Portiță prin gard

 

portiță prin gard –

 ochii verzi ai codanei

 sucindu-i mințile

 (Cecilia Birca)

Venirea toamnei aduce wabi-sabi din belșug, conștientizându-ne de adevărul incontestabil al impermanenței, de parfumul revenirii la elemente esențiale, care săne facă să privim totul, clipele, cu alți ochi, calmi, fără agitație energofagă.

 Deși în imaginea propusă de Ioana este evidentă lupta dintre vechi, trecut (rugină) și nou, proaspăt (verde), luna aceasta am ales drept câștigător un poem care neduce cu gândul la iubire/ îndrăgostire ca vector multifuncțional (speranță, împlinire,dezvoltare, eliberare, înălțare, mântuire etc.).

 În text, portița din prima parte (diminutiv de la poartă) nu reprezintă neapărat unloc de trecere pentru oameni, o barieră pentru străinii nepoftiți, ci un loc mai îngust,prin care se strecoară animalele, de regulă pisicile, o tăietură aparent secretă.

Întorcându-ne un pic la fotografie, poarta, în mod normal, ca parte a unei îngrădiri(proprietate privată) este prevăzută zăvor, lacăt sau alte dispozitive de protecție.

Partea a doua te incită prin două elemente de portret fizic care descriu o fatăfrumoasă, probabil nubilă, ai cărei nuri îl farmecă pe privitorul bărbat, nu neapăratun voyeur, făcându-l să nu mai știe ce este cu el, să experimenteze emoții nemaiîntâlnite (dacă e vorba de un puber) sau să trăiască stări contradictorii (dacădiscutăm despre un bărbat ajuns la vârsta senectuții).

Dacă e să speculăm, de dragul amorului, am putea spune că orice lacăt are și-ocheie care presupune (ră)sucire pentru a fi încuiat/ descuiat, dragostea însăși fiind ocheie pentru inima cuiva. La fel, lacătul trimite și la celebra centura de castitate dinEvul Mediu, numită și cingătoarea purității. Unde mai pui, că poate fi vorba vorba,și în cazul lui, și în cazul ei, de persoane care nu sunt ușă de biserică.

Nu pot încheia fără a menționa că poemul mi-a amintit, printre altele, păstrândproporțiile, și de Luceafărul lui Eminescu: “El iar, privind de săptămâni, / Îi cadedragă fata”. Codana/ Ea – Cătălina, el – Cătălin / Hyperion. „Dragostea… acoperătotul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”(Corinteni)

 Cezar F. Ciobîcă

 

 

 

 

Casă pustie

 

casă pustie –
paianjenul închide
fereastra

(Valer Pop)

 Nu obosesc niciodată să laud simplitatea elegantă.  Haiku-ul pe care l-am ales câștigător m-a cucerit din primul moment prin acest atribut. Îl asemăn cu un desen schițat din câteva linii, perfect plasate, a căror forță lor de sugestie depășește cea mai amplă și detailată pictură. Nimic în plus, nici un ornament inutil. Versurile se aștern firesc, simplu, dar cu ”schepsis”. Iar ”poanta” originală, ce se revelă în ultimele două, se naște dintr-un joc inteligent de cuvinte și imagini.

 O casă pustie este pustie doar de om. Când omul pleacă, alte făpturi îi iau locul și populează spațiul. Făpturi din carne și sânge, sau entități fără trup. Un nou ecosistem crește netulburat și umple golul. Unul dintre noii locatari, păianjenul, își alege un loc sensibil și strategic: fereastra. Ferestrele și ușile unei case sunt spații liminale, de trecere între două tărâmuri: înăuntrul și înafara, interiorul și exteriorul. Trecerea unui prag, fie el de ușă sau fereastră, reprezintă un gest simbolic, o schimbare subtilă, dar și o transformare esențială, căci indiferent despre cine vorbim, om, făptură sau orice fel de altă creatură, a aparține de interior este ceva radical diferit față de a ține de exterior. Sunt două tărâmuri complet diferite, iar prefacerea pentru cel ce iese sau intră se petrece în ”prag”.

 Păianjenul, poate mai înțelept și mai cunoscător ca omul, are grijă de casă. O pânză țesută în cadrul ferestrei închide golul pragului și ridică o barieră neaveniților ce vor să intre. Sau blochează evadarea celor din interior. Oricum, plasa îi asigură ”gazdei” supraviețuirea și arată lumii întregi că există totuși un stăpân în casa părăsită, și că acesta are, în felul lui, grijă de ea. Stăpânul liminalității: păianjenul!

 O plasă solidă a țesut autorul și între fotografie și poem. Căci din imagine extragem, că vrem sau nu, un iz ușor de părăsire, de sălbăticie, de ”umbră”. Verdele mocirlos al fundalului, umbrele de ramuri, golul din centru cu ”locatarul” abia schițat, toate acestea ne dau un fior gothic. În mijlocul plasei deci, păianjenul, gospodar și cu grijă de casă, își vede netulburat de treabă, el fiind atât în imagine, cât și în poem, personajul central.

 Felicitări, Valer Pop, pentru un haiku de excepție!

 Ioana Dinescu

Șirul mătăniilor

trilul mierlei –
pierzându-se șirul
mătăniilor

(Ana Drobot)

 

În fotografia dată, se observă foarte clar că imaginea păsării albastre îi ia pur și simplu fața unui detaliu/ aspect  din sculptură/ statuie, care pare să fie un animal de dimensiuni mici…Ceea ce ni se oferă prin postura călugărului nu pare să fie nicidecum un dialog filosofic sau teologic/ soteriologic, ci, probabil, o atitudine extatică în fața unei minunății create de Dumnezeu.

Haikuul de mai sus, care se remarcă prin simplitate și cursivitate, tocmai asta vrea să surprindă /releve – reacția în fața unui stimul extern inedit, eufonic, care bulversează, îndemnându-ne parcă să fim atenți și la altceva decât la ceea ce ne livrează rutina cotidiană, monocordă. Trilul mierlei poate fi foarte bine interpretat ca o epifanie, o revelație, o trezire a simțurilor bătucite de mereu aceleași probleme ontologice, o lecție prin care ni se cere subtil să ne aplecăm urechea și la ce mișună, există în jurul nostru, să deschidem larg ochii pentru a savura frumusețea lucrurilor mărunte. Asta se poate întâmpla numai dacă renunțăm la ochelarii de cal, la a ne pune doar pe noi pe locul întâi, în centrul atenției.

Este de apreciat, de asemenea, că s-a folosit corect procedeul amânării surprizei, lăsând-o, așa cum trebuie, în ultimul vers. La fel, alegerea cuvintelor potrivite conferă textului un grad sporit de muzicalitate, combinația anumitor vocale și consoane făcându-ne să percepem aievea, ca mesaj subliminal, printre rânduri, viersul plăcut al păsării ori zgomotul infim al șiragului de mărgele…

Indiferent că suntem clerici sau mireni, pentru o viață sănătoasă din punct de vedere afectiv, dar și mental, ar fi de bun augur să pierdem mai des șirul mătăniilor, să ne lăsăm cât mai des pătrunși, atinși, surprinși, emoționați, cuceriți, copleșiți de ceea ce este frumos de auzit și de observat/ contemplat în jurul nostru, în sânul naturii, indiferent de anotimp sau de vreme/vremuri, dar pentru asta, trebuie să recunoaștem, mai ales în zilele noastre când crește accentuat numărul celor care sunt infomani și nomofobi, că este o nevoie acută de resetare, cu grijă, a răbdării și-a atenției.  Trăim cu adevărat doar atunci când simțim intens, la maximum, și dovedim că nu suntem stane de piatră…

Cezar Ciobîcă

Bătrâna oarbă

 

bătrâna oarbă –

în lucrul de împletit

niciun ochi scăpat

 Mirela Brăilean

     Dacă privești cu destulă atenție și cu oarece implicare afectivă imaginea oferită/dată, n-ai cum să nu observi că umbra generoasă a unui arbore secular (probabil un stejar, quercus sessiliflora) este proiectată artistic pe o construcție impozantă (de ce nu, o veche cetate medievală), acoperind-o asemenea unui macrameu de proporții impresionante. 

