Un vals nostalgic

 

frunze de toamnă –
din gramofon răsună
un vals nostalgic

(Nicoleta Șurpanu)

 

Vara deja a trecut, iar toamna pune încet, încet stăpânire nu doar peste întreaga fire, ci parcă și peste starea noastră sufletească.

 Încă mai ducem dorul zilelor lungi și calde din sezonul estival, al petrecerilor și al întâlnirilor cu prietenii și rudele în mijlocul naturii. Dar mai poate însemna și nostalgia după anii tinereții, sentimentul că timpul se scurge prea repede. Nici nu știm când au trecut aceștia (precum frunzele în vânt) și ne-am trezit deja în toamna vieții.

 Asistarea la acest ciclu neîntrerupt al naturii ne ajută și ne pregătește să acceptăm și să înțelegem că totul este trecător, că noul este menit să ia locul vechiului și ne îndeamnă, parcă, să ne bucurăm și să onorăm viața sub toate formele ei. Să acceptăm cu înțelepciune și grație că pentru orice există o vreme și un timp anume.

 Atmosfera este creată cu grijă, ca mijloc subtil de comunicare a unei stări sau a unei situații de fapt (vezi cuvântul „gramofon”, un vechi instrument de redare a muzicii, sau sintagma „frunze de toamnă”).

 Autorul nu spune toate acestea fățiș, ci se folosește de elemente și obiecte familiare nouă: frunzele, gramofonul... Tot lor le atribuie și sentimentul de nostalgie – care, prin contaminare, ni se transmite și nouă, cititorilor.

 Astfel, sugestia, ca mijloc de redare a unor stări de fapt, trăiri, sentimente, este utilizată și fructificată cu măestrie și simplitate în acest poem. Delegarea trăirilor de orice fel convinge cu atât mai mult cu cât autorul se sfiește să-și manifeste fățiș sentimentele (discreția neimplicării). 

Mirela Brăilean

Liniștea nopții

 

liniștea nopții –

perseidele nu cad

pe cartea în braille

(Andrei Andy Gradinaru)

 

Poemul prezintă o realitate, o experiență care nu poate fi percepută decât privită direct. Altfel, orice altă transpunere în alt limbaj, în alt mediu - cel al lecturii, obișnuite dar mai ales în braille - nu este posibilă. Orbul percepe sunete, dar imaginile vizuale, unele din ele, nu pot fi compensate prin celelalte simțuri. De aici, tăcerea, sau liniștea, mai ales a nopții. Noaptea sugerează necunoscutul, imposibilitatea de a vedea sau de a înțelege. Liniștea sau tăcerea sugerează un moment în care cineva se află într-o situație stânjenitoare.

Experiența directă, a prezentului, nu poate fi trăită prin explicații, sau prin intermediere. Atât pentru cineva care are nevoie de o carte în braille, dar și pentru cineva care nu a experimentat direct ceva anume; îi este greu să poată înțelege doar prin intermediul altora ceva ce nu a trăit. Poemul haiku se concentrează pe experiența directă și îndeamnă cititorul să participe și să fie activ în înțelegerea poemului, nu să primească totul în poem explicat de-a gata.

Ana Irina Drobot

Zvon de medalii

mândria țării –
la gâtul câinelui
zvon de medalii

(Ion Cuzuioc)

 

Poemul sugerează, prin îmbinarea celor două părți, imaginea unui câine erou. Cititorii compun în minte această imagine, prin faptul că le este deja cunoscută de la parada militară de 1 Decembrie. Imaginiea tradițională a eroului ființă umană este transferată câinelui, simbol al devotamentului și cunoscut drept cel mai bun prieten al omului. La un nivel mai profund al lecturii, cititorii pot reflecta cum perspectiva umană se concentrează pe zvonul, sau posibilitatea obținerii unei medalii, simbol al unui statut social.

Pentru câine, grija pentru acest statut nu poate exista, el fiind sincer și acționând instinctiv după modul în care a fost instruit și pentru a-și proteja stăpânul ori colegul. Poemul se concentrează pe sinceritatea sentimentului de patriotism, punând-o într-o posibilă opoziție cu interesul pentru glorie. Poemul sugerează și că lumea ființelor umane lasă prim-planul câinelui, impresionați fiind de devotamentul lui.

