Parfum de femeie

parfum de femeie –
viața olarului
cu susul în jos

 (Mircea Moldovan)

 În mod special m-a fermecat aici deosebit de izbutita legătură pe care autorul o construiește între poem și imagine. Fotografia ne arată două ulcele înfipte cu gura în jos în niște pari. Adică cu susul în jos! Grăbindu-ne să ne jucăm cu înțelesurile, pricepem că în versul al treilea e vorba nu doar despre ulcelele din fotografie, dar și despre condiția olarului: viața acestuia este dată peste cap! Și cum să nu fie, când în ea intră femeia cu toate luminile (la început) și umbrele (care apar de obicei mai apoi…). Aceasta apare într-un mod deosebit de periculos pentru meșter, căci olfactivului nu prea i te poți opune. ”Parfum de femeie”, dincolo de toată bogata încărcătură aluzivă (dacă ne gândim doar la film, și nu numai….), ne vorbește implicit despre o legătură amoroasă, aflată în acea fază incipientă de îndrăgosteală, în care fluturii din stomac și, aș spune eu, feromonii din aer își fac de cap. Bietul olar nu mai are nici un control. E la cheremul eternului feminin care prin nas i se insinuează direct în inimă.

Am ”gustat” mult și modul în care copacul înflorit din fundal, și anotimpul specific lui, au fost traduse în poem sub forma feminină și parfumată. Nu se putea găsi o analogie mai potrivită pentru un cireș (vișin?) înflorit. Și încă un amănunt convergent cu decriptajul inspirat al autorului: privind cele două ulcele, observăm că cea maronie are o formă marcat feminină, cu talie îngustă și șolduri bogate, pe când cea albă, cel puțin prin comparație, pare mai masculină. O ulcică și un ulcel în tête-à-tête sub florile primăverii! Mircea Moldovan a știut să ne spună cu măiestrie povestea lor. Felicitări!

O observație: e a doua lună la rând când M. M. câștigă coronița! O fi făcut abonament?

Ioana Dinescu

Noapte de priveghi

 

noapte de priveghi –
îi mai povestesc mamei
ce n-am apucat

(Mirela Brăilean)

 

E firesc să te întrebi care o fi legătura poemului cu imaginea. Ei bine, astrul nopții este liantul pe care autorul nici măcar nu-l pomenește, fiindcă se înțelege de la sine, din context.

Prin forma pe care o etalează de data asta, luna aduce subtil în prim-plan realitatea inexorabilă a morții. Selena, ca un alt fel de luntre a lui Charon, pare să fie gata să preia sufletul răposatului și să-l înalțe la ceruri.

Pe de altă parte, și fotografia, și poemul nu degajă o atmosferă terifiantă, dominată de spaima față de moarte; din contră, ceea ce surprinde este seninătatea afișată atât în pixeli, cât și în versuri. E destul câmp liber, spațiu deschis în cadru, de parcă s-ar transmite că într-adevăr fiul/ fiica are foarte multe de povestit mamei, la căpătâi, pentru că timpul nu i-a ajutat și fiindcă timpul nu a avut nicidecum răbdare…

La o citire mai atentă, simți, nu ai cum să nu-ți dai seama de asta, unda de regret pe care o emană ultimul vers și este posibil să empatizezi total cu persoana îndoliată. Povestirea este și ea o formă de pe-trecere. De fapt, pe-treci pe cineva drag/ apropiat, rememorând momente plăcute trăite împreună și care au îmbogățit viețile celor implicați în firul narativ, poate deloc inextricabil sau funambulesc.

La nivel fonetic, se poate specula că aliterația lui “p” ar evidenția intimitatea momentului, unul de taină, cu o încărcătura emoțională aparte, iar asonanța lui “a” nu ar face decât să augmenteze însemnătatea deosebită a ultimelor povestiri cu care se umple golul și se atenuează durerea…

În altă ordine de idei, este de așteptat să tragi și o învățătură din evenimentul nefericit prezentat succinct aici, și anume să faci când trebuie anumite lucruri stringente pentru care mâine ar putea fi prea târziu…

 

Cezar-Florin Ciobîcă

Ieșire din ceață

 

ieșire din ceață –
lăsată în urmă
prejudecata

(Mihaela Iacob)

   ”Este din ce în ce mai clar că trăim vremuri în care ideile preconcepute, de cele mai multe ori eronate, se știe, dictează în relațiile interumane și reconfigurează  societatea într-un mod bizar, alienându-i membrii… Lipsa rațiunii pure și emiterea de păreri fără o judecată dreaptă,  în spiritul adevărului, îmbolnăvește lumea și îi inoculează o stare de suferință perpetuă în care se complace, ajungând ca aceasta să fie considerată din păcate un modus vivendi…

       Poemul pe care l-am selectat luna asta ca fiind mai reușit decât altele se remarcă mai ales prin faptul că persoana în cauză reușește, nu se spune cum, dar putem specula, să lase deoparte vălul greu al  ignoranței și să devină un alt fel de om. Am putea spune, fără a exagera, că ceea ce i se întâmplă respectivului e un fel de minune, o iluminare care l-a salvat de la orbire. Poate că agentul acestei deveniri spirituale a fost un prieten sau poate că  într-un moment de cumpănă a avut o revelație și l-a cunoscut, în sfârșit, pe Dumnezeu care i-a arătat adevărata cale.

       Prima parte a haiku-ului pare să ne spună printre rânduri că marele cocon al ceții în care a trăit o bună bucată de vreme a fost atât de compact încât insul nu putut vedea  mai departe de vârful nasului.

      În partea a doua, mai ales după ce citim versul median, ne întrebăm, firește, încercând să ghicim, la ce  sau la cine anume ar putea face trimitere ideea de abandonare. Apoi, finalul ne surprinde plăcut, confirmând sau infirmând presupozițiile noastre.

      Îmi place să cred, și sper să fiu în asentimentul vostru, că poemul, în întregul lui, trimite subliminal și la filosofia Zen, și anume la Satori, fiindcă prin înțelegerea survenită la momentul oportun și datorată unor ingrediente nevăzute, nu neapărat explicabile, s-a ajuns, iată, la trezirea care lucrează întru primenirea și resetarea spirituală.

      Închei prin a vă sfătui să vă feriți de păcatul părerilor vagaboande, deoarece așa cum spunea Albert Einstein “Este mai ușor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată.”

 Cezar-Florin Ciobîcă

Un petec de cer

 

împușcătura –
ucis odată cu cântul
un petec de cer

(Tania Gogan)

 Deși la strânsă concurență cu cel puțin unul dintre cele câteva alte haiku-uri care au primit mențiune, versurile Taniei Gogan m-au făcut să mă întorc la ele încă de la prima citire, și asta din mai multe motive.

Ca întotdeauna, chiar dacă îmi place mult un poem, mă uit în primul rând la cât de solidă este legătura lui cu imaginea. O punte prea groasă e plictisitoare, una prea subțire se rupe. În cazul de față proporția este perfectă: pasărea din imagine te duce imediat cu gândul la ”tradiția” mai nou încetățenită a turismului vânătoresc, unde cetățeni ai diverselor națiuni euro-conlocuitoare vin în țara noastră ca să împuște ciocârlii (din câte știu, pare că italienii sunt principalii ”conaisseuri” ce savureză ciocârlia ca fel principal). Asta evident cu sprijinul nu tocmai dezinteresat al conaționalilor noștri, pentru care vânătoarea în general, și cea a ciocârliilor în special, reprezintă un sport ”nobil” și un mod de a-și arăta patriotismul și grija pentru patrimoniul natural al patriei. Și uite așa apeși pe trăgaci și ucizi un ghem mic de pene și fulgi, care oricum nu contează, că-i ”doar ” o pasăre, curmi un tril, care nici ăla nu contează, că doar avem youtube unde Vali Vijelie ”le zice” mai bine, și mai faci și o gaură în cer, transformând un petec azuriu într-unul negru funerar. Dar asta chiar nu mai contează deloc, căci cine mai are timp și nevoie să se uite la cer când ești ocupat să mănânci cântecul din farfurie? Am citit undeva că ciocârlia se mănâncă ”sub văl”, cu batista pusă pe cap, asta probabil ca să nu te vadă cerul plin de găuri negre….

Ce am spus eu aici, în foarte multe cuvinte, Tania Gogan a reușit să spună în doar trei versuri scurte, dintre care ultimul, așa cum îi stă bine, reprezintă punctul culminant, aș zice chiar un punct de răscruce, de unde se nasc multiple planuri de interpretare. Dincolo de imaginea plastică a unui glonț ce spulberă câteva grame de carne în zbor, ca să se piardă apoi în azur, petecul de cer împușcat este și o superbă metaforă pentru acea parte din om cu tot ce – mai(?) – are el metafizic, transcendent sau ”doar” uman. Mai devreme sau mai tîrziu orice glonț ricoșează și ne trezim că, împușcând păsări și făcând găuri în văzduh, ne împușcăm de fapt pe noi înșine.

Să nu uităm faptul că și colivia, în care, pentru amuzamentul nostru, închidem tot ce zboară, și sârma ghimpată sunt invenția omului și-l reprezintă, din păcate, din ce în ce mai mult.

Un haiku pesimist, dar extras dintr-o realitate și mai pesimistă, care face o traducere excepțională fotografiei. Felicitări cu plecăciune, Tania Gogan!

 

Ioana Dinescu

Cu chipul mamei

 

drumul spre casă –
chiar și mânătărcile
cu chipul mamei

 (Andrei Andy Grădinaru) 

       Așa cum au sesizat și alții, dar nu au găsit se pare cuvintele potrivite care să mă surprindă prin trimiteri, aluzii pertinente, dacă privești mai cu atenție, imaginea dată sugerează într-adevăr ideea de maternitate, dragoste maternă, de relație strânsă/ intimă (o ciupercuță pare să fie ținută în mână de o ciupercă mai mare).

      Primul vers poate sugera faptul că un fiu/ o fiică plecat/ă departe, (la muncă, în călătorie, la studii, în armată etc.) este din nou în drum spre casa natală și abia așteaptă să ajungă la destinație.

Partea a doua aduce în prim-plan numele unei ciuperci comestibile care are în română nenumărate sinonime, destul de plastice de altfel. Ca fapt divers, mânătarcă provine din bulgară și înseamnă ciupercă. Citind versul median, te întrebi care ar fi rostul hribului în peisaj/ tablou. Ei bine, finalul ne ajută să ne edificăm. E vorba de “icoana dulce a mamei” pe care înstrăinatul/-a, dar nu numai, o poartă cu dragoste în minte și-n suflet, căci se știe că fiecare dintre noi suntem păziți de cel mai puternic dintre îngeri, nimeni altul decât MAMA. Acum, evident, ești curios cum arată, sub aspect fizic și moral, mama respectivă. Probabil că este vorba de o femeie trecută de prima tinerețe, robustă, harnică, iubitoare, grijulie, căreia îi place să poarte pălării și descrierea ar putea continua cu n atribute, căci până la urmă e vorba, nu-i așa, și de mama fiecăruia dintre noi care, de ce nu, se poate identifica parțial sau în totalitate cu mama din poem. Aș mai adăuga că, atunci când dorul de mamă te macină puternic și nu ai la îndemână poze stocate în telefon, chipul ei îl vezi peste tot în natură, căci orice detaliu insignifiant din lumea înconjurătoare îl poți asocia cu trăsăturile ei indelebile.

        În încheiere, a. un celebru proverb evreiesc de care mi-am amintit scriind acest comentariu – “Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, așa că a creat mamele!” – b. un haiku pe care l-aș fi scris pentru concurs: azil de bătrâni – / mama țese întruna / povești despre noi și c. un sfat: Cinstiți-vă mamele mai ales pentru energia/ lumina cu care v-au înnobilat aducându-vă pe lume.”

Cezar Florin Ciobîcă

Așteptînd luntrașul

 

așteptând luntrașul –
pe Scara lui Iacob
niciun înger

(Ecaterina Pupăză)

 Nu este singurul ce face apel la mitologia greacă, la scenaristica marii treceri din lumea viilor în cea a morților. Și alți autori și-au construit poemul în jurul figurii ”luntrașului”, celebrul Charon, cel care traversează cu barca sufletele morților peste râul-hotar, în tărâmul umbros al lui Hades. Dar versurile Ecaterinei Pupăză îmi par a fi închegate cel mai bine ca mesaj, și cel mai ”rotund” construite din punct de vedere al sintaxei poetice.

În ultimele momente/zile ale existenței noastre pământești presimțim deja că luntrașul e pe drum. E bine să-ți fi încheiat deja socotelile lumești și să fii pregătit pentru cele sfinte. În aceste clipe este vital să ai prieteni sau aliați care să te sprijine în demersul legitim de a accesa niveluri de reședință cât mai înalte, căci se știe bine: pe lumea cealalată etajele superioare au net mai multe avantaje decât cele inferioare (deși unii m-ar contrazice în acest punct…:). Atunci însă când pe scara ce leagă pământul de Ceruri, în loc de forfota obișnuită de îngeri, domnește liniștea și golul, nu-i a bună. Cine să te ia de mână și să ”ungă” pe nea Petrică portarul, ca să te lase să treci, cine să pună o vorbă bună la Șefu ăl Mare ca să mai închidă un ochi, dacă nu ”înger, îngerașul meu” care, iată, acu nu-i pe scară să-ți întindă mâna și să te salte?

Poemul cucerește și prin faptul că nu impune nici o cheie de citire: tonalitatea elegiacă sau comică în care el poate fi receptat îi aparține în exclusivitate cititorului. Unii ar putea să vadă o impietate în încercarea de a da o tentă umoristică solemnității momentelor de final, dar să nu uităm că obiceiul de a trata moartea ca pe un prilej de chefuială și sărbătoare este adânc înrădăcinat pe meleagurile noastre, fiind poate chiar mai vechi decât cultura dacică. Nu degeaba Creangă îl pune pe Ivan Turbincă s-o prindă chiar și pe măreața Moarte în turbinca lui….

Dar nici alegerea de a-l citi în cheie deprimată nu contrazice cu nimic haiku-ul. Ne putem închipui un om aflat în momentele de final pentru care noua lume în care intră pare la fel de goală (nici un înger) și lipsită de speranță ca cea din care tocmai iese. Exact această neutralitate a tonalității, și, prin urmare, o excelentă versatilitate, caracterizează, în opinia mea, un poem de calitate. În plus, puntea către fotografie este subtilă, dar convingătoare. Pontonul vechi devine Scara lui Iacob, pe care, într-adevăr, domnește liniștea, iar barca din fundal pare că își așteaptă luntrașul, întreaga scenă dând impresia că aici a fost surprinsă o moleculă de eternitate, exact așa cum se spune că, în clipele finale, timpul se dilată până când dispare, ca să lase loc veșniciei. Deci și în această privință versurile se mulează perfect peste imagine, extrăgând din ea esențialul, dar fără redundanță și fără să plictisească.

