Portret alb-negru

 

portret alb-negru -

aceleași amintiri

în cana cu ceai

(Gabriela Cecilia Cioran)

 

La citirea acestui poem nostalgia ni se insinuează subtil dar persistent în suflet, adusa de o atmosferă vintage. Ne putem turna o ceașcă cu ceai să îl savurăm încă odată. Însă capacitatea de a depista un real haiku ne face atenți că nu e cazul unui ,,ceai" dulceag și fără forță.

Puterea semantică din ,,alb-negru" ne duce cu gândul că poate fi vorba - de ce nu - de o recapitulare mentală în alb-negru - adică bunele și mai puțin bunele unui apropiat căruia i se face ,,portretul". Poate un părinte, poate un soț. Cineva care și-a împletit timpul vieții cu cel care a acum deapănă iar și iar amintirile la o cană cu ceai.

Avem însă senzația că ,,la o cană cu ceai" nu indică un loc ci un moment. Gura circulară a cănii pare un glob magic ce desființează curgerea lineară a timpului convertind totul la prezentul continuu al memoriei.

Numai că indiciul din text este ,,în " cana cu ceai iară nu ,,la" o cană cu ceai.

Abia atunci, revenind cu picioarele pe pământ, ne putem întreba dacă nu cumva am mers prea departe cu interpretarea aluzivă și dacă nu cumva în poem e vorba chiar despre un portret pe suport material, adică o mică fotografie alb negru (precum erau secolul trecut pozele- portret) a cuiva drag care - aflată pe peretele de lângă băutorul de ceai - se reflectă cât se poate de prozaic ,,în" cană. Atunci același portret alb negru, aceleași amintiri ar fi aduse prin reflexie pe suprafața lichidă din cană , în fiecare zi când se ia ceaiul acolo.

Clipa de dinaintea sorbirii, cea a observării portretului ar da astfel gustul licorii. Un ceai transfigurator.

Adevărat, ajungem astfel cu complicitatea tandemului ceai - portret (care e definitoriu poemului) tot la percepția unui timp circular, la un univers repetitiv în care ,,aceleași amintiri" își sunt suficiente lor înșile. Este o lume, o bulă in alb-negru , poate prea sobră cu dualitatea aceea ,,alb-negru", de modă veche dar fără tentația culorilor dinafară a căror modernitate nu i-ar aduce nimic valoros.

Formularea textului îndeplinește cerințele haiku, fiind enigmatică sub o aparență fără adâncimi; cu kigo universal subînțeles și anume: Timpul, cu kireji funcțional, cu tâlc ascuns celui ce citește și deschis celui ce cercetează - adică cititorului avizat.

Cecilia Birca