Poemul mai poate fi citit și prin perspectiva modului în care putem privi antrenamentul soldaților și pregătirea lor pentru a asculta instrucțiunile superiorilor, cu devotament și obediență. Mândria țării, sugerând un concept abstract, este transformat într-o imagine concretă în versurile 2 și 3 ale poemului, cele două părți ale poemului fiind legate de cititor în scenarii și reflecții coerente.

Ana Irina Drobot

Alean de vară

 

alean de vară –
doar urna funerară
e la locul ei

(Mircea Moldovan)

 Imaginea propusă te duce cu gândul imediat la un spațiu evacuat sau abandonat din varii motive. La fel de bine, absența obiectelor, care, în general, îți distrag atenția, sugerează un loc propice meditației, rugăciunii sau regăsirii liniștii interioare.

Citind acum textul poemului câștigător, te convingi cât de bine se mulează acesta pe calapodul fotografiei. Atmosfera oarecum sumbră degajată de suportul vizual, plus crucea din cadrul ferestrei sunt congruente cu ceea ce reprezintă o urnă funerară.

Anotimpul estival este unul eminamente al vacanței, al călătoriei, al petrecerii, în scopul clar al încărcării energetice, emoționale sau spirituale. Însă în cazul de față, situația cuiva se prezintă un pic altfel. Vacanța nu-i va tihni, fiindcă o persoană dragă din familie s-a dus pe cealaltă lume. Cuvântul care generează modificarea perspectivei este substantivul „alean”, acesta semnificând,  cum se știe, o durere sufletească provocată de neîmplinirea unei dorințe. Poate că cel dus la cele sfinte ar fi plecat și el în concediu împreună cu ceilalți, dacă nu s-ar fi întâmplat să… Un rol important îl are și semiadverbul restrictiv „doar” care subliniază, cu regret,  că numai „urna funerară” rămâne cuminte acasă, pe când ceilalți membri ai familiei călătoresc. Pe de altă parte, putem spune că spiritul celui mort nu poate fi închis într-un recipient, așa că ne putem închipui că acesta pleacă și el cumva în voiaj/ pelerinaj.

La nivel fonetic, în primele două versuri, e lesne de observat asonanța vocalei „a”, care subliniază amplitudinea nostalgiei declanșate de prezența acelui obiect funerar. În plus, sunetele „r” și „n” din versul median par să inducă ideea de imagine oarecum întunecată, care te face să scrâșnești din dinți pentru a face față momentului apăsător.

În ceea ce privește construcția poemului, eu, unul, aș fi renunțat la folosirea verbului „e” din ultimul vers, care se subînțelege din context.

 Cezar-Florin Ciobîcă

Lună plină

lună plină –
mama tot scade
în greutate

(Cezar Florescu)

     Luna plină are o simbolistică bogată, iar menționarea ei în primul vers stârnește din start interesul cititorului pentru ce urmează după kireji. Însă ceea ce se întâmplă în partea a doua a poemului nu pare să fie din același film. Ce legătură să fie oare între mama care scade în greutate, și imaginea lunii pline sau sensurile acesteia?...

     Plasat chiar în mijlocul poemului, cuvântul "tot" este cheia întregului haiku, firul de care trebuie să tragi pentru ca povestea să se dezvăluie în fața ochilor. Acest cuvânt arată faptul că întreaga situație se află în dinamică, în evoluție, într-un proces continuu.

     Un proces în care mama (de fapt, viitoarea mamă) continuă să scadă în greutate, în favoarea "lunii" ce apare în viața sa, împlinind-o - și iată semnificația primului vers, "lună plină": exact așa arată pântecul unei mame spre finalul sarcinii.

     Avem totuși un paradox. De ce să scadă mama în greutate?... Doar știm că orice femeie este preocupată de creșterea proporțiilor pe perioada sarcinii, nu de reducerea acestora.