Felicitări, Cati Pupăză: se pare că ai ajuns în vârful scării de una singură, fără nici un ajutor!…

Ioana Dinescu

 

Casa natală

 

casa natală –

cu motoceii se joacă

doar razele lunii

(Florentin Unțanu)

 În primul rând pentru faptul că, odată construit pe o legătură de mare subtilitate cu imaginea, acesta reușește să împrăștie acea vibrație specifică haiku-ului autentic (sau cel puțin așa cum îl înțeleg eu a fi), anume descoperirea miracolului ascuns în clipa prezentă. Versurile surprind un anumit moment, în liniștea nopții, când lumina lunii alunecă încet peste obiectele familiare ale casei natale. Deja primul vers, combinat cu acel ”doar” din ultimul, ne spune o poveste întreagă: omul, aflat undeva departe pe linia vieții, se simte copleșit de amintirile ce dau buzna peste el, atunci când se află din nou în casa copilăriei. Mânuind cu desăvârșită artă puterea de seducție a antitezei, autorul opune momentului solar din amintire, când casa era plină de pisici, copii, zgomot, joacă, adică lumină și viață, clipa prezentă, în care ”doar” lumina clorotică a lunii mai scoate, optic, din nemișcare motoceii prăfuiți. Din acest contrast nostalgic se naște o tensiune evocatoare care-l transformă într-un poem de atmosferă de mare finețe. Nimic spus direct, pe șleau, nici o lamentare, nici o exhibare a ”eului poetic”, ah, atât de sensibil. Nu, poemul surprinde fotografic, neutru, un moment în care liniștea devine elocventă, făcând o descriere detașată a scenei, unde prezența umană aproape că e facultativă. Iar acea punte subtilă între poem și imagine, de care pomeneam la început, este dată de bobițele negre ”interpretate” ca motocei, căci într-adevăr, fotografia, prin culorile și forma ciorchinelui solitar, de un estetism aparte, degajă o vibrație ludică și în același timp ”gotică”….o tristețe jucăușă?

 Un excelent poem! Felicitări cu aplauze, Florentin Unțanu, pentru el dar și pentru faptul că, nesătul, mai primești și o mențiune!….:) 

Ioana Dinescu

Focul dragostei

 

focul dragostei –

prima furtună și-au rămas

doar funigeii (…)

(Mirela Brăilean)

  Privită cu atenția, fotografia propusă de colega mea degajă o atmosferă sumbră, apocaliptică, dar, în același timp, te poate duce cu gândul și  la anii de glorie ai  filmului noir sau la filmele celebrului Hitchcock, unde iluminarea specifică era intenționat redusă pentru a se crea acel suspans care pur și simplu te devora visceral.

 Poemul ales de mine drept câștigător la finele acestui an are în centrul atenției dragostea, acel sentiment unic,  de mare forță, care, în funcție de anumiți factori, îi poate aduce omului și fericirea mult căutată/ visată.

 Legătura poemului cu fotografia se face, așa cum se cade, nu direct, ci prin substantive precum foc (iubirea presupune ardere, combustie, înflăcărare, patimă, chimie etc.),  furtună (amorul nu înseamnă doar lapte și miere, ci și conflicte, certuri, crize, infidelități/ amantlâcuri, momente de gelozie etc.).

 Ingredientele haikuului relevă faptul că relația dintre cei doi amorezi nu s-a bazat deloc pe iubire sinceră,  profundă , care să-i facă să privească în aceeași direcție,  ci a fost doar ceva pasager, adică un foc de paie, probabil o aventură a cărei miză a fost distracția de moment, atracția fizică.

 După cum bine se observă, primul impas (=furtună) a adus din păcate și iminenta destrămare a cuplului. Substantivul funigei (kigo de toamnă) se integrează foarte bine în context tocmai pentru a certifica/ sugera faptul că povestea a fost o iubire de-o vară. Îmi place să speculez că unuia dintre ei, cine știe, i-a fost frică să experimenteze iubirea și-n alte anotimpuri, mai reci, care ar fi putut cimenta cărămizile invizibile ale atracției lor.  În plus, ca metaforă, mătasea morților (=funigeii) reprezintă amintirile, crâmpeiele poveștii lor de dragoste sau regretele, mustrările de conștiință care îi urmăresc pe fiecare dintre ei după stingerea relației.

  Este demn de subliniat și următorul aspect: pentru a se evita sexismul (=discreminarea sexuală), autorul, pentru ce s-a întâmplat, nu se dă vina pe un el sau pe o ea. Astfel, cititorului-detectiv îi rămâne sarcina de a dezlega misterul.

  În loc de final, să iubim cu inima deschisă, nu cu zgârcenie,  tot ce ne înconjoară, tot ce ne oferă cu generozitate clipa de azi, fiindcă șapte vieți au doar pisicile.

 

Cezar-Florin Ciobîcă

Cu parfumul ei

 

bătrân la geam –

florile de gheață

cu parfumul ei

(Luminița Petrea)

 Un haiku liniștit, concentrat și sobru, ca atunci când stai iarna în casă și fără să aștepți nimic, te uiți pe geam în timp ce, prin ceea ce descoperi afară, te cufunzi mai tare în propria-ți lume interioară, în amintiri și dureri pe care le credeai uitate. O floare de gheață care împrăștie parfum este în sine un koan, iar dacă acea floare de gheață, cu toată dantelăria ei fragilă și delicată precum chipul femeii iubite acum multe decenii, împrăștie taman parfumul ei, se numește că timpul dispare în fața iubirii. Perenă este doar dragostea. În schimb, bătrânul și floarea de gheață sunt la fel în fața impermanenței, a efemerului: amândoi sunt supuși transformării, degradării, pieirii….. În urma lor rămâne, poate, doar amintirea unei iubiri și aroma delicată a frigului înflorit.

