Vechea troiță

 

vechea troiță –
Vaca-Domnului stârnind
hemoragia

(Cezar Florescu)

 

Troița, care semnalează un eveniment trecut, cum ar fi un erou de război, are relevanță în prezent. Detaliul care readuce evenimentul trecut cu o intensitate la fel de mare este insecta Vaca-Domnului, care, plimbându-se pe troiță, stârnește din nou amintirile și emoțiile. Episodul unui erou căzut în război reînvie. Hemoragia sugerează un eveniment traumatic. Privitorul are scenele petrecute din nou vii sub priviri. Vaca-Domnului le readuce în prezent, prin asociațiile de idei pe care le face privitorul.

Ana Drobot

Verde necuprins

verde necuprins –
ziua când am făcut schimb
de neliniști

(Stella Grama)

     Zilele memorabile pot avea diverse semnificații, dar ziua când faci schimb de ceva ne invită la o întreagă poveste care începe simplu: cu un peisaj nemărginit și, în același timp, neliniștit.Ce mai freamăt, ce mai vânt! Precum afară, așa și în interior.

     Nu știm ce a provocat neliniștea, în deplină congruență dintre om și natură. Nici nu contează notația exactă. O criză ne face mai receptivi la ce este în jur iar, la rândul ei, natura răspunde ca un ecou. Gândurile se așază altfel. Lumina pică altfel.

     Un tablou al singurătății într-un univers îmblânzit prin schimbul de neliniști. Credeți ca îi este indiferent naturii starea omului? Mă gândesc cum ar arăta in calendarul visătorilor o astfel de zi.

     Un poem enigmatic, imprecis de uimitor. Cred că toți am observat neliniștea verdelui (iarba câmpului sau frunzele fremătânde) și ne-am privit sufletul ca într-o oglindă.

 Ramona Bădescu

Aproape gata

 

aproape gata –
pe lucrul mamei un mosor
cu-n rest de ață

(Mirela Brailean)

 

Aproape gata! Răbdarea a luat sfârșit! Dar ceva, ca o presimțire, te îndemână să nu te grăbești cu lectura. Parcă nu ai vrea să ajungi numaidecât la finalul poemului. Simți nevoia să mai zăbovești pentru a admira ce a cusut mama cu atâta migală! Creația e aproape gata - la timp - pentru că mosorul mai are doar un capăt de ață. O imagine aparent banală, dacă memoria colectivă la români nu ar asemui fragilitatea vieții cu cea a unui fir de ață.

Mama (aproape) a terminat cusătura, dar a ajuns și la momentul adevărului: viața ei. Creația principală. Pentru ea nu mai există alt mosor…

Simplitatea, plauzibilitatea și simbolistica densă fac din poemul scris de Mirela Brăilean un tablou, unul cândva extrem de familiar. Vedem un șir lung de femei care curând va lua altă întorsătură… căci cine mai coase în ziua de azi? Observăm încă o dată că haiku-ul are o pregnantă valoare documentară. Citind asemenea versuri vom (re)descoperi cum se desfășura firul vieții în vremurile molcome de altă dată.

Ramona Bădescu

Împăcare

 

împăcare –
zbor de frunze ruginii
printre cetini

(Camelia Blaj)

 

De obicei, un verb substantivat sau un infinitiv lung, singur și nemângâiet într-un vers al haiku-ului, e un semn de poem ratat. Mai ales dacă cealaltă parte a poemului nu face decât să vină cu un "dicționar" ad-hoc pentru cuvântulul respectiv.

Însă de data aceasta nu este cazul... Este una dintre rarele situații în care versul astfel scris, "împăcare", funcționează de minune în construcția poemului. Și asta pentru că cealaltă parte a poemului nu vine nici să explice, nici să completeze sau să justifice în vreun fel versul respectiv. Parcă și uită de el. În lasă în pace în forma sa infinitivă și se desprinde de trăirile omenești pe care le sugerează. Merge undeva departe, surprinzând un spectacol din natură, unul fără nicio legătură cu vreo... "împăcare". Ce diferende să aibă de rezolvat niște biete frunze moarte zburătăcite de vânt cu niște ace de conifere bătute-n cuie?...

Alăturarea celor două părți ale poemului dă de gândit.  Trebuie să fie o relație între ele... se simte în aer.

La un moment dat realizezi că tocmai acel infinitiv lung din primul vers este cheia de boltă a poemului, pentru că versul nu are rolul de a personaliza, de a particulariza ceva, de a atribui vreo acțiune, atitudine sau stare pentru cineva sau ceva anume, ci are menirea de a deschide calea spre înțelegerea unui concept al cărui miez stă ascuns, suspendat între cele două părți ale poemului, în kireji.

Nimic nu e spus fățiș. Sunt lăsate însă indicii: contrastele unui decor de toamnă. Rugina frunzelor și verdele cetinii, pe de o parte, iar pe de altă parte, zborul frunzelor și imobilitatea acelor din brad. Îmbătrânire și cădere versus tinerețe și statornicie, dar și libertate versus captivitate. Și se nasc întrebările: ce ar fi de dorit?... ce ar fi de compătimit?... Soarta frunzelor?... soarta cetinii?...

Dar cine își pune aceste întrebări?... Lumea vegetală nu-și pune întrebări; și frunzele și acele bradului își împlinesc destinul așa cum le este lăsat de la Dumnezeu, fără să caute vreo conciliere între ce li se întâmplă lor și ce li se întâmplă celor din jur. În deplină pace, își acceptă fiecare soarta așa cum e, fără vreo nevoie de "împăcare" nici măcar cu sine. Privitorul este cel ce-și poartă întrebările mereu cu el. Necesitatea împăcării este resimțită numai de el; el observă, compară, judecă, face alegeri. El are nevoie de conciliere, în raport cu sine, cu ce e în jur, cu lumea, cu viața și cu ce e dincolo de ea.