      Pornind de la aceste elemente, am făcut imediat legătura cu textul de mai sus, care, după părerea mea, se pliază cel mai bine și cu atmosfera de wabi-sabi degajată subtil, și cu aceea de yugen ce face referire la misterul însingurării care te învăluie și te provoacă să analizezi elementele din peisaj, animate ori inanimate (cetate, arbore, bătrâna) ca martori-cheie la fel de fel de întâmplări petrecute demult și aflate într-un întuneric placid,  parțial sau total…

     Femeia, bătrână ca și cetatea, are ochi, dar aceștia nu mai văd deloc înspre afară, ci numai înspre interior, înspre acel univers lăuntric care a acumulat destulă experiență practică, dar și emoțională. Și cetatea este afectată, în felul ei, bineînțeles,  de ablepsie, fiindcă ochii care o însuflețeau sunt goi, stinși în muta vâltoare a altor timpuri…

     Ceea ce te atrage și te impresionează în partea a doua a textului este faptul că, în ciuda faptului că suferă de cecitate, femeia continuă să împletească obiectul de artizanat respectiv, de parcă n-ar avea nimic, ceea ce demonstrează că această preocupare a devenit pasiune, artă instinctuală. În plus, în circumstanțele date, putem presupune că împletitul a devenit o formă de supraviețuire, de luptă împotriva depresiei, a pesimismului, a fatalității, dar și un mod constructiv de a se conecta la lumea exterioară și de a-și etala atât migala, măiestria, cât și forța interioară.

     Pe de altă parte, ultimul vers subliniază, printre altele, ideea de memorie încă fresh (neafectată deocamdată de Alzheimer, de pildă), de perfecțiune care, datorită automatismelor îndelung exersate, au dus și la crearea de lucruri de valoare, memorabile. Oricum, în cele din urmă, numai boala ori moartea o va face pe bătrână să greșească într-un fel, să scape vreun ochi…

     Una peste alta, imaginea și textul, într-o simbioză plăcută pentru cititorii avizați au parcă ceva din  aura întunecată a filmelor noir.

     Trăim, din păcate, într-o lume tot mai oarbă (surdă, mută) la nevoile celorlalți, fiindcă ne închidem conșțiința în temnița ingratitudinii și a autosuficienței. Soluția? Nu scăpați niciun ochi atunci când împletiți (legături, relații, prietenii etc.) căci împletitul presupune reunire, împreunare a mai multor fire, care, în final, pot alcătui o imagine de bun augur, binecuvântată…

     Dacă ar fi fost să trimit și eu ceva, aș fi scris:

șezătoare-n post –

în jurul războiului

se țes iar intrigi

     În numele Ioanei și al meu, fie ca în 2026, anul calului de foc, să aveți inspirație, potcoave bune și energie suficientă pentru a putea merge, după caz, la pas sau la trap pe hipodromul vieții, unde obstacolele abia așteaptă să fie surmontate c-un nechezat de bucurie.

 Cezar-Florin Ciobîcă

Alzheimer

 

Alzheimer –

ceaiul de la ora cinci

s-a răcit în căni

Mircea Moldovan

Poate că o să fiți derutați că am ales acest poem un pic altfel, dar mie mi-a plăcut pentru că, deși trist, nu aș vrea să zic că-i sumbru, noir,  aduce în discuție una din bolile neurodegenerative cronice grave, care îi

afectează pe oameni după o anumită vârstă și care determină probleme de memorie, gândire și comportament…

    Primul vers e dur, te lovește contondent, te face să-ți pierzi parțial cunoștința, chinuindu-te să rămâi vertical… De fapt, corelat cu atmosfera ușor întunecată, sugerată de voalul/ perdeaua ce ascunde, pune sub obroc ceva, limitează pătrunderea,  acest substantiv cu rezonanță de ghilotină te invită să meditezi serios asupra  pâclei care perturbă funcțiile cognitive ale bolnavului și-l transformă într-o epavă…