 Puntea între vers și imagine este una evidentă, solidă, însă deloc redundantă. Privind fotografia, primul lucru la care te gândești este frumusețea tranzienței. Urzeala elaborată a ramurilor, zăpada care le îmbracă ca o mătase, semitransparența albă care filtrează lumina….toate acestea vor dispărea peste nu mult timp în fața asaltului soarelui. Chiar și copacul, cândva, va muri în picioare sau va fi doborât de mâinile ”prietenoase” ale oamenilor. Doar cerul, mut și albastru, dăinuie mereu, la fel și iubirea, cu sau fără trup, la fel și parfumul ei….

 Felicitări, Luminița Petrea, pentru un poem de mare rezonanță!

Ioana Dinescu

Primenit de păianjen

 

în așteptare –
primenit de păianjen
voalul miresei

 (Andrei Andy Grădinaru)

      Sunt sigur că nu a fost ușor de scris ceva pe marginea fotografiei propuse de Ioana luna aceasta când se serbează și Sf. Valentin, și Dragobetele. Am citit și recitit cu atenție ce s-a trimis și, în cele din urmă, am ales drept câștigător poemul de mai sus, întrucât acesta m-a atras cel mai mult prin surpriza pe care  ne-o livrează în primele două versuri , nedevoalând-o decât în final.

      Primul vers instaurează o atmosferă tensionată, plină de frământări interioare, introduce în scenă acel suspans scăpărător, care te pune imediat pe gânduri și te face să speculezi: Cine pe cine așteaptă? Care-i cauza așteptării?

     Versul al doilea, la fel, prelungește încordarea, nedumerirea: Ce o fi primenit oare paingul-țesător?

     Evident, ultimul vers aduce iluminarea: cineva își găsise alesul și urma să-și pună pirostriile, dar din varii motive (război, calamități naturale, boală etc.) mariajul a fost amânat…

     De vreme ce arahnida în discuție s-a apucat să primenească voalul, este foarte clar că factorul timp și-a pus amprenta asupra obiectului de vestimentație…

     Atât kireji-ul, cât și asonața vocalei a ( o dată în fiecare vers) relevă că așteptarea din incipit este una de durată și poate duce, de ce nu, la descumpănire, adică la pierderea echilibrului sufletesc…

     În plus, ca motivare a opțiunii mele, haikuul de față, combinat cu imaginea foarte elocventă, m-a dus cu gândul la  romanul “Marile speranțe”, al  celebrului Dickens, mai exact  la personajul Miss Havisham, care, după ce a fost părăsită la altar chiar în ziua nunții, hotărăște să-și poarte rochia de mireasă tot timpul vieții…

    Închei prin a spune că așteptarea este sinonimă cu speranța, cu refuzul renunțării la visuri. Cine știe să aștepte cu înțelepciune va suporta mai cu ușurință ceea ce va urma.

 Cezar F. Ciobîcă

Miros de mraniță

 

miros de mraniță –
sporind singurătatea
bâzâitul din umbră

 (Tania Gogan)

 Poemul m-a încântat pe mai multe planuri. În primul rând apreciez subtila și convingătoarea legătură cu imaginea. Peretele crăpat din imagine poate fi foarte bine cel al unui grajd sau magazie veche. Mranița se știe că ia naștere dintr-un amestec de bălegar (grajd) și compost. Și, după cum se știe, unde-i bălegar, acolo sunt și muște. Întotdeauna!

 Un alt fir de legătură ar fi excelenta transpunere a vechiului tranzistor (?…parcă așa le spunea….ce vremuri!) de pe pervazul ferestrei în…..bâzâit de muscă! Căci da, hârâielile și bâzâiturile unui radio din vremea aceea, când poate că antena atașată nu izbutea întotdeauna să prindă undele sonice (suntem la țară, semnalul acustic ajunge greu), duc cu gândul la un bărzăune uriaș ce dă roată grămezii de ”îngrășământ”.

 Dar poemul – și legătura lui cu imaginea – au și un strat mai profund. Din întreaga fotografie se desprinde un iz de părăsire, de solitudine decrepită. Parcă ”auzim” liniștea cum se revarsă din imagine! Și care este momentul în care devenim conștienți de această liniște, de tăcerea ce ne înconjoară? Cel în care ea este străpunsă de bâzâitul – întotdeauna inoportun! (ni se pare nouă) – al unei muște. Ca orice haiku bine făcut, poemul conține în fibra lui gena ambiguității. O muscă care zboară haotic și boscorodește zumzăind are, la o primă privire, un ”côté” comic. Versul al doilea introduce însă o notă mai profundă, aproape elegiacă. ”Sporind singurătatea” pare a fi cheia întregului poem. Și de aici posibilitățile de interpretare se ramifică amplu. Putem simți patosul lucrurilor (mono no aware), privind bătrânul zid fisurat, pe care dintele timpului îl macină constant, până în momentul în care acesta se va prăbuși. Aparatul, probabil stricat, ruginit, fără baterii, sau care își cântă, poate, cântecul de lebădă…un obiect perimat, al cărui rost și existență și-au încheiat ciclul.