Împăcarea este un ideal. Unul pe care omul îl caută chiar și atunci când privește pasiv un decor de toamnă. Unul pe care îl va atinge atunci când va fi în stare să accepte lucrurile așa cum sunt, fără să le descoasă și să le întoarcă pe toate fețele și fără să caute să și le explice până la cele mai mici amănunte înainte de a le accepta.

Andrei Andy Grădinaru

Bâzâitul albinei

 

luna de miere -
bâzâitul albinei
umple paharul

 (Camelia Blaj)

  

Totul pare  la sintagma metaforică consacrată deja pe tot globul,,luna de miere" până la paharul umplut. Numai că dulcele acesta te poate duce și la ,,derapaje" cu sare și piper după ce rătăcești puțin printre sensurile felurite ale cuvintelor folosite.

     Să fie vorba despre Luna oglindită într-un pahar aproape plin cu miere și atunci ...Luna să pară și ea fiind făcută din miere? În această ipoteză vrea oare autorul să percepem bâzâitul albinei în sens propriu, completând la figurat imaginea Lunii reflectată în pahar? Mda, interesantă imagine.  atât .

 Dar sa nu uităm că avem de-a face cu un haijin. Alunecăm mai degrabă in sensul aluziei. Înțelegem cum în ,,luna de miere" a tinerilor soți se strecoară neprevăzut.Ceva atât de înțepător și agasant precum bâzâitul albinei. Astfel, ,,se umple paharul"deși idealul visat nu presupunea o astfel de împrejurare.

 De multe ori, nuda realitate este mai puțin dulce decât visele despre ea.  Aha! Iată deci, în poem, o lună de miere care poate că nu e chiar de miere. Pe deasupra, un pahar care nu e pahar - ci doar parte a sintagmei metaforice ce ne vine iute în minte: ,,s-a umplut paharul".Adică s-a terminat răbdarea.

 Text aluziv scris cu tâlc și pricepere. Felicitări Cameliei Blaj - căreia îi dedic următorul text ad hoc:

 cocktail delicios -
luna de miere dreasă
cu sare și piper

 

Cecilia Birca

Joc de bacara

joc de bacara –
muzicanții în fracuri
suspendă note

(Luminița Lidia Al Hok)

 

Ca întotdeauna, îmi place să urmez strategia de evaluare a unui haiku scris pentru o imagine dată pornind, evident, de la imagine. Fotografia propusă permite cu ușurință o gamă largă de asociații și legături simbolice, lucru care se reflectă în bogăția interpretativă a poemelor adunate. Portative, abacuri, bisericuțe, găști ar fi cele mai populare. Poemul câștigător duce însă puterea de asociere și originalitatea la un nivel superior.

Primul vers, în aparență, nu pare să caute vreo legătură cu fotografia. ”Joc de bacara” are un singur scop, acela de a indica cadrul în care se petrece ”acțiunea” poemului. În loc să folosească direct (și plat) cuvântul ”cazinou”, autoarea a găsit o formulă elegantă și sugestivă. Căci nimic nu sugerează mai bine ideea de cazinou decât bacaraua, acesta fiind unul dintre jocurile cele mai populare, mai tipice și mai răspândite în cadrul acestei instituții. În plus, bacaraua poartă, mai mult ca alte jocuri, pecetea și parfumul vremurilor din ”la belle epoque, apoi din interbelic cu ai lui les annees folles, și mai târziu anii 30-40. În cazinouri (și nu numai) muzicanți îmbrăcați în fracuri delectau clientela bogată, pretențioasă și plină de spleen-uri cu muzica vremii (care muzică, sunt gata să merg la pariu cu oricine, era mult mai bună decât cea a epocii noastre de după 2000, fie că era vorba de jazz, swing, blues ori de alte genuri……zic și eu cu năduf!)

Revenind la poemul nostru, găsim în versul al treilea poanta, surpriza și cârligul întregului: muzicanții suspendă note! Delicioasă imagine! Într-adevăr, cei care ascultă muzica anilor respectivi (ca mine de exemplu) cunosc fascinația și pielea de găină pe care ți-o dă saxofonul sau clarinetul rămase ”agățate” de câte o notă, în plin vârtej muzical.

Această ”suspendare” din versul al treilea este însă și ”capătul de pod” al legăturii, meseriaș construite, între imagine și haiku. Nimic nu condensează mai bine alinierea pe sârmă a stolului de păsări decât cuvântul ”a suspenda”. În orice clipă situația se poate transforma radical: întregul stol își poate lua zborul, locurile se pot schimba, o parte din membrii pot părăsi arena. Fotografia nu face deci decât să eternizeze un moment suspendat în timp, în care niște păsări, în așteptare parcă, poposesc pe niște cabluri suspendate în văzduh. Autoarea ia această atmosferă de suspensie a imaginii și o transferă inspirat și original în muzica unui haiku. În plus, conturul negru al personajelor de pe sârmă, proiectat pe cerul în degradeuri, se află într-o perfectă corespondență cu siluetele muzicanților (și pasărea tot muzicant e, nu?) îmbrăcați în fracuri (și acelea tot negre!).

Excelente trimiteri și excelente decodări ale imaginii, un haiku bine construit și o ”poantă” originală asezonate cu un strop de umor ludic. Felicitări, Luminița Lidia Al Hok! Așteptăm recidive!

Ioana Dinescu

 

Cu arma la piept

 

plouă cu piatră -
eroii de pe soclu
cu arma la piept

(Irina Țipordei)

    Tema este deosebit de actuală, poemul iese din tiparele obișnuite ale acestui tip de literatură. El abordează o temă globală, aceea a relativizării și precarității vieții omului contemporan. Nimeni nu își mai poate face un plan pe termen lung. Sub umbrela progresului și a propășirii se ascund intenții malefice. Mulți bani băgați în cercetare provin de la departamentele de dezvoltare ale armatei.

     Primul vers anunță o grindină banală dar în substrat ea este o manifestare a războiul meteorologic, parte a războiului hibrid.

