marți, 21 aprilie 2026
La poarta infernului
jocuri
de culori –
la
poarta infernului
reclame
din rai
(Andrei Andy Grădinaru)
Nu cred că alegerea mea
are nevoie de prea multe explicații! Remarcabilă mi se pare în primul rând
eleganța cu care autorul a țesut poemul pe trama imaginii. Pornind în mod
evident de la fotografie, Andrei A. Grădinaru ne-o ”deslușește” creativ și
original: primul vers pare descrierea fundalului verde – pestriț și reprezintă
atât linkul de legătură între text și imagine, cât și poarta de intrare pentru
ceea ce urmează în celelalte două versuri. ”Poarta infernului” poate fi cu
adevărat denumită pânza fină a păianjenului, căci insecta care încearcă să
intre/zboare prin ea rămâne ostatecă în iad. Doar că ce să vezi: de la distanță
ochiul (de insectă sau de om, depinde cum ne jucăm cu sensurile și parabolele)
nu vede decât acele lumini colorate – ”reclame din rai” – care-l cheamă cu
cântec de sirenă să se apropie, să intre, să poftească…. Iar insecta (la fel ca
omul!) se ia după ce vede și fără să ezite prea mult cade în plasa iluziei
(sau, mai la propriu, în iluzia plasei). Moment în care începe infernul…
Răcit în căni
Alzheimer
–
ceaiul
de la ora cinci
s-a
răcit în căni
(Mircea Moldovan)
Poate că o să fiți derutați că am ales acest poem un pic altfel, dar mie mi-a plăcut pentru că, deși trist, nu aș vrea să zic că-i sumbru, noir, aduce în discuție una din bolile neurodegenerative cronice grave, care îi afectează pe oameni după o anumită vârstă și care determină probleme de memorie, gândire și comportament…
Primul vers e dur, te lovește contondent,
te face să-ți pierzi parțial cunoștința, chinuindu-te să rămâi vertical… De
fapt, corelat cu atmosfera ușor întunecată, sugerată de voalul/ perdeaua ce
ascunde, pune sub obroc ceva, limitează pătrunderea, acest substantiv cu rezonanță de ghilotină te
invită să meditezi serios asupra pâclei
care perturbă funcțiile cognitive ale bolnavului și-l transformă într-o epavă…
Versul median nu ne propune doar o referire
temporală, ci și asocierea cu un tabiet al bolnavilor în discuție, obiceiul de
a lua ceaiul împreună, poate în familie, poate în compania unor prieteni. Un
aspect de neglijat este că acest ceremonial ne mai indică un fapt, și anume că
persoanele respective au avut, poate mai au, un statut social privilegiat, de
high class. În plus, putem specula că ori suntem într-un mediu limitat,
familial, unde copiii/ urmașii au grijă de cei bolnavi, ori într-un centru specializat
pentru îngrijirea și tratarea unor astfel de pacienți…
Finalul aduce dezvăluirea surprizei
amânate, cititorul aflând ce s-a întâmplat cu ceaiul. Ei bine, răcirea
lichidului aromat în recipient poate fi interpretată ca o împietrire în timp a
actanților scenei respective, aceștia uitând pur și simplu de ce sunt acolo, ce
ar trebui să mai întreprindă, cum să acționeze, fiindcă ei înșiși sunt niște
garnituri stricate, trase pe linie
moartă, a căror locomotivă nu mai face față…
Dacă uitarea, așa cum spunea Seneca, este
cel mai bun remediu pentru injurii, în cazul de față, uitarea este o suferință
groaznică, întrucât nu mai ești conștient de ceea ce trebuie să faci… Credeți
că prin forma asta de uitare cineva se răzbună pe noi? Cine știe…
Cezar-Florin
Ciobîcă
Rătăcită-n labirint
ipohondrie –
rătăcită-n
labirint
primăvara
(Daniela Topîrcean)
Dintr-o carte cu povești
bătrânul
citește
dintr-o
carte cu povești –
singurătate
(Mircea
Moldovan)
Am ales drept câștigător un poem simplu, dar care degajă o atmosferă plină de nostalgie. În prima parte, facem cunoștință cu un senior care citește. Ceea ce lecturează, un volum de povești, ne poate face să credem, asta este prima pistă, că este vorba de un bunel care-i citește, înainte de culcare, ceva palpitant unui nepoțel. Avem o imagine elocventă, nu-i așa?, numai bună de pus în ramă sau într-un album.
Finalul poemului însă ne demonstrează că ipoteza de lucru a fost falsă, că de fapt realitatea este alta: ceea ce-o face pe persoana în vârstă să citească este solitudinea, absența partenerului de viață, a cuiva drag din familia lărgită, care ar fi putut să-i edulcoreze, măcar temporar, starea de recluziune.
În plus, atenție la ce citește bătrânul! Povești! Nu ziarul, nu o scrisoare sau vreo pagină de jurnal, nu o carte de rugăciuni, ci Povești. Cu alte cuvinte, prin scufundarea în lectura acestora, se umărește parcă evadarea din realitatea bolnăvicioasă, din banalitatea mundană, pentru a se putea teleporta într-o lume imaginară, care să vindece asemenea unui medicament paliativ. Poate că-n situația dată poveștile, basmele sunt calea cea mai nimerită de a se întoarce la vârsta fără seamăn a copilăriei, pentru a-și lua doza de voioșie și optimism, atât de necesare primenirii sufletului.
Singurătatea nu este un azil de maximă securitate, ci târâmul celor creativi care știu să găsească ieșiri de urgență în caz de plictiseală cronică.
Cezar F.
Ciobîcă
La sfatul bătrânilor
controverse
la Sfatul bătrânilor –
timpuri grele
(Ecaterina Pupăză)
În aproape toate
edițiile acestui concurs observ același fenomen: unele poeme au o ”idee”
interesantă, originală, proaspătă, dar puntea către imagine e cam subțire.
Altele au ”rădăcini” puternice în fotografia propusă, dar n-au ”idee”, n-au
nimic original sau convingător de spus în plus. Iar altele, care au și
”rădăcini”, și ”idee”, scârțâie grav în privința formei. Puține îndeplinesc
toate criteriile, iar acelea de obicei primesc mențiuni sau se suie pe podium.
Ioana
Dinescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)