 Putem, în același timp, intui prezența autorului, subtil semnalată (ce frumoasă și autentic niponă această discreție în a afirma prezența eului în sceneria haiku-ului) prin acel ”sporind”. Pentru ca ceva să poată fi sporit, amplificat, trebuie să existe mai întâi un nucleu, un ”eșantion” din acel ceva. Găsim în acest poem, deci, o singurătate primară, de început, anume cea a invizibilului autor. O singurătate intrată în rezonanță cu solitudinea lucrurilor vechi din jur, cu vremelnicia tuturor formelor din univers. Cu faptul că mranița reprezintă, filozofic vorbind, ultimul stadiu în descompunerea formei, o reintoarceere la țărâna primordială, o ilustrare a entropiei, în fața căreia toate și toți suntem singuri.

 Și fiindcă sora geamănă a singurătății e tăcerea, putem simți cum cele două pun stăpânire pe ziduri, plante și cugetul celui ce privește și meditează la rostul lumii. Bâzâitul unei muște nu face decât să accentueze, subliniind cu roșu, golul fonic din jur. Și poate și golul sufletesc….

 Un poem minunat pentru care țin să o felicit cu reverență pe autoare. Bravo, Tania Gogan!

 

Ioana Dinescu

 

Printre fire de lână

 

sfârșit de război –
printre fire de lână
bujori înfloriți 

(Ion Cuzuioc)

 Vine Paștele și aceste sărbători stau dintotdeauna sub semnul roșului, al sacrificiului suprem… E foarte tristă realitatea zilelor noastre, fiindcă în anumite părți ale lumii, chiar foarte aproape de noi, lumea încă trăiește coșmarul războiului…  În aceeași linie cu ceea ce afirma odinioară unul din marii filozofi ai Antichității, Platon,  subliniez și eu că doar soldații care se sting pe câmpul de luptă văd sfârșitul războiului…

      Așa cum este firesc într-o haiga reușită, versurile din haiku/ senryu nu descriu fotografia, ci o înnobilează prin sugestii pertinente Poemul ales de mine drept câștigător luna asta mi-a atras atenția încă de la început prin felul aparte în care autorul a apelat ingenios la elementele vizuale nu prea ofertante ale fotografiei-suport. Astfel, sârma ghimpată a fost folosită drept urzeală trainică prin care au fost trecute doar anumite fire-cuvinte de bătătură pentru a se obține o țesătură textuală aluzivă care să dezvolte sensuri profunde.

     La o primă lectură, primul vers ne trimite direct la războiul de țesut, la care, după terminarea conflictului armat și instaurarea păcii, o femeie ( iubită/ soție/ mamă, soră, Penelopă etc.) stă și țese probabil un covor tradițional din al cărui model nu poate lipsi motivul bujorului care poate simboliza, printre altele,  sângele eroilor care nu se va închega niciodată în memoria celor care și-au pierdut bărbații (copii, soți, tați etc.).

     Pe de altă parte, tabloul  surprins nu poate fi decât nemilos – războiul s-a terminat și câmpul de luptă, metaforic vorbind, e plin de bujori, adică de sângele celor care s-au jertfit pentru apărarea gliei strămoșești…

     Închei amintindu-vă unul din poemele lui Basho, care se potrivește perfect cu atmosfera degajată de fotografia propusă de colega mea:

 ierburile verii –
tot ce-a rămas din visurile
războinicilor

 Cezar F. Ciobîcă

Rochia dervișului

 

altfel de noapte –
rochia dervișului
acoperă luna

(Mircea Moldovan)

 Primul vers ne spune deja că e vorba de o noapte specială: noaptea dervișilor rotitori este o ceremonie mistică (sema sau sama), despre care cei care au avut șansa să asiste spun că poate reprezenta un punct de cotitură în propria devenire spirituală. Nu vreau să fac aici un exposé al sufismului, enumăr doar câteva idei de bază: dervișul este, în sufismul islamic, un fel de călugăr (budist sau creștin), adică cineva care s-a eliberat de lanțurile lumii materiale, alegând calea sărăciei, ascetismului și devoțiunii mistice. Rotirea în cadrul ceremoniei, adică acest dans sufi, este pentru derviș o călătorie spirituală. Rumi, cel de la care izvorăște sufismul, era convins că actul rotirii reprezintă o transă care permite individului să treacă prin poarta ce desparte lumea materială de cea spirituală, permițând dervișului să se unească cu divinitatea.

 Revenind la versurile lui Mircea Moldovan, înțelegem acum de ce noaptea acestei ceremonii este cu adevărat o ”altfel” de noapte: nu una ordinară în sensul de comună, normală, ci una extra-ordinară în care se deschid porți imateriale și se trec praguri între lumi. Și noapte sugerează și alb/negrul (sau sepia?) fotografiei, în care vârtejul pare a se desfășura într-un decor crepuscular, minimalist, ascetic precum drumul dervișului.

