rubinul verii –
rozariul eremitului
uitat între frunze
(Daniela Topârcean)
M-a atras la acest haiku nu doar simplitatea și
eleganța cu care versurile și mesajul ”curg” pe cele trei linii, ci în mod
special ideea poemului, sugerată subtil, scena cu multiple straturi care se
deschide în fața ochilor celui ce citește și receptează.
Să mergem pe firul apei! Ca întotdeauna când vorbim
de haiku-ul scris pentru o fotografie dată (deci vorbim nu de fotohaiku, ci de
haiku la fotografie) pornim de la imagine. Iar imaginea e….roșie, ardentă,
focoasă. Bobițele roșii de coacăz, dincolo de dimensiunea estetică care încântă
ochiul, satisfac și duhul asociativ al cititorului, deschizând o multitudine de
direcții și chei de interpretare.
Pe acest fundal, primul vers se dezvăluie de la
sine: roșul coacăzei naște rubinul verii, o rescriere metaforică a imaginii.
Surpriza și originalitatea ideii ne așteaptă însă în următoarele două versuri.
Să deslușim acest mesaj mai întâi fără a face referire la fotografie. Vara,
asociată cu foc, cu căldură și descătușare, este anotimpul unui tip special de
”păcat”, anume acela al impulsului nestăpânit. Vara, corpul își cere drepturile
parcă mai abitir ca altă dată, căci rațiunea pare toropită de caniculă.
Cu o delicatețe jucăușă rozariul uitat printre
frunze ne îndreaptă imaginația către o scenă aproape bucolică. Căci cuvântul
”uitat” este cheia întregului succes al poemului. Nu poți uita ceva decât sub
impulsul unui sentiment copleșitor, care – pe moment cel puțin – e mult mai
puternic decât restricția morală impusă de percepte și doctrină (toate
religioase, căci ”rozariul” și ”eremitul” ne dau coordonatele esențiale ale
păcatului comis). Doar neînduplecata reprimare a firescului sexualității, a
nevoilor trupului, tipică creștinismului intransigent, poate naște zguduirea
”păcatului”, această disjuncție fatidică între afect și rațiunea încorsetată de
dogmă. În fierberea sângelui cel roșu, eremitul nostru păcătuiește preacurvind,
cu fapta sau cu gândul!
Plăcerile cărnii sunt întotdeauna roșii, roșii ca
boabele de coacăz, și sunt întotdeauna fierbinți ca vara, când fructele – chiar
și cele oprite – se coc și dau în pârg.
Și reîntorcându-ne din nou la puntea dintre poem și
imagine, ce asociere mai bună se putea face între bobițele roșii și mătăniile
(rozariul) eremitului.
Un excelent poem, elegant, sugestiv și original!
Felicitări, Daniela Topârcean și la mai multe! Felicitări menționaților și
tuturor curajoșilor care și-au încercat norocul și muzele!
Ioana Dinescu