     Eroii de pe soclu sunt cu armele la piept, semn că se află în marș, o deplasare de nicăieri spre niciunde. Confruntările din țara vecină ne fac să credem că războiul convențional este pe moarte iar noi ne scufundăm în epoca relativizării și peiorativizarii.

 Scapă cine poate să se adapteze rapid la neprevăzut. Omul viitorului e versatil.

Marin Arsene

În cuiul ruginit

 

din nou acasă –

în cuiul ruginit

pălărie nouă

(Valer G. Pop)

         Haikuul domnului Valer G. Pop este povestea unei vieți dramatice aflate în fluxul istoriei și al dezvoltării societății, omul în căutare de chiverniseală și emancipare parăseste viața tradițională și pleacă la oraș, într-un mediu ostil, muncește pentru o colivie mică și rece, apartamentul, aflată într-o colivie mai mare, blocul. Ne trăim singurătatea între alte singurătăți de pe același palier. Mobilă de serie, electrocasnice de serie, haine de poliester. Arhitectura brutalistă ne influențează viața, Mallul este noul templu în care ne pierdem identitatea.

Pensia ne lasă la vatră, revenim la banca de la poartă, la stâlpii sculptați ai casei, la fântâna cu roată. Mâncăm din strachini frumos decorate, lingurile de lemn sunt încrustate. Dăm mâna cu părinții, cu rudele, le simțim bătăturile și reumatismele. Pe perete ne așteaptă șervetul de borangic și icoana pe sticlă sau pe lemn, nu cea trasă la xerox. Macatul, cerga, buchetul de busuioc din grindă, cuiul din perete trezesc amintiri. Obiectele își păstrează căldura prin folosire. Haikuul este construit pe contrastul dintre cuiul vechi și ruginit și pălăria cea nouă.

Valer face o trimitere subtilă la parabola biblică dintre vin și burduf. Vinul nou sparge burduful vechi iar burduful nou strică gustul vinului vechi.

Marin Arsene

Un vals nostalgic

 

frunze de toamnă –
din gramofon răsună
un vals nostalgic

(Nicoleta Șurpanu)

 

Vara deja a trecut, iar toamna pune încet, încet stăpânire nu doar peste întreaga fire, ci parcă și peste starea noastră sufletească.

 Încă mai ducem dorul zilelor lungi și calde din sezonul estival, al petrecerilor și al întâlnirilor cu prietenii și rudele în mijlocul naturii. Dar mai poate însemna și nostalgia după anii tinereții, sentimentul că timpul se scurge prea repede. Nici nu știm când au trecut aceștia (precum frunzele în vânt) și ne-am trezit deja în toamna vieții.

 Asistarea la acest ciclu neîntrerupt al naturii ne ajută și ne pregătește să acceptăm și să înțelegem că totul este trecător, că noul este menit să ia locul vechiului și ne îndeamnă, parcă, să ne bucurăm și să onorăm viața sub toate formele ei. Să acceptăm cu înțelepciune și grație că pentru orice există o vreme și un timp anume.

 Atmosfera este creată cu grijă, ca mijloc subtil de comunicare a unei stări sau a unei situații de fapt (vezi cuvântul „gramofon”, un vechi instrument de redare a muzicii, sau sintagma „frunze de toamnă”).

 Autorul nu spune toate acestea fățiș, ci se folosește de elemente și obiecte familiare nouă: frunzele, gramofonul... Tot lor le atribuie și sentimentul de nostalgie – care, prin contaminare, ni se transmite și nouă, cititorilor.

 Astfel, sugestia, ca mijloc de redare a unor stări de fapt, trăiri, sentimente, este utilizată și fructificată cu măestrie și simplitate în acest poem. Delegarea trăirilor de orice fel convinge cu atât mai mult cu cât autorul se sfiește să-și manifeste fățiș sentimentele (discreția neimplicării). 

Mirela Brăilean

Liniștea nopții

 

liniștea nopții –

perseidele nu cad

pe cartea în braille

(Andrei Andy Gradinaru)

 

Poemul prezintă o realitate, o experiență care nu poate fi percepută decât privită direct. Altfel, orice altă transpunere în alt limbaj, în alt mediu - cel al lecturii, obișnuite dar mai ales în braille - nu este posibilă. Orbul percepe sunete, dar imaginile vizuale, unele din ele, nu pot fi compensate prin celelalte simțuri. De aici, tăcerea, sau liniștea, mai ales a nopții. Noaptea sugerează necunoscutul, imposibilitatea de a vedea sau de a înțelege. Liniștea sau tăcerea sugerează un moment în care cineva se află într-o situație stânjenitoare.

Experiența directă, a prezentului, nu poate fi trăită prin explicații, sau prin intermediere. Atât pentru cineva care are nevoie de o carte în braille, dar și pentru cineva care nu a experimentat direct ceva anume; îi este greu să poată înțelege doar prin intermediul altora ceva ce nu a trăit. Poemul haiku se concentrează pe experiența directă și îndeamnă cititorul să participe și să fie activ în înțelegerea poemului, nu să primească totul în poem explicat de-a gata.

Ana Irina Drobot

Zvon de medalii

mândria țării –
la gâtul câinelui
zvon de medalii

(Ion Cuzuioc)

 

Poemul sugerează, prin îmbinarea celor două părți, imaginea unui câine erou. Cititorii compun în minte această imagine, prin faptul că le este deja cunoscută de la parada militară de 1 Decembrie. Imaginiea tradițională a eroului ființă umană este transferată câinelui, simbol al devotamentului și cunoscut drept cel mai bun prieten al omului. La un nivel mai profund al lecturii, cititorii pot reflecta cum perspectiva umană se concentrează pe zvonul, sau posibilitatea obținerii unei medalii, simbol al unui statut social.

Pentru câine, grija pentru acest statut nu poate exista, el fiind sincer și acționând instinctiv după modul în care a fost instruit și pentru a-și proteja stăpânul ori colegul. Poemul se concentrează pe sinceritatea sentimentului de patriotism, punând-o într-o posibilă opoziție cu interesul pentru glorie. Poemul sugerează și că lumea ființelor umane lasă prim-planul câinelui, impresionați fiind de devotamentul lui.

Poemul mai poate fi citit și prin perspectiva modului în care putem privi antrenamentul soldaților și pregătirea lor pentru a asculta instrucțiunile superiorilor, cu devotament și obediență. Mândria țării, sugerând un concept abstract, este transformat într-o imagine concretă în versurile 2 și 3 ale poemului, cele două părți ale poemului fiind legate de cititor în scenarii și reflecții coerente.

Ana Irina Drobot

Alean de vară

 

alean de vară –
doar urna funerară
e la locul ei

(Mircea Moldovan)

 Imaginea propusă te duce cu gândul imediat la un spațiu evacuat sau abandonat din varii motive. La fel de bine, absența obiectelor, care, în general, îți distrag atenția, sugerează un loc propice meditației, rugăciunii sau regăsirii liniștii interioare.

Citind acum textul poemului câștigător, te convingi cât de bine se mulează acesta pe calapodul fotografiei. Atmosfera oarecum sumbră degajată de suportul vizual, plus crucea din cadrul ferestrei sunt congruente cu ceea ce reprezintă o urnă funerară.

Anotimpul estival este unul eminamente al vacanței, al călătoriei, al petrecerii, în scopul clar al încărcării energetice, emoționale sau spirituale. Însă în cazul de față, situația cuiva se prezintă un pic altfel. Vacanța nu-i va tihni, fiindcă o persoană dragă din familie s-a dus pe cealaltă lume. Cuvântul care generează modificarea perspectivei este substantivul „alean”, acesta semnificând,  cum se știe, o durere sufletească provocată de neîmplinirea unei dorințe. Poate că cel dus la cele sfinte ar fi plecat și el în concediu împreună cu ceilalți, dacă nu s-ar fi întâmplat să… Un rol important îl are și semiadverbul restrictiv „doar” care subliniază, cu regret,  că numai „urna funerară” rămâne cuminte acasă, pe când ceilalți membri ai familiei călătoresc. Pe de altă parte, putem spune că spiritul celui mort nu poate fi închis într-un recipient, așa că ne putem închipui că acesta pleacă și el cumva în voiaj/ pelerinaj.

La nivel fonetic, în primele două versuri, e lesne de observat asonanța vocalei „a”, care subliniază amplitudinea nostalgiei declanșate de prezența acelui obiect funerar. În plus, sunetele „r” și „n” din versul median par să inducă ideea de imagine oarecum întunecată, care te face să scrâșnești din dinți pentru a face față momentului apăsător.

În ceea ce privește construcția poemului, eu, unul, aș fi renunțat la folosirea verbului „e” din ultimul vers, care se subînțelege din context.

 Cezar-Florin Ciobîcă

Lună plină

lună plină –
mama tot scade
în greutate

(Cezar Florescu)

     Luna plină are o simbolistică bogată, iar menționarea ei în primul vers stârnește din start interesul cititorului pentru ce urmează după kireji. Însă ceea ce se întâmplă în partea a doua a poemului nu pare să fie din același film. Ce legătură să fie oare între mama care scade în greutate, și imaginea lunii pline sau sensurile acesteia?...

     Plasat chiar în mijlocul poemului, cuvântul "tot" este cheia întregului haiku, firul de care trebuie să tragi pentru ca povestea să se dezvăluie în fața ochilor. Acest cuvânt arată faptul că întreaga situație se află în dinamică, în evoluție, într-un proces continuu.

     Un proces în care mama (de fapt, viitoarea mamă) continuă să scadă în greutate, în favoarea "lunii" ce apare în viața sa, împlinind-o - și iată semnificația primului vers, "lună plină": exact așa arată pântecul unei mame spre finalul sarcinii.

     Avem totuși un paradox. De ce să scadă mama în greutate?... Doar știm că orice femeie este preocupată de creșterea proporțiilor pe perioada sarcinii, nu de reducerea acestora.

     Dar aici este tot tâlcul poemului, căci nu despre masa corporală a femeii este vorba, ci despre adevărata "greutate" pe care o capătă lucrurile în viața viitoarei mame. Pe măsură ce copilul intră în viața sa, pe măsură ce "luna sa de pe cer" prinde cu adevărat contur, resursele mamei, trupul și sufletul său, aparțin tot mai mult copilului, și totul așa va fi până la sfârșitul vieții.

Andrei Andy Grădinaru

Chec prea dospit

 

chec prea dospit –
macii tot mai ofiliți
pe șorțul mamei

(Mircea Moldovan)

 

Ce vrea să spună poemul? Nu-i prea greu să înțelegem. E vorba, pe ocolite, de regrete. De timpul care trece. Cu vorbe mai poetice – de macii tot mai ofiliți.

 Nu, nu de cei de afară, ci de macii, poate brodați, de pe șorțul mamei. Știți însă de ce sînt tot mai ofiliți? S-ar putea să fie din cauza spălării repetate a șorțului. N-ați ghicit. Macii nu sînt doar spălăciți, ei au pălit tot sperînd că odată și odată gospodina nu va mai rata rețeta mamei. Și va reuși checul de pe vremuri, mai puțin dospit.

 Nu, macii nu sînt ochi severi, ci îngăduitori. Mama mai are răbdare. Îi e puțin ciudă că fata n-a prins pe deplin meșteșugul, dar e bine că musafirii sînt încă adunați laolaltă. Și rețeta se perpetuează. Are succes.

Corneliu Traian Atanasiu

Portret alb-negru

 

portret alb-negru -

aceleași amintiri

în cana cu ceai

(Gabriela Cecilia Cioran)

 

La citirea acestui poem nostalgia ni se insinuează subtil dar persistent în suflet, adusa de o atmosferă vintage. Ne putem turna o ceașcă cu ceai să îl savurăm încă odată. Însă capacitatea de a depista un real haiku ne face atenți că nu e cazul unui ,,ceai" dulceag și fără forță.

Puterea semantică din ,,alb-negru" ne duce cu gândul că poate fi vorba - de ce nu - de o recapitulare mentală în alb-negru - adică bunele și mai puțin bunele unui apropiat căruia i se face ,,portretul". Poate un părinte, poate un soț. Cineva care și-a împletit timpul vieții cu cel care a acum deapănă iar și iar amintirile la o cană cu ceai.

Avem însă senzația că ,,la o cană cu ceai" nu indică un loc ci un moment. Gura circulară a cănii pare un glob magic ce desființează curgerea lineară a timpului convertind totul la prezentul continuu al memoriei.

Numai că indiciul din text este ,,în " cana cu ceai iară nu ,,la" o cană cu ceai.

Abia atunci, revenind cu picioarele pe pământ, ne putem întreba dacă nu cumva am mers prea departe cu interpretarea aluzivă și dacă nu cumva în poem e vorba chiar despre un portret pe suport material, adică o mică fotografie alb negru (precum erau secolul trecut pozele- portret) a cuiva drag care - aflată pe peretele de lângă băutorul de ceai - se reflectă cât se poate de prozaic ,,în" cană. Atunci același portret alb negru, aceleași amintiri ar fi aduse prin reflexie pe suprafața lichidă din cană , în fiecare zi când se ia ceaiul acolo.

Clipa de dinaintea sorbirii, cea a observării portretului ar da astfel gustul licorii. Un ceai transfigurator.

Adevărat, ajungem astfel cu complicitatea tandemului ceai - portret (care e definitoriu poemului) tot la percepția unui timp circular, la un univers repetitiv în care ,,aceleași amintiri" își sunt suficiente lor înșile. Este o lume, o bulă in alb-negru , poate prea sobră cu dualitatea aceea ,,alb-negru", de modă veche dar fără tentația culorilor dinafară a căror modernitate nu i-ar aduce nimic valoros.

Formularea textului îndeplinește cerințele haiku, fiind enigmatică sub o aparență fără adâncimi; cu kigo universal subînțeles și anume: Timpul, cu kireji funcțional, cu tâlc ascuns celui ce citește și deschis celui ce cercetează - adică cititorului avizat.

Cecilia Birca

Amurg pe plajă

 

𝐚𝐦𝐮𝐫𝐠 𝐩𝐞 𝐩𝐥𝐚𝐣𝐚̆ –
𝐳𝐦𝐞𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥
𝐟𝐫𝐚̂𝐧𝐭 𝐩𝐞 𝐮𝐧 𝐬̦𝐞𝐳𝐥𝐨𝐧𝐠

Cezar Florescu

Poezia începe cu „amurg pe plajă”, care creează imediat cadrul și aduce în imagine un sfârșit de zi.

Următoarele două versuri ne întâmpină cu „zmeul unui copil / frânt pe un șezlong”. Probabil, este obiectul de joacă uitat de un copil la plecare. Copilul nu mai este acolo, dar zmeul rămas pe șezlong păstrează, într-un fel, urma prezenței sale.

Cuvântul „frânt” dă tensiune poeziei și adâncește imaginea. El ne descrie concret zmeul căzut și mototolit, sugerând în același timp ceva întrerupt, ceva rămas în urmă. Alături de absența copilului și de momentul amurgului, poezia ne transmite o nostalgie discretă, creată poate și de o senzație de abandon.

Poezia nu spune nimic despre despărțire, plecare sau trecerea timpului. Acestea se pot naște în mintea cititorului din simpla alăturare a celor trei imagini. Tocmai această rezervă conferă tensiune poemului și intensifică emoția, în timp ce amurgul amplifică impresia de sfârșit și de absență.

Un poem tuburător, creat cu economie de mijloace, care poate deschide cititorului o gamă largă de interpre

Irina Țipordei

Cocori în zare

 

                                                                          

cocori în zare -

mama deschide caietul

cu rețete vechi

Mirela Brailean

În acest poem, autoarea construiește un arc foarte elegant între ceea ce pleacă și ceea ce rămâne.

Cele două părți din structura textului, concretizate în imagini – ,,cocorii în zare" și ,,mama care deschide caietul cu rețete vechi" – par, la prima vedere, să nu aibă nici o legătură. Între ele se poate, însă, deschide o corespondență subtilă, în jurul ideii de timp, de plecare și de păstrare.

Cocorii poartă cu ei imaginea unei lumi aflate mereu în mișcare: pleacă, se întorc, marchează prin trecerea lor schimbarea anotimpurilor. În fața acestei deplasări, gestul mamei de a deschide caietul cu rețete vechi ne poate trimite către ceea ce rămâne – lucruri păstrate, gesturi repetate, gusturi și amintiri care trec dintr-un timp în altul.

Poate că mama a văzut cocorii. Poate că simpla lor apariție în zare i-a adus în minte alte toamne și alte plecări sau poate că cele două imagini coexistă pur și simplu, iar legătura dintre ele îi revine cititorului.

În această lumină, caietul cu rețete vechi pare un contrabalans al cocorilor: ceva pleacă, ceva rămâne. Între cele două, mama face un gest simplu: deschide caietul care lasă loc memoriei.

Mai mult decât atât, autorul nu scrie nicăieri „toamna”, „amintire”, nu spune „trecerea timpului” sau „familie”, nu descrie că mama privește sau nu privește cocorii. Există, însă, un fir nevazut al relației dintre cuvintele rostite, menit să lase ca sensul să se deschidă doar în mintea cititorului.

Felicitări autoarei pentru minimalism și profunzime.

Irina Țipordei

Excavatoare

 

excavatoare –

pe o dală de ciment

urme de şotron

Irina Țipordei

Un haiku cu densitate aluzivă și atent echilibrat, aflat într-un balans al contrastelor: materia și spiritul. Autoarea pune în talgere două elemente-cheie: disonanța și melancolia (niciuna exprimată fățiș). Alătură două lumi diferite, dar care se întrepătrund, creând un puternic contrast vizual: amintirile rămân imprimate nu doar în memorie, ci și în materie.

Memoria, reprezentată de „urma de șotron”, simbolizează nostalgia după cea mai frumoasă perioadă a vieții, lipsită de griji (sau așa ar trebui să fie) — o lume fabuloasă, miraculoasă, în care totul este posibil, iar timpul nu există: copilăria. Materia, sugerată de „excavator”, simbolizează trecerea timpului, tăvălugul vremii care transformă și șterge tot ceea ce ne era cunoscut, familiar și la îndemână, punându-ne în schimb în fața unor alegeri, situații și stări, de multe ori dramatice și ireversibile.

Apare astfel ruptura temporală dintre copilărie (șotronul), cu inocența și puritatea vârstei, pe de o parte, și tehnologie (excavatorul), pe de altă parte. Și totuși, uneori, aproape miraculos, ni se trimite parcă un semn, chiar și insignificant („urme de șotron”), menit să ne reamintească cine am fost, ce și cât anume contează în viață, pentru a nu ne pierde de tot inocența, bunătatea și candoarea (vezi dala de ciment cu urma unui șotron).

Melancolia este indusă de sentimentul pierderii spațiului sacru al purității în fața evoluției tehnologice.

Mirela Brăilean

Prima zi cu ger

 

prima zi cu ger –

din ce în ce mai cărunt

părul de la geam

Daniela Topîrcean

Un poem care leagă lumea umană de cea a naturii. Se creează o impresie de falsă cauză și efect, ca într-o lume fantastică, plină de magie: prima zi cu ger duce la încărunțirea treptată a părului persoanei care privește de la geam. Poemul nu spune direct ce anume se întâmplă, lăsând cititorii să reconstruiască scena pentru a o putea vizualiza. E vorba de o coincidență între un bunic sau un părinte care albește tot mai mult cu trecerea timpului și care e privit de copil sau nepot prin geamul care și el e încărunțit la figurat din cauza gerului. Fenomenul natural e o ocazie pentru a sublinia într-un mod plin de impact trecerea vremii, vizibilă pe părul cuiva drag. Efectul fenomenului natural e plăcut, nu se resimte negativ, pentru că și persoana care îmbătrânește rămâne la fel de dragă și o prețuim chiar și mai mult pentru că o avem alături de noi. Iarna reprezintă finalul ciclului naturii, la fel cum e asemuită, la figurat, cu ultima etapă din viața omului. Și totuși, iarna nu este un anotimp trist. Și ca adulți, nu doar copii, îi prețuim frumusețea adusă de zăpadă. Gerul are și rolul de a transmite cititorului dorința de a îngheța, de a opri timpul.

Ana Drobot

Rubinul verii

 

rubinul verii  –
rozariul eremitului
uitat între frunze

(Daniela Topârcean)

 

M-a atras la acest haiku nu doar simplitatea și eleganța cu care versurile și mesajul ”curg” pe cele trei linii, ci în mod special ideea poemului, sugerată subtil, scena cu multiple straturi care se deschide în fața ochilor celui ce citește și receptează.

Să mergem pe firul apei! Ca întotdeauna când vorbim de haiku-ul scris pentru o fotografie dată (deci vorbim nu de fotohaiku, ci de haiku la fotografie) pornim de la imagine. Iar imaginea e….roșie, ardentă, focoasă. Bobițele roșii de coacăz, dincolo de dimensiunea estetică care încântă ochiul, satisfac și duhul asociativ al cititorului, deschizând o multitudine de direcții și chei de interpretare.

Pe acest fundal, primul vers se dezvăluie de la sine: roșul coacăzei naște rubinul verii, o rescriere metaforică a imaginii. Surpriza și originalitatea ideii ne așteaptă însă în următoarele două versuri. Să deslușim acest mesaj mai întâi fără a face referire la fotografie. Vara, asociată cu foc, cu căldură și descătușare, este anotimpul unui tip special de ”păcat”, anume acela al impulsului nestăpânit. Vara, corpul își cere drepturile parcă mai abitir ca altă dată, căci rațiunea pare toropită de caniculă.

Cu o delicatețe jucăușă rozariul uitat printre frunze ne îndreaptă imaginația către o scenă aproape bucolică. Căci cuvântul ”uitat” este cheia întregului succes al poemului. Nu poți uita ceva decât sub impulsul unui sentiment copleșitor, care – pe moment cel puțin – e mult mai puternic decât restricția morală impusă de percepte și doctrină (toate religioase, căci ”rozariul” și ”eremitul” ne dau coordonatele esențiale ale păcatului comis). Doar neînduplecata reprimare a firescului sexualității, a nevoilor trupului, tipică creștinismului intransigent, poate naște zguduirea ”păcatului”, această disjuncție fatidică între afect și rațiunea încorsetată de dogmă. În fierberea sângelui cel roșu, eremitul nostru păcătuiește preacurvind, cu fapta sau cu gândul!

Plăcerile cărnii sunt întotdeauna roșii, roșii ca boabele de coacăz, și sunt întotdeauna fierbinți ca vara, când fructele – chiar și cele oprite – se coc și dau în pârg.

Și reîntorcându-ne din nou la puntea dintre poem și imagine, ce asociere mai bună se putea face între bobițele roșii și mătăniile (rozariul) eremitului.

Un excelent poem, elegant, sugestiv și original! Felicitări, Daniela Topârcean și la mai multe! Felicitări menționaților și tuturor curajoșilor care și-au încercat norocul și muzele!

Ioana Dinescu

Geamul aburit

 

geamul aburit –

dincolo o altă

respirație

Irina Țipordei

Vă propun un mic exercițiu. Mergeți la cel mai apropiat geam și respirați cât mai aproape de el. Apoi recitiți acest poem.

Paleta de interpretări ale poemului este nelimitată. Îmi e și teamă să spun o interpretare anume, ca nu cumva să dăuneze celorlalte.

Aș sublinia însă trei cuvinte: "geamul", "aburit", "respirație". Geamul - o graniță rigidă între două planuri, prin care ar putea trece măcar privirea, dacă n-ar întâlni și ea un obstacol - unul volatil dar ferm în momentul acțiunii. Și o cauză a acestui obstacol (sau poate un efect?...), ceva profund uman, respirația.

Sunt de fapt două respirații. Cea de aici, nemenționată, surdinizată, și cea de dincolo, menționată explicit... aceea care contează de fapt. Aceea de dincolo de geam, aceea din celălalt plan.

Mai departe, fiecare cititor poate completa povestea (sau drama?...), în funcție de ce a trăit și de ce trăiește, în funcție de ce îi este mai aproape de înțelegere și de experiențele întipărite în adâncuri.

Unde să fie oare acel geam?... La maternitate?... La ușa salonului de operație?... La tabloul unei persoane dragi, plecate pe alte meleaguri sau tărâmuri?... La fereastra spre libertate?... La icoană?... Sau poate fi doar geamul care separă un spațiu în care se poate respira normal în condiții climatice extreme.

Trăim într-o lume cu multe geamuri, iar fiecare dintre ele oferă un context și o poveste, o separare de planuri, un aici și un dincolo. Vedem și respirăm ceea ce se poate, ceea ce ni se oferă, ceea ce ne este permis. Foarte rar ceea ce ne-am dori.

Acesta cred că este unul dintre cele mai reușite haiku-uri, prin faptul că autorul îi oferă cititorului scena, elementele de decor și câteva repere esențiale, invitându-l să scrie scenariul și să monteze întregul spectacol după sufletul lui.

Andy Andrei Grădinaru

 

Pe banca veche

 

înserare –

pe banca veche

mai stă o umbră

Ana Drobot

 

Dialogul umbrelor

Ambiguitatea poemului semnat de Ana Drobot este sarea și piperul unei seri aparent banale, probabil într-un parc unde timpul se măsoară după vechimea băncilor.

Întunericul pare prieten cu acest loc vetust, intrat într-un con de umbră. Și cum umbra la umbră trage, mai găsim o umbră, cineva uitat de lume, încadrat perfect în peisajul nocturn, încremenit în tăcere.

Umbra este legată de reversul întunecat al existenței ori de un alter ego misterios care se ține scai de noi. Chiar și într-un parc pustiu unde te surprinde o umbră de om. Sau omul descoperă ca mai e o umbră, în afară de cea a gândurilor proprii…

Uneori, este fain să te joci în voie cu umbrele, cu cea a serii și a omului (negru), de ce nu?

Ramona Bădescu

 

 

 

 

Pereți de sticlă

 

pereți de sticlă -

o vrabie își lovește

reflexia

 

Irina Țipordei

 

S-ar spune că, în momentul în care totul este transparent nu poate pândi niciun pericol ascuns. Nicio barieră. Traseul pe care vrei să te miști - la propriu și la figurat - este liber de restricții. Dar lumea e plină de capcane. Mai ales mediul urban modern care a ajuns la performanța materială a unor ,,pereți de sticlă". Autoarea ne aduce paradoxalul in text, indicând o limitare (pereții) mascată în libertate (transparenta sticlei).

Ce te poate opri când lumea ti-e deschisă?! Poate doar limitele propriului eu. Dacă te consideri de neoprit - ei. bine, s-ar putea să îți stai chiar tu în cale. Sau un fals tu. Căci mai este un captiv: Acea reflexie a vrabiei doritoare de libertate, care, aidoma originalului, va lovi la rându-i în cea de dincolo de sticlă. Dacă haikuul este poezia clipei înveșnicite, în această clipă relevată de Irina, chiar dualitatea acestui univers se afișează, dând de gândit tuturor, dincolo de text.

Echilibrul fragil între iluzie și real, între aparență și nonaparență este, la rându-i, o temă atât de ofertantă încât a atras de milenii - filosofi si artiști deopotrivă. Ar fi fost păcat să nu fie atinsă și în haiku.

Clar este un poem de o autenticitate și măiestrie ce sare în ochi, nefăcând rabat de la exprimarea minimalistă și bogată în aluziv, fiind curat, fără forțări baroc-metaforice, ultimul vers fiind doar un singur cuvânt (vestitul ,,aha" propriu haikuului)

Un text inteligent peste limita admisă.

Cecilia Bîrcă

 

 

 

 

Poartă-ncuiată

 

poartă-ncuiată –

miros de lămâiță

printre cucută

Lucica Mocanu

 

Chiar de la început, autoarea ne aduce în scenă ,,poarta încuiată" care ne arată că trecerea dintr-un anumit loc în altul nu mai este posibilă. Observăm că poarta este încuiată, nu doar închisă. E vorba despre un loc în care nu se mai poate pătrunde, fiind, poate, abandonat.

Mai departe, ,,miros de lămâiță printre cucută ", așează alături două plante care poartă simboluri antagoniste: lămâița, aromată și cu efect calmant, cucuta, mortală și cu miros respingător.

Întrebarea este dacă acestea sunt în spatele ușii încuiate sau sunt lăsate pe dinafară. Cum lămâița este purtătoare de energie pozitivă, iar cucuta de durere și sfâșierea sufletului, prin simbolistica lor, le cam găsim mereu împreună, chiar și în viață.

Dacă se află pe dinafară, plantele cresc, probabil, într-o curte lăsată de izbeliște prin lipsa proprietarului, curte în care mirosul te plasează între viață și moarte.

Ambiguitatea poeziei constă tocmai în faptul că nu știm ce este dincolo de poartă. Ne putem doar închipui. Autoarea lasă în sarcina cititorului dezlegarea dilemei.

Un poem straniu despre necunoscut și un haiku reușit.

 Irina Țipordei

 

 

 

 

 

 

Singur la joacă

 

natură moartă –
ursulețul de pluș rămas
singur la joacă

(Mihai Moldoveanu)

La o primă citire – grăbită – poemul pare simplu, unii s-ar grăbi chiar să spună simplist, aparent fără reliefuri și adâncimi. Cine are însă răbdarea să reia lectura, să plimbe versurile pe limbă, ca pe ciocolata belgiană, să conștientizeze aroma și savoarea lor, dă de acel umami specific haiku-ului bun. Constată adică că dincolo de suprafața simplă se ascund mai multe planuri de citire și meditație. Cu alte cuvinte, că poemul dă de gândit și cucerește prin subtilitate și rafinament.

Să luăm ”natura moartă” din primul vers. Aparent o trimitere isteață, originală, la ansamblul din fotografie. O transcriere a imaginii. Niște jucării, probabil vechi, surprinse de obiectiv în acea imobilitate tipică obiectului scos din uz. Se vede cu ochiul liber că au fost puse acolo, de-a valma, în arhetipala cutia de carton ce înghite lucrurile care nu mai trăiesc, dar nici moarte nu sunt, care nu mai au trebuință imediată, dar de care încă nu te-ai hotărât să te desparți. Un fel de limbo, de purgatoriu al obiectelor care sunt parte încă din tine, dar care parte totuși a rămas undeva în urmă….

Odată mintea pornită pe calea acesta, sintagma te conduce la celebrele tablouri cu naturi moarte sau statice, acolo unde de obicei fructe, flori, mâncare sau și alte obiecte par a fi surprinse de ochiul privitorului la un sfat de taină. E ca și cum cineva privind prin gaura cheii surprinde un ritual al marilor mistere. Ce face atât de expresivă, de elocventă, de bogată și magică atmosfera din aceste tablouri? Răspunsul nu e simplu și nu intenționez să rezolv eu ecuația aici. Intenția mea este doar să punctez faptul că prin aceste două cuvinte din primul vers, autorul deschide deja o potecă plină de sensuri, asociații, trimiteri și nuanțe cu care cititorul se poate ”juca”, privind imaginea și suprapunând peste ea oglindirea tuturor naturilor moarte pe care memoria individuală i le pune la dispoziție. Și astfel puntea între versuri și fotografie a fost țesută, subtil, elegant și solid!

Luând cu noi vibrația cu iz de nostalgie, de mono-no-aware și yugen autentic pe care le naște ”natura moartă”, alunecăm în următoarele două versuri. Aflăm că ursulețul de pluș a rămas singur la joacă. Un fapt banal, spus cu cuvinte simple și seci. Dar implicația acestei constatări ne provoacă un nod în gât. Cum îi stă bine unui haiku bun, finalul e în ”coadă de pește”: nu știm de ce e teddy bear-ul părăsit! Copiii au crescut, acum sunt adulți și au uitat demult de existența lui. Sau poate nici n-au apucat să crească. Sau poate jucăria așteaptă de atât de multă vreme în cutia cu vechituri, încât nici copiii tovarășului de joacă nu mai trăiesc. Sau, mai trist decât orice, copiii nu se mai joacă azi cu ursuleți, decât cel mult dacă sunt digitali.

Oricum am da-o, citind haiku-ul, rămânem triști, empatizăm, ba poate chiar ne identificăm cu jucăria uitată, redevenită un obiect bun doar pentru adunat praful și pânzele de păianjen.

Mai există speranță? Da!  Câteodată se întâmplă miracole. Câte un haijin cu copii face poze cutiilor cu vechituri și le trimite la concurs. Deodată jucăria devine din nou vedetă! Capătă o nouă viață și-și găsește o altă menire, aceea de a provoca febre creatoare în alți haijini și de a da bătăi de cap unui juriu care, încercând să citească printre rânduri, se vede depășit de tentativa de a explica inexplicabilul.

Ioana Dinescu

Rinocerizare

 

rinocerizare –
lăsați cu toții mască
de-un roi de fluturi

 (Mircea Moldovan)

      Cine l-a citit pe E. Ionescu știe că termenul rinocerizare derivă dintr-una din celebrele dumnealui piese de teatru. Prima parte a poemului, așadar, are, într-o oarecare măsură, păstrând proporțiile, legătură cu realitatea imediată a zilelor noastre, cu sistemul, cu teoriile conspiraționiste al căror laț pare să se strângă în jurul grumazurilor celor mai mulți dintre conaționalii noștri. Astfel, dacă analizezi la rece evenimentele politice, reacțiile sterile și elucubrațiile actorilor principali, accentuarea analfabetismului funcțional, este limpede că rata alienării și a depersonalizării individului crește considerabil sub presiunea unor diverși factori socio-politici /geo-politici tot mai nocivi și agresivi, aceștia ducând inevitabil la atrofierea spiritului critic și la adoptarea tacită a unei ideologii dominante nesănătoase, aceea a punerii pumnului în gură, a unor convingeri care îndeamnă la ură, desconsiderare și anihilare a adevăratelor valori morale și culturale.

     Privind cu atenția imaginea propusă, nu poți să nu constați că umbrele fețelor proiectate pe nisip sunt hâde, de parcă ar aparține unor suflete chinuite, unor zombi care în mod normal, sub influența unui ordin venit parcă telepatic, de sus, acționează distructiv, ca o gloată lipsită de control, fără rațiune, fără introspecție.

     Partea a doua a textului însă aduce o schimbare de perspectivă care ne demonstrează că ne-am înșelat. Oamenii respectivi, cu  toată urâțenia lor fizică,  au totuși în străfundul lor ceva urme de umanitate, de candoare, de sensibilitate, ceea ce pare să ne spună, subliminal, că mai există șanse, una dintre ele fiind conștientizarea frumuseții naturii, a elementelor, aparent insignifiante, ce țin de universul încântător al boabei și al fărâmei, care te poate salva prin lecțiile simple despre reziliență și surmontare. Roiul de fluturi reprezintă călătoria spre propria ființă, ieșirea la lumină, înălțarea, libertatea pentru care merită să te sacrifici pentru a ieși din minus-existență. 

Cezar-Florin Ciobîcă