 Următoarele două versuri ne dau interpretarea vârtejului ca fiind sugestia unei siluete de derviș aflat în punctul culminant al dansului. Ceremonia conține o întreagă coreografie a ”rotitului”, în care gestica mâinilor, picioarelor, fluturatul hainelor reprezintă tot atâtea chei și simboluri mistice. Haiku-ul însă ne trimite direct la esență: când însăși luna e acoperită de veșmântul dervișului atunci știm că s-a produs comuniunea între om și Dumnezeu. Pragul a fost trecut. Chiar dacă dansul se sfârșește și omul revine la locul lui de pe pământ, el nu va mai fi același ca înainte de comuniune.

 Bucățelele de puzzle din imagine sunt parcă o metaforă pentru provocarea de a găsi ”cheia” versurilor. Căci da, chiar așa și este: la o primă lectură parcă înțelegi, dar nu pricepi. Începi apoi să te gândești, să cauți, vrei să afli mai mult: ce-i cu dervișul, de ce noaptea, de ce luna…. Dintr-una în alta, se mai îmbucă două bucățele, mai descoperi un strat de înțelesuri, mai ai o mică epifanie. Un poem superb prin sugestie, originalitate, profunzime și arhitectura perfectă între imagine și versuri. Felicitări și lauri, Mircea Moldovan!

 Închei lăsându-l pe Rumi să vorbească despre ceea ce înseamnă rotitul:

 ‘I have put duality away. / Am dat deoparte dualitatea.

I have seen that the two worlds are one. / Am văzut că cele două lumi sunt una.

One I seek. One I know. One I see. One I call. / Una caut. Una cunosc. Una văd.

He is the first. He is the last. / El este primul. El este ultimul.

He is the outward. He is the inward. / El este lumea exterioară. El este lumea interioară.

I know none other.’ / Nu cunosc pe nici un altul.

 Și tot Rumi despre lună:

 „To see the Moon that cannot be seen, / Pentru a vedea luna ce nu poate fi văzută

Turn your eyes inward / Întoarce-ți ochii către interior

And look at yourself… / Și uită-te la tine însuți…

In Silence / În tăcere”

Ioana Dinescu

Însăilate de asfințit

 

 

ultimul goblen –
însăilate de-asfințit
rândunicile

(Andrei Andy Grădinaru)

 

          Îmi este clar că poza lunii iunie i-a fost pus serios la încercare pe participanți la această ediție. Pornind de la puținul pe care îl oferea fotografia, s-au făcut totuși destule trimiteri interesante către croitorie, dans, sport, rândunele, sumi-e, coridă, haiku etc.

           Poemul ales de mine drept câștigător aduce în atenția noastră goblenul, genul acela de broderie fină, care a fost într-o vreme, poate că mai este, un hobby pentru foarte multe femei din România.

           Sintagma din prima parte pare să ne spună fie că e vorba de o lucrare terminată cu brio, cu satisfacție, una dintr-un set anume, fie că artistul în cauză, spetit de munca meticuloasă, s-a stins /epuizat în timp ce încerca să-și ducă lucrarea la capăt.

           În partea a doua, avem o construcție pasivă cu asfințitul în prim-plan. Acesta, umanizat, reprezintă agentul creator care contribuie covârșitor la desăvârșirea broderiei.

          Pe de altă parte, citind poemul într-o altă cheie, poemul ne propune, de fapt, un decupaj plastic (un goblen) al unui sfârșit de zi, în ale cărui fire colorate de superbul crepuscul sunt cusute doar în mod provizoriu și câteva rândunele, care, la cât de sprintene sunt,  e clar că nu pot fi puse definitiv în textura tabloului.

          În concluzie, poemul de față, ca orice haiku autentic de altfel, ne livrează o mini tapiserie prin care parcă suntem invitați să ne deschidem ochii la maximum pentru a surprinde anatomia frumuseții ascunse în desenele covoarelor ce se țes zilnic în fața noastră.

 Cezar F. Ciobîcă

 

Natura moartă

 

natura moartă –
în bobul de rouă
cerul plin de nori

 (Gabriela Cecilia Cioran)

 

E vară, e cald, e vacanță, și se pare că și creativitatea noastră își ia o pauză. Ediția lunii iulie nu a strălucit cu prea multe capodopere, astfel încât m-am decis să aleg un poem ”de imagine”.

 M-a cucerit în haiku-ul Gabrielei Cioran simplitatea, aproape că aș putea spune puritatea, scenei pe care autoarea o imaginează: un bob de rouă în care se reflectă cerul cu norii lui.  Apreciez în primul rând faptul că, simetric cu fotografia, absența elementului uman explicit face ca poemul să fie mult mai apropiat de spiritul originar al haiku-ului. Atât oul spart din imagine, cât și bobul de rouă trăiesc în lumea celor care nu cuvântă, și nu au nevoie de prezența directă a poetului cu toate rubedeniile lui (bunici, mame, vecini, sate și orașe) ca să-și etaleze frumusețea și forța de sugestie.

 Mai apoi, legătura între fotografie și poem este pe cât de subtilă, pe atât de solidă: forma oului se potrivește perfect cu cea a bobiței de rouă din text. În plus, culoarea azurie a cojii sparte din imagine evocă într-adevăr cerul, iar frunzele lipite pe ea pot ”simula” norii. Într-adevăr, o natură statică, în care nimic nu tulbură dialogul însuflețit al ”obiectelor”, ce-și văd de viața lor atunci când sunt lăsate în pace, când omul nu dă peste ele, nu intervine și nu distruge ”corola de minuni a lumii”.

 Un poem delicat, de atmosferă, care sub aparența unui minimalism cuminte lasă loc de reliefuri și umbre.

 Felicitări, Gabriela Cioran, mai recidivați!

Ioana Dinescu

Dublarea gărzii

 

dublarea gărzii –
primăvara se-așază
pe metereze

  (Andrei Andy Grădinaru)

 

    Comparativ cu alte dăți, luna asta au fost câteva texte bune dintre care puteam alege mai ușor câștigătorul, dar l-am preferat pe acesta pentru că mi-a atras atenția mai ales prin simplitate și fluență, autorul nu forțează nota pentru a epata sau șoca prin recuzită sau limbaj. În plus, din poem transpare ironia fină, care îl face să fie perceput altfel.

     Dat fiind faptul că un element al imaginii este cetatea, primul vers ne introduce într-un univers oarecum cazon și suntem parcă îndemnați să ne întrebăm care este pericolul iminent, cauza pentru care trebuie înăsprită paza obiectivului respectiv. Nu putem ști, dar putem specula că oamenii meniți să păzească incinta ori sunt bolnavi (astenici, copleșiți de iarna ce tocmai s-a dus, înfometați, bătrâni,), ori sunt chinuiți de tot soiul de probleme emoționale, fiindcă au fost încartiruiți de prea multă vreme și li s-a acrit… ; prin urmare, este cazul ca primăvara, deus ex machina, prin atitudinea ei marțială, să intre în linia întâi și să arate ce poate. Oricum, garguiul din fotografie, deși pare antediluvian, se revigorează datorită energiei pompate de primăvara abia venită și cu moderna lui tunsoare punk probabil vrea să spună că-i gata de luptă, de sacrificiu.

    Se mai poate adăuga, se știe asta, că  natura, prin anumite elemente de floră și faună, i-a fost omului adesea un aliat de nădejde în lupta împotriva invadatorilor, dar, pe de altă parte, când vine vorba de a dăinui prin edificii mărețe, vegetația pare să ne privească de sus, căci, vorba poetului, “numai omu-i schimbător, pe pământ rătăcitor“.

     Din punct de vedere fonetic, mi-au atras atenția câteva sunete care, după mine, un adept și-un practicant al eufoniei meșteșugit folosite în haiku,au o funcționalitate interesantă. Astfel, vocala a produce o asonanță care sugerează deschiderea generoasă a liniilor, a spațiilor, dar și invazia primăverii care te cucerește, dar în sensul bun. În plus, prezența z-ului în trei cuvinte diferite îți dă impresia că parcă auzi, mise en scène, zăngănitul armelor celor care se agită pentru a intra în dispozitivul de apărare.

     Una peste alta, poemul ne invită să medităm la aspectul că primăvara ne reamintește de fiecare data cât de frumoasă poate fi schimbarea și că trebuie, de asemenea, să luptăm pentru a transforma noile începuturi în unele magice.

Cezar F. Ciobîcă

Solfegii mute

 

solfegii mute  – 
impulsul de-a pipăi
cicatricile 

(Ecaterina Pupăză)

 

Asociind rândurile de sârma ghimpată cu un portativ, autoarea ridică din primul moment o punte solidă între poem și imagine. Faptul că aceste solfegii sunt mute creează din start o tensiune dramatică. Înțelegem că este vorba de o puternică emoție reținută, o centripetare a durerii pe care cel  în cauză o resimte.

Versul al treilea, cicatricile, pare să fie cheia întregului poem. Nu ni se spune, și nici nu este relevant, de unde provin aceste cicatrici. Durerea, trauma, are multe forme și multe cauze. Cicatricea este produsul unui ciclu încheiat. Oricare ar fi fost drama prin care individul va fi trecut, cicatricea arată finalizarea – cu succes – a traumei. Cu alte cuvinte, cicatricea este deopotrivă mărturia unui proces de vindecare, cât și un remember pentru rana – fizică sau sufletească – care a fost suferită,  depășită și asimilată. Ce nu ne omoară ne face mai puternici! Omul însemnat, cu cicatrici, este o versiune superioară a lui însuși, este cel care a supraviețuit propriului trecut și a ajuns biruitor în prezent.

Din când în când, privind cioburile tăioase ale trecutului și sârma ghimpată a fostelor dureri, cicatricile se reactivează, zvâcnesc, poate chiar dor. În astfel de momente e bine să ne punem mâna pe ele, cu blândețe și alint, căci lor le datorăm creșterea în caracter și în dimensiunea spirituală.

Frumos poem, Cati Pupăză! Felicitări cu cununița!

     Ioana Dinescu