    Versul median nu ne propune doar o referire temporală, ci și asocierea cu un tabiet al bolnavilor în discuție, obiceiul de a lua ceaiul împreună, poate în familie, poate în compania unor prieteni. Un aspect de neglijat este că acest ceremonial ne mai indică un fapt, și anume că persoanele respective au avut, poate mai au, un statut social privilegiat, de high class. În plus, putem specula că ori suntem într-un mediu limitat, familial, unde copiii/ urmașii au grijă de cei bolnavi, ori într-un centru specializat pentru îngrijirea și tratarea unor astfel de pacienți…

    Finalul aduce dezvăluirea surprizei amânate, cititorul aflând ce s-a întâmplat cu ceaiul. Ei bine, răcirea lichidului aromat în recipient poate fi interpretată ca o împietrire în timp a actanților scenei respective, aceștia uitând pur și simplu de ce sunt acolo, ce ar trebui să mai întreprindă, cum să acționeze, fiindcă ei înșiși sunt niște garnituri stricate, trase pe  linie moartă, a căror locomotivă nu mai face față…

    Dacă uitarea, așa cum spunea Seneca, este cel mai bun remediu pentru injurii, în cazul de față, uitarea este o suferință groaznică, întrucât nu mai ești conștient de ceea ce trebuie să faci… Credeți că prin forma asta de uitare cineva se răzbună pe noi?  Cine știe…

 Cezar-Florin Ciobîcă

 

La poarta infernului

 

jocuri de culori –

la poarta infernului

reclame din rai

 Andrei Andy Grădinaru

Nu cred că alegerea mea are nevoie de prea multe explicații! Remarcabilă mi se pare în primul rând eleganța cu care autorul a țesut poemul pe trama imaginii. Pornind în mod evident de la fotografie, Andrei A. Grădinaru ne-o ”deslușește” creativ și original: primul vers pare descrierea fundalului verde – pestriț și reprezintă atât linkul de legătură între text și imagine, cât și poarta de intrare pentru ceea ce urmează în celelalte două versuri. ”Poarta infernului” poate fi cu adevărat denumită pânza fină a păianjenului, căci insecta care încearcă să intre/zboare prin ea rămâne ostatecă în iad. Doar că ce să vezi: de la distanță ochiul (de insectă sau de om, depinde cum ne jucăm cu sensurile și parabolele) nu vede decât acele lumini colorate – ”reclame din rai” – care-l cheamă cu cântec de sirenă să se apropie, să intre, să poftească…. Iar insecta (la fel ca omul!) se ia după ce vede și fără să ezite prea mult cade în plasa iluziei (sau, mai la propriu, în iluzia plasei). Moment în care începe infernul…

Cu riscul de a mă repeta din greu: un haiku bun dă acea impresie de simplitate aerată, de curgere firească, ca și cum cuvintele s-ar alinia ușor în virtutea unei ”legi naturale” conform căreia autorul trebuie doar să țină pălăria întinsă și poemul a și picat cuminte în ea. Numai cel care l-a scris știe efortul și munca din culise. Produsul final nu poartă nici o urmă de transpirație, este șlefuit și strălucitor ca un diamant. Este cazul acestui haiku.

Andrei Grădinaru bifează la toate aceste aspecte: o idee originală, o legătură solidă și creativă cu fotografia de la care a pornit, un poem cu un dublu strat de înțelesuri, ce poate fi văzut ca o meditație amară asupra condiției umane, meditație care conține totuși și un grăunte de umor sarcastic. Ni se întâmplă zilnic, tuturor: reclamele care ne încântă folosesc instrumente din ce în ce mai sofisticate (AI de ex.) pentru a ne găsi punctul slab al intereselor și pasiunilor, iar noi le cădem în plasă și ne afundăm cu entuziasm în țesătura lor colorată ca într-o discotecă existențială. Dar la capăt ne așteaptă -invariabil – infernul, adică pierderea sinelui autentic.

 Ioana Dinescu

 

Lecția despre lumină

 

Motto: Ochii Domnului sunt în orice loc, ei văd pe cei răi şi pe cei buni. (Proverbele 15:3)

citire în Braille –

zăbovind la lecția

despre lumină

 Mirela Brăilean

Există printre noi și oameni care nu au acces la nenumăratele minuni ale lumii exterioare, fiindcă, din păcate, s-au născut altfel… Pe de altă parte, în preajma noastră, trăiesc și destui dintre aceia care, deși văd destul de bine, trec prin viață ca niște orbi…

Poemul ales drept câștigător, ca și altele selectate de-a lungul vremii, îmi place, printre altele, că nu descrie banal imaginea propusă, ci, din contră, pornind de la anumite detalii, aparent minore, dezvoltă o poveste plauzibilă, emoționantă, care te lasă pe gânduri…

Astfel, primul vers te trimite instant în atmosfera unei ore speciale de curs, dar dintr-o altfel de școală, unde elevii cu deficiențe de vedere deslușesc tainele cunoașterii și se bucură de diversitatea mediului înconjurător prin intermediul ochilor din buricele degetelor.

Versul median, prin gerunziul zăbovind, evidențiază răgazul pe care elevul și-l ia pentru a înțelege informații care îi trezesc atenția în mod deosebit, îi rețin atenția prin însemnătate și merită de aceea aprofundate…

Versul final, în care s-a cuibărit frumos surpriza amânată, aduce explicația necesară închegării sensului textului – întârzierea învățăcelului deasupra paginii respective are legătură nu cu un fleac insignifiant, ci cu lecția despre Lumină  care poate fi sinonimă cu noțiunea de Dumnezeu, dar și cu ideea de meditație, probabil amară, asupra incompletitudinii, a limitării date de anumiți factori genetici sau de altă natură, care îl fac pe cel în cauză să bâjbâie în căutarea căii, a adevărului, a rostului într-o viață trăită, ce trist, cu storurile trase…

Într-o lume în care stăm din ce în ce mai mult în fața dispozitivelor cronofage, ar fi bine să facem ceva, în sensul unei vieți mai sănătoase, și pentru ochii noștri cei de toate zilele, fără de care, am orbecăi asemenea unor cârtițe prin galeriile întortocheate ale vieții… 

 Cezar F. Ciobîcă

 

După cutremur

 după cutremur –

în căușul excavatorului

plâns de păpuși

Ion Cuzuioc

 

Până și jucăriile sunt impresionate și reacționează la distrugerea produsă de cutremur. Păpușile pot fi păpuși reale, care au aparținut cuiva. Păpușile pot face referire și la faptul că, în cazul unui cutremur, totul e distrus la fel de ușor ca într-un joc: casele, oamenii, orașele dispar ca și cum ar fi de jucărie. Cutremurul are puterea omului asupra obiectelor din jurul său. Omul devine neînsemnat în calea cutremurului – este el însuși precum o jucărie, nu mai deține controlul asupra propriei lumi create de el însuși.Cutremurul devine simbolul unei schimbări. Excavatorul intervine, brutal, strângând tot ce a fost, și plânsul e atribuit păpușilor. Nu admitem că regretăm faptul că a intervenit o schimbare radicală.Faptul că excavatorul ține în căuș plânsul de păpuși arată un gest afectuos. A ține în căușul palmei înseamnă a ține ceva fragil, mic, și asupra căruia avem putere. Plânsul păpușilor înseamnă vulnerabilitate. Excavatorul e simbolul unei forțe brutale, care este în control și care, totuși, încearcă să nu își folosească toată puterea, fiind impresionat de ce se întâmplă în cazul unui cutremur sau al schimbărilor majore. Excavatorul pare să privească totul cu înțelegere. Omul dispare – pentru că el nu mai are controlul.

Ana Irina