odihnă
la câmp –
doar
pălăria de paie
purtată
de vânt
(Valer
G. Pop)
Un
tablou sugestiv. Ne amintim de picturile lui Camil Ressu și Corneliu Baba. Sau
de câmpurile unde mergeam la muncă împreună cu bunicii. Putem vizualiza un grup
de oameni care s-a adunat să prânzească pe ștergare albe, împărțind mâncarea
adusă de neveste, după ce cosașii au trudit pe câmp din zori. La umbra unei
căpițe, sub rămurișul vreunui arbore umbrelă, care seamănă cu copacii din
savane. Gesturile simple, firești, necesare vieții, nimic altceva. După ce s-au
ospătat, oamenii adorm tolăniți unul lângă altul. Tăcere și liniște, nu mai
zumzăie nici gâzele, lumina parcă tremură în căldura amiezii.
Și,
totuși, mai este ceva. Câte o pală de vânt care rupe armonia și nemișcarea.
Uitată pe un dâmb, pălăria de paie tresaltă în mod neașteptat, e dusă către
vale. Toate lucrurile de sub soare, și oamenii și paiele, toate trec, toate
sunt antrenate pe negândite de legi universale, mai presus de voința
indivizilor. Oamenii adorm de la sine, fără să își propună aceasta, paiele sunt
luate de vânt și purtate mai departe. Este de remarcat și jocul subtil de
cuvinte – utilizarea verbului ”a purta” cu dublu înțeles. Vântul e
personificat, el ”poartă” pălăria țăranului cât timp acesta se odihnește. Toate
ațipesc, ”doar pălăria de paie”, atribut necesar și pitoresc, face oficiul
muncii câmpului. Există un rost vechi al lucrurilor, un mecanism care ne poartă
pe toți mai departe, fie că muncim, fie că ne odihnim.
Cristina
Moldoveanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu