o pană plutind –
pleoapele haijinului
întredeschise
Am toată admirația pentru subtilitatea și (auto)ironia cuprinse in
versuri, și mai ales pentru aparenta simplitate și eleganță (căci doar cine
scrie haiku știe câtă muncă și frământare stau în spatele produsului final) cu
care este construită aluzia poemului. Felicitări, Dana Ene, te mai așteptăm pe
la noi.
dincolo de ieri
(și-)a pierdut inocența –
rece ca piatra
(Catinca Vlad)
Deși nu face parte
parte din recuzita firească a haikuului, comparația din final (substantivul
“piatra”trimite atât cât trebuie la fotografia de la care s-a pornit)
subliniază foarte bine transformarea șocantă a persoanei suferinde în ceva
insensibil, apatic, lipsit de vitalitate, cu alte cuvinte într-un obiect
inanimat, cu minime șanse de evoluție…
Pentru a putea
ajuta cumva victimele unor astfel de acte inumane, e nevoie de toată empatia și căldura noastră, de
rugăciuni tămăduitoare, care să-i aducă din nou pe linia de plutire…
În concluzie,
poemul de față, profund prin tema abordată,
prin suferința pe care o emană, ne îndeamnă parcă să nu rămânem reci,
impasibili, ci să luăm atitudine și să căutăm soluții prin care să stârpim
deviațiile comportamentale care creează dezechilibre și atentează la siguranța
celor pe care-i iubim…
Cezar-Florin Ciobîcă
descătușare –
două umbre-n zori deprind
mersul pe sârmă
(Mona Gheorghe)
Primul vers face legătura cu fotografia într-un mod aerat, subtil, inversând ”înlăcătușarea” multiplă din imagine și transformând-o într-o descătușare (la figurat, desigur) a simțurilor. Foarte bine ales acest prim vers, cu maximum de concizie și multitudine de sensuri.
Mai departe poemul lasă loc unor variate direcții de interpretare, așa
cum îi stă bine unui haiku. Poate că după descătușarea nocturnă, cele două
umbre învață prudența și falsitatea impusă de vechile roluri pe care le are
fiecare în familie sau societate. Un mers pe sârmă printre minciuni și jumătăți
de adevăruri, un secret doar al lor, păzit de lacătele unei iubiri
imposibile(?)
Felicitări, Mona Gheorghe și te mai așteptăm pe la noi.
Ioana Dinescu
(LUMINIȚA CANDELĂ)
Insolită interpretare a fotografiei din concurs, cămașa simbolizând
ursitul presupus a se arăta în această noapte, de Sânziene. Primul vers
plasează acțiunea într-un moment legat de tradiții și obiceiuri mioritice.
Versul al doilea accentuează starea de spirit a autoarei, în așteptare, între
cele două lumi (ultimul vers), reală-ireală, creând un fin balans ce captează
atenția cititorului. Haikuul însuși împrumută din mireasma coroniței lăsate
intenționat afară, peste noapte, în speranța că va fi cuprinsă de rouă. În
opinia mea, acest poem creează un tot emoțional și foarte original cu fotografia. Cele două componente
(imagine – haiku) nu se explică una pe cealaltă, ci se complementează, așa cum
cere prin definiție o haiga, motiv pentru care i-am acordat diploma lunii
iunie, a cărei concepere aparține doamnei Constanța Erca.
Ioana Dinescu
lumina din zori –
căutând încă drumul
în umbra mamei
(LUMINIȚA PETREA)
Cezar-Florin Ciobîcă
roata timpului –
dintr-o mână de lut doar
oale și-ulcele
(Mirela Brăilean)
”Roata timpului” conduce subtil la tema imaginii: olăritul cu a sa
roată a olarului. În același timp roata karmică a trecerii timpului pregătește
trimiterea la zădărnicia prezentă în următoarele versuri. Într-adevăr, obiecte
și oameni, cu toții suntem lut și în lut ne întoarcem, fragili și trecători ca
un ciorchine de oale care-și așteaptă măciuca.
Ioana Dinescu
ceață densă –
ca din pământ
ochiul al treilea
Foarte interesant, felul în care se intersectează haikuul cu
fotografia. Autorul, cu imaginație fină, vede în apa tulbure o zi cețoasă, iar
o broască ieșind ca din pământ este motiv pentru al treilea ochi.
În opinia mea, acest haiku la fotografie este deosebit și merită
diploma lunii martie.
Lavana Kray
înzăpezire –
tata trece pe curat
memoriile
(Dana Ene)
Mi-a plăcut poemul încă de la început, de cum l-am primit, și chiar mă întrebam dacă voi mai primi unul la fel de bun. Din punct de vedere fonetic, z-ul din primul vers, repetat de două ori, te invită parcă să auzi viscolul ce face ravagii afară, dar, de asemenea, speculând la maximum, același z te poate trimite cu gândul la ziua z, la sfârșitul iminent, pe care tata, bolnav ori bătrân, simte că-i aproape; în aceeași ordine de idei, verbul trece din mijloc evidențiază, printre altele, scurgerea, pierirea. Și cum Cronos nu mai are răbdare, cel cu harul scrisului, ferice de el!, își transcrie pe curat memoriile până nu va fi prea târziu. Și iată cum albul zăpezii și albul velin al hârtiei se împletesc armonios într-o poveste tristă, dar frumoasă, dalbă despre timpul care crește în urma noastră tot mai vârtos… Bravo, Dana!
Cezar F. Ciobîcă
o noapte albă –
în cădere liberă
pana haijinului
Totuși, (nu doar) din lipsă de concurență acest poem are toată
îndreptățirea să se așeze pe podium. Felicitări autoarei, dna Vasilica
Grigoraș!
Ioana Dinescu
Decembrie 2019
Noiembrie 2019
Octombrie 2019
Septembrie 2019
August 2019
Iulie 2019
Iunie 2019
Mai 2019
Aprilie 2019
Martie 2019
Februarie 2019
Ianuarie 2019
dincolo de ieri
(și-)a pierdut inocența –
rece ca piatra
Deși nu face parte
parte din recuzita firească a haikuului, comparația din final (substantivul
“piatra”trimite atât cât trebuie la fotografia de la care s-a pornit)
subliniază foarte bine transformarea șocantă a persoanei suferinde în ceva
insensibil, apatic, lipsit de vitalitate, cu alte cuvinte într-un obiect
inanimat, cu minime șanse de evoluție…
Pentru a putea
ajuta cumva victimele unor astfel de acte inumane, e nevoie de toată empatia și căldura noastră, de
rugăciuni tămăduitoare, care să-i aducă din nou pe linia de plutire…
În concluzie,
poemul de față, profund prin tema abordată,
prin suferința pe care o emană, ne îndeamnă parcă să nu rămânem reci,
impasibili, ci să luăm atitudine și să căutăm soluții prin care să stârpim
deviațiile comportamentale care creează dezechilibre și atentează la siguranța
celor pe care-i iubim…
Cezar-Florin Ciobîcă
o pană plutind –
pleoapele haijinului
întredeschise
(DANA ENE)
Deși s-ar putea obiecta că primul vers povestește, cuminte, fotografia,
voi para spunând că de data aceasta redundanța era necesară pentru înțelegerea
restului. Într-adevăr, ce face un haijin autentic când microcosmosul
înconjurător îi oferă firmituri de transcendență (căderea unei frunze, plutirea
unui fulg, saltul unei broaște, etc.)? Exact: pândește, asemenea unei pisici
care miroase prada, inspirația, momentul acela de satori poetic din care se
naște un haiku/senryu viguros.
Am toată admirația pentru subtilitatea și (auto)ironia cuprinse in
versuri, și mai ales pentru aparenta simplitate și eleganță (căci doar cine
scrie haiku știe câtă muncă și frământare stau în spatele produsului final) cu
care este construită aluzia poemului. Felicitări, Dana Ene, te mai așteptăm pe
la noi.
Ioana Dinescu
o viață de om –
așternut peste toate
vălul uitării
(MIRELA BRĂILEAN)
În societatea actuală, omenirea se dezvoltă sub alte orizonturi ale
cunoaşterii, are alte aspiraţii și, implicit, altă percepție asupra vieții și a
valorilor ei, de aceea probleme existențiale precum resemnarea, abandonarea
oricărei lupte, fatalitatea (pentru că viaţa este doar iluzie) au fost oarecum
reconfigurate. Omul de azi își trăiește viața la alți parametri și luptă cu
alte mijloace pentru a-și croi un destin pe care nu-l acceptă sub nicio formă
ca pe un dat insurmontabil…
Revenind la poem, dar și la fotografie, imaginea mării evidențiază
viața tumultoasă a omului care se zbate să trăiască, să supraviețuiască
valurilor de tot felul, să realizeze poate ceva durabil, să lase în urmă,
dacă-i capabil, și ceva valoros care să
reziste în timp, să se întipărească bine în memoria colectivă a celor ce vor
veni după el. Stă în puterea fiecăruia dintre noi, așadar, să încercăm să facem
ceva care să blocheze funcția “vălul uitării“ și să arhivăm în sufletele
celorlați valori spirituale perpetue…
Cezar Ciobîcă
amurg de
toamnă –
tot caut
pentru tata
un
donator
Care sînt aceste
asocieri? În primul rînd, roşul frunzei şi roşul sîngelui donatorului. Apoi
frunza pare să fi suferit o operaţie complicată, ceea ce înţelegem că urmează
să suporte şi tata. Totul pe fundalul unui amurg de toamnă, care sugerează
amurgul unei vieţi. Nu pot decît să-l felicit / să o felicit pe autor sau
autoare, un om talentat, căruia îi dau dreptul să utilizeze în viitor imaginea
mea pentru acest fotohaiku.
Încă o remarcă: sînt
adeptul fotohaikuurilor în care textul nu se suprapune peste fotografie,
imitînd haiga, unde caligrafia face parte din imagine şi, oricum ai lua-o, este
amplasată într-un
spaţiu gol, spre deosebire de fotohaiku, unde textul ar acoperi porţiuni din
imagine. Ce să mai zicem de variantele bilingve dintr-o carte, faci două fotohaikuuri
în paralel? Sau în cazul asocierii fotografiei cu un poem mai lung, tanka,
kyoka, tanrenga sau rengay?
Locul textului într-un
fotohaiku ar trebui să fie alături de imagine; eu prefer dedesubtul ei, grupat
în stînga sau în dreapta fotografiei, după cum sînt paginile cărţii, cu soţ sau
fără soţ.
Dan Doman
ultimul
cuvânt –
alunecând
de pe un ram
luna
plină
Există mai multe motive
pentru care acest poem merită toată atenția noastră. În primul rând mi se pare
remarcabilă legătura de mare subtilitate între text și imagine. ”Parfumul” (în
sensul lui Basho) acestei conexiuni se degajă ca un abur fin care trebuie
”prins” mai degrabă cu sufletul decât cu mintea. ”Ultimul cuvânt” interpretează
subtil elemente cheie ale fotografiei: receptorul atârnând al unui telefon
invizibil, perechea de pantofi aruncată neglijent ca și cum proprietarul ei ar
fi dispărut în grabă, scaunul care te duce cu gândul la eșafodul unei
spânzurători…… Într-adevăr, aici este vorba despre o ”plecare” – poate
intempestivă, poate definitivă -, iar primul vers este excelent ales, el
rezumând minimalist și sintetic întreaga atmosferă a fotografiei.
Următoarele două
versuri pot părea criptice la o primă lectură. Frumusețea lor stă tocmai în
ambiguitate, în forța unei sugestii difuze cu un minim de mijloace. Cheia se
află după părerea mea în cuvântul ”alunecând” care duce firul asociativ la o
”cădere”: căderea unui corp lăsat în balans liber? Sau mișcarea unor ramuri
trase de greutatea unui trup agățat de ele? Și posibilitățile asociative nu se
opresc aici. Cum spuneam, meritul unui poem bun este tocmai puterea de sugestie
și multitudinea de sensuri care se nasc dintr-un aluziv bine temperat.
Felicitări, Ana Drobot!
Te mai așteptăm pe la noi cu astfel de haiku-uri!
Ioana
Dinescu
recenzii negative -
umplând paharul
luna plină
Ana Drobot
Paradoxal, ceea ce
trebuia să bucure, în speță, irită. Înțelegem că cineva subînțeles (omis în
text , după bunul obicei in haiku) dă de recenzii negative - de bună seamă - la
opera sa. Apoi, bine nu-i! Căci luna plină care poate lumina transformând totul
în feerie, aici dimpotrivă, ,,umple paharul".
Iată, dat fiind
contextul din primul vers, imaginea unui pahar al cărui conținut lichid
reflectă lumina Lunii, deja pare prea simplistă și sec estetică; nu-i
credibilă.
Deci totul derapează
către expresia ,,s-a umplut paharul", adică lucrurile au ajuns la punctul
maxim al răbdării. Este normal să percepem așa căci recenziile negative de la
început, deja puseseră temelia unei astfel de percepții.
Poate că personajul
subînțeles, de necaz, chiar își toarnă într-un pahar ceva de băut (în sens
propriu, concret) dar e cert că luna plină nu face decât să supraliciteze
supărarea, ducând-o la maximum posibil! (este știut că acestui fenomen astral i
se atribuie o influență nefastă asupra stării nervoase a celor mai sensibili)
Unele poeme sunt prea
mălăiețe dar aici nu ducem lipsă de tensiune. Totul se termină în terță
crescendo pe ultima treaptă. După pomenirea lunii pline care a ,,umplut
paharul" se poate întâmpla orice, oricât de grav. Nimic nu detensionează
atmosfera din text. Un pahar plin, vasăzică, nu poate decât să dea pe dinafară.
Dar cine știe cum se
termină totul?! Fiecare își poate proiecta alt final. Căci ,,aha-ul" din
final nu lămurește totul. După citirea unui haiku bun, suspansul continuă.
Eu spun că mâine e o
nouă zi, în care te poți raporta la propriile valori, imun la recenzii. Și
n-are decât să fie lună plină. De pildă, pe lună plină se pot arăta (mai
binedispuse) muzele.
Cecilia Birca
𝐦ă 𝐚𝐠ăț
𝐝𝐞 𝐟𝐥𝐨𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐦ă𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢...
𝐜ă𝐳𝐮𝐭 𝐩𝐞 𝐠â𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢
Ana Drobot
Autoarea surprinde în
poezia sa 2 aspecte.
Unul rezultă din
dualitatea imaginii – „florile mărului”, care oferă un sprijin pur, dar care
sunt și prea fragile pentru a te putea agăța de ele.
Al doilea este creat
de momentul din natură care, prin frumusețe și prospețime, poate contrabalansa
o stare interioară grea, cum este aceea de a fi ,,căzut pe gânduri ".
Apare tensiunea dintre
fragilitatea naturii și greutatea gândurilor, emoția provocată de caracterul
trecător al lucrurilor, de faptul că viața și momentele frumoase sunt
temporare.
Irina Țipordei
𝐨𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐞 -
𝐥𝐚 𝐠𝐞𝐚𝐦𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐟𝐞𝐫𝐞𝐚𝐬𝐭𝐫ă
𝐮𝐧 𝐩ă𝐫 î𝐧𝐟𝐥𝐨𝐫𝐢𝐭
Mirela Brăilean
Poezia are o axă
simbolică puternică.
După dramatismul indus
de primul vers, ,,oncologie ", care ne amintește brutal și sentențios cât
de nesigură ne este existența, autoarea introduce în scenă ,,geamul",
barieră între lumină și întuneric, între libertate și constrângere, între sănătate
și boală.
Dincolo de geam se
află însăși speranța, construită cu ingeniozitate ca o punte între copacul
înflorit și părul care pare să se regenereze, ,,înflorind și el.
Alegerea
,,părului", ca însemn al vieții, face aluzie la cel bolnav și supus unui
tratament riscant și necruțător. Copacul devine o metaforă a corpului care
poate renaște prin înflorire, prin părul care ar putea reveni, prin viața care
ar putea continua.
Irina Țipordei
hrănit
cu vise –
pe masa bardului doar
poame uscate
Alăturat imaginii el ar da naştere unui
fotohaiku subtil, cu o asociere de tip parfum (deşi am înţeles că nu acesta e
scopul concursului, să alcătuieşti fotohaikuuri).
Să
ne oprim o clipă doar asupra haikuului, detaşat de imagine, ca să remarcăm că
este scris în dulcele stil clasic, respectînd metrica de 5/7/5 (deşi pentru
mine aceasta are mai puţină importanţă), cu o cezură bine plasată după versul
întîi şi răspunzînd la întrebările
UNDE?
pe masa bardului
CE?
hrănit cu vise
CÎND?
poamele uscate sugerează toamna
Nu
o să mă apuc să explic haikuul. El face aluzie la vechea temă a artistului (în
poem, un bard, adică un poet eroic şi liric, reprezentat în imagine de mult
uzitatul greier), care visează să cucerească lumea prin talentul şi măiestria
sa, neglijînd lucrurile materiale, aşa că ajunge să mănînce nişte uscături.
