odihnă
la câmp –
doar
pălăria de paie
purtată
de vânt
(Valer
G. Pop)
Un tablou sugestiv. Ne amintim de
picturile lui Camil Ressu și Corneliu Baba. Sau de câmpurile unde mergeam la
muncă împreună cu bunicii. Putem vizualiza un grup de oameni care s-a adunat să
prânzească pe ștergare albe, împărțind mâncarea adusă de neveste, după ce
cosașii au trudit pe câmp din zori. La umbra unei căpițe, sub rămurișul vreunui
arbore umbrelă, care seamănă cu copacii din savane. Gesturile simple, firești,
necesare vieții, nimic altceva. După ce s-au ospătat, oamenii adorm tolăniți
unul lângă altul. Tăcere și liniște, nu mai zumzăie nici gâzele, lumina parcă
tremură în căldura amiezii.
Și, totuși, mai este ceva. Câte o
pală de vânt care rupe armonia și nemișcarea. Uitată pe un dâmb, pălăria de
paie tresaltă în mod neașteptat, e dusă către vale. Toate lucrurile de sub
soare, și oamenii și paiele, toate trec, toate sunt antrenate pe negândite de
legi universale, mai presus de voința indivizilor. Oamenii adorm de la sine,
fără să își propună aceasta, paiele sunt luate de vânt și purtate mai departe.
Este de remarcat și jocul subtil de cuvinte – utilizarea verbului ”a purta” cu
dublu înțeles. Vântul e personificat, el ”poartă” pălăria țăranului cât timp
acesta se odihnește. Toate ațipesc, ”doar pălăria de paie”, atribut necesar și
pitoresc, face oficiul muncii câmpului. Există un rost vechi al lucrurilor, un
mecanism care ne poartă pe toți mai departe, fie că muncim, fie că ne odihnim.
Cristina
Moldoveanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu