nici nu este relevant, de unde provin aceste cicatrici. Durerea, trauma, are multe forme și multe cauze. Cicatricea este produsul unui ciclu încheiat. Oricare ar fi fost drama prin care individul va fi trecut, cicatricea arată finalizarea – cu succes – a traumei. Cu alte cuvinte, cicatricea este deopotrivă mărturia unui proces de vindecare, cât și un remember pentru rana – fizică sau sufletească – care a fost suferită,  depășită și asimilată. Ce nu ne omoară ne face mai puternici! Omul însemnat, cu cicatrici, este o versiune superioară a lui însuși, este cel care a supraviețuit propriului trecut și a ajuns biruitor în prezent.

Din când în când, privind cioburile tăioase ale trecutului și sârma ghimpată a fostelor dureri, cicatricile se reactivează, zvâcnesc, poate chiar dor. În astfel de momente e bine să ne punem mâna pe ele, cu blândețe și alint, căci lor le datorăm creșterea în caracter și în dimensiunea spirituală.

Frumos poem, Cati Pupăză! Felicitări cu cununița!

     Ioana Dinescu