Cuvîntul
bard, mai puţin utilizat azi în poezie, face aluzie în sens primar la un poet
celtic, cîntător al faptelor eroice. Mie mi-a adus aminte de Mihai Eminescu,
poetul care, de altfel, de multe mînca te miri ce sau se mulţumea să bea cafea.
El se hrănea cu vise …
Şi
dacă tot apare greierul în imagine, nu ne putem opri să ne gîndim la harnica
furnicuţă, subînţeleasă doar, care se regalează cu toate bunătăţile lumii,
fiindcă ea a muncit, nu a pierdut vremea cu cîntatul faptelor eroice, ca
amărîtul de bard.
Dan Doman
drum
c-un singur sens –
de
niciun folos
firul
Ariadnei
” Poemul pe care l-am
selectat drept câștigător luna aceasta, în comparație cu altele, nu a descris
imaginea data ca sursă de inspirație, ci s-a folosit doar de un detaliu minor
ca să ne poată oferi ceva care te prinde imediat prin caracterul sentențios.
Cineva, nu putem ști
cine anume, fiindcă tonul este neutru, impersonal, probabil din cauza unei boli
sau a unui impas debusolant, parcurge cu resemnare, fără să se vaite, parcă
învăluit de ataraxie, un drum c-un singur
sens. La fel de evident este faptul că
primul vers trimite foarte subtil la cimitir. Nici măcar firul Ariadnei, care
seamănă într-o oarecare măsură cu pietricelele pe care Hänsel şi Gretel le lasă
intenționat prin pădure ca să nu rătăcească drumul înapoi spre casă, nu-i poate
fi de ajutor… Alte nuanțe, contextual pertinente, nu se întrevăd pentru a
colora mesajul care este foarte sumbru…. Nu pot să închei fără a vă aminti de o
maximă din latină care se potrivește cu atmosfera degajată de poemul de mai
sus: Contra vim mortis non crescit herba in hortis ( Împotriva puterii morții nu exist leac în
grădină)… Altfel spus, memento mori…”
Cezar-Florin
Ciobîcă
codru
defrișat –
de ziua
mediului
verzi și
uscate
Versurile impresionează
prin mai multe calități. În primul rând, întregul este de sine stătător,
echilibrat și bine închegat. Nu se simte nici o forțare, logica poemului este
perfectă, partea a doua decurgând firesc din prima. Jocul de cuvinte și aluzii de
la sfârșit surprinde, adică face exact ceea ce trebuie să facă orice haiku
reușit, lăsând cititorul într-o stare de amuzament amar și punând în același
timp degetul pe o rană deschisă și adâncă a realității românești din ultimele
decenii.
O altă calitate
esențială a poemului este legătura solidă cu fotografia, lucru care la acest
concurs ne interesează în mod special. Într-adevăr, sentimentul pe care-l
încercăm privind imaginea este acela al unei profunde dezolări. Un ciot uscat
ridică două brațe spre cer ca pentru a cere îndurare. Omul, frate cu codrul și
bun patriot pe rețelele de socializare și la crâșmă, a operat masacrul,
transformând copacul în cherestea. Prilej pentru alte câteva anchete oficiale,
care se vor finaliza în ani, greu spre deloc. Între timp…..
Acest senryu urcă deci
triumfător pe podium luna aceasta. Felicitări autorului!
Ioana
Dinescu
vis
iluzoriu –
spre
grădina Edenului
cu
traista în băț
Poemul selectat de mine ca fiind cel
mai bun din grupajul primit luna aceasta aduce în prim plan un fapt asupra
căruia, dată fiind situația de criză care s-a abătut asupra omenirii din cauza
pandemiei, trebuie să reflectăm mai mult ca niciodată : viața, au spus-o și
mari scriitori ai lumii, este un vis, dar unul înșelător sau cel puțin efemer…
Scenariul aventurii noastre pe pământ ne este total necunoscut, nu avem la
îndemână nicio putere, nicio foaie de parcurs care să ne ghideze… Oricare ne-ar
fi condițiile de viață, ele depind în mare măsură de modul nostru personal,
unic, de a le percepe, de ale înțelege. Din viață nu ne trezim pur și simplu ca
dintr-un somn, ci prin implicarea activă în experiențe intense, care să te
modeleze și prin care să poți conștientiza
caracterul iluzoriu al vieții. În cele din urmă, accedem la ființă și ne
iluminăm, ne dezmeticim că suntem mai mult decât interpreți ai unor roluri
banale în visul numit viață… Și uite așa vine trezirea la realitate care-ți
spune verde în față că nimic din ceea ce te chinui să strângi nu-ți va fi de
folos dincolo, chiar de-ar fi vorba de grădina Edenului… Te duci calic, singur,
fără ranguri, fără renume etc. Se observă clar, din ultimul vers, nota de umor
pe care o îmbracă haikuul, dându-i o aură aparte, care este în congruență și cu
imaginea lunii…
Cezar-Florin
Ciobîcă
podul
șubred –
atât de
rapidă
căderea
serii
Explicația nu este ușor
de dat. Versurile par la o primă lectură modeste, aproape șterse. Și totuși
ceva te face să te oprești asupra lor, fără să știi exact de ce, ca atunci
când, aflat într-o mulțime pestriță și gălăgioasă, îți atrage atenția exact acea
silueta gri care se strecoară fără zgomot pe lângă tine.
În cenușiul lui
aparent, poemul te obligă să rămâi pe loc și să-i cauți sensul, acel tâlc
ascuns care nu se revelă imediat cititorului grăbit și ”versat”, obișnuit să
prindă ”poanta” chiar înainte de versul al treilea, și să treacă apoi mai
departe. Legătura între prima linie ”podul șubred” și partea a doua a
haiku-ului se face printr-o juxtapunere exemplară, cratima (kireji-ul) legând
autentic, ”prin parfum” și nu doar pro forma, două scene diferite al căror
element comun trebuie înțeles și pătruns cu finețea intuiției. Șubrezenia
podului poate fi asociată metaforic cu cea a condiției umane, podul însuși
fiind viața ce leagă cele două maluri – momentul nașterii și cel al morții.
Seara, amurgul vieții, pare să vină atât de repede atunci când te apropii de malul
celălalt…. Cu alte cuvinte, podul – cu sens unic – devine din ce în ce mai
șubred cu cât te apropii de capătul lui.
Sau poate că doar frica
călătorului de umbrele nopții îl face să simtă că puntea e din ce în ce mai
nesigură și înserarea din ce în ce mai grăbită. Faptul că versurile lasă loc
unor multiple interpretări este marca unui
haiku de bună calitate. În plus, legătura cu imaginea este bine gândită:
alb/negrul fotografiei se regăsește subtil în cromatica serii/nopții, iar
bârnele podului, vremuite și neregulate, nasc asocierea cu ”șubred”-ul din
primul vers.
Felicitări, Ana Drobot,
pentru acest haiku foarte bun! Te mai așteptăm pe la noi.
Ioana
Dinescu
o noapte
albă –
gânduri
negre zgândărind
dorul
de-acasă
(Ioana Bud)
La poemul de mai sus,
considerat de mine ca fiind cel mai bun din grupajul celor primite luna aceasta
la concurs, m-a atras contrastul alb-negru, dar și atmosfera degajată. O noapte
albă, se știe, este una în care nu poți pune geană pe geană din cauza anumitor
probleme (materiale, emoționale etc.), a unor traume/suferințe care nu-ți dau
pace.
Semn al depresiei,
gândurile negre sunt acele îngrijorări care apar fără să le poți controla ca
moment, durată sau intensitate. Ele ţin de anxietatea fiecăruia dintre noi, de
temerile privind viitorul asupra căruia nu avem niciun control. Putem specula că
aici este vorba probabil de un refugiat/ emigrant/soldat care suferă enorm din
cauza a ceea ce a lăsat în țară: poate un părinte bolnav, neajutorat, poate un
copil lăsat în grija altora etc. Cert este că memoria îi este răscolită de
gânduri triste a căror recurență îl fugăresc până și pe moș Ene, amplificându-i
implicit copleșitorul dor de-acasă. Verbul la gerunziu, foarte bine ales pentru
situația dată, are o sonoritate aparte, subliniind parcă, o dată în plus, la
nivel fonetic iritarea, zbuciumul sufletesc.
Tabloul, per ansamblu,
prin cromatică, evidențiază parcă absența unei perspective – totul este
alb-negru, nimic optimist sau multicolor nu animă scena imaginată. Un poem
care, pornind de la astfel de scenarii nefericite, ne lasă un gust amar,
invitându-ne să devenim empatici, să ne flexibilizăm gândirea cu scopul de a
găsi acele soluții care vor determina diminuarea stării de încordare, creșterea
şanselor de surmontare a greutăților…
Cezar
Ciobîcă