     Dar aici este tot tâlcul poemului, căci nu despre masa corporală a femeii este vorba, ci despre adevărata "greutate" pe care o capătă lucrurile în viața viitoarei mame. Pe măsură ce copilul intră în viața sa, pe măsură ce "luna sa de pe cer" prinde cu adevărat contur, resursele mamei, trupul și sufletul său, aparțin tot mai mult copilului, și totul așa va fi până la sfârșitul vieții.

Andrei Andy Grădinaru

Chec prea dospit

 

chec prea dospit –
macii tot mai ofiliți
pe șorțul mamei

(Mircea Moldovan)

 

Ce vrea să spună poemul? Nu-i prea greu să înțelegem. E vorba, pe ocolite, de regrete. De timpul care trece. Cu vorbe mai poetice – de macii tot mai ofiliți.

 Nu, nu de cei de afară, ci de macii, poate brodați, de pe șorțul mamei. Știți însă de ce sînt tot mai ofiliți? S-ar putea să fie din cauza spălării repetate a șorțului. N-ați ghicit. Macii nu sînt doar spălăciți, ei au pălit tot sperînd că odată și odată gospodina nu va mai rata rețeta mamei. Și va reuși checul de pe vremuri, mai puțin dospit.

 Nu, macii nu sînt ochi severi, ci îngăduitori. Mama mai are răbdare. Îi e puțin ciudă că fata n-a prins pe deplin meșteșugul, dar e bine că musafirii sînt încă adunați laolaltă. Și rețeta se perpetuează. Are succes.

Corneliu Traian Atanasiu

Portret alb-negru

 

portret alb-negru -

aceleași amintiri

în cana cu ceai

(Gabriela Cecilia Cioran)

 

La citirea acestui poem nostalgia ni se insinuează subtil dar persistent în suflet, adusa de o atmosferă vintage. Ne putem turna o ceașcă cu ceai să îl savurăm încă odată. Însă capacitatea de a depista un real haiku ne face atenți că nu e cazul unui ,,ceai" dulceag și fără forță.

Puterea semantică din ,,alb-negru" ne duce cu gândul că poate fi vorba - de ce nu - de o recapitulare mentală în alb-negru - adică bunele și mai puțin bunele unui apropiat căruia i se face ,,portretul". Poate un părinte, poate un soț. Cineva care și-a împletit timpul vieții cu cel care a acum deapănă iar și iar amintirile la o cană cu ceai.

Avem însă senzația că ,,la o cană cu ceai" nu indică un loc ci un moment. Gura circulară a cănii pare un glob magic ce desființează curgerea lineară a timpului convertind totul la prezentul continuu al memoriei.

Numai că indiciul din text este ,,în " cana cu ceai iară nu ,,la" o cană cu ceai.

Abia atunci, revenind cu picioarele pe pământ, ne putem întreba dacă nu cumva am mers prea departe cu interpretarea aluzivă și dacă nu cumva în poem e vorba chiar despre un portret pe suport material, adică o mică fotografie alb negru (precum erau secolul trecut pozele- portret) a cuiva drag care - aflată pe peretele de lângă băutorul de ceai - se reflectă cât se poate de prozaic ,,în" cană. Atunci același portret alb negru, aceleași amintiri ar fi aduse prin reflexie pe suprafața lichidă din cană , în fiecare zi când se ia ceaiul acolo.

Clipa de dinaintea sorbirii, cea a observării portretului ar da astfel gustul licorii. Un ceai transfigurator.

Adevărat, ajungem astfel cu complicitatea tandemului ceai - portret (care e definitoriu poemului) tot la percepția unui timp circular, la un univers repetitiv în care ,,aceleași amintiri" își sunt suficiente lor înșile. Este o lume, o bulă in alb-negru , poate prea sobră cu dualitatea aceea ,,alb-negru", de modă veche dar fără tentația culorilor dinafară a căror modernitate nu i-ar aduce nimic valoros.

Formularea textului îndeplinește cerințele haiku, fiind enigmatică sub o aparență fără adâncimi; cu kigo universal subînțeles și anume: Timpul, cu kireji funcțional, cu tâlc ascuns celui ce citește și deschis celui ce cercetează - adică cititorului avizat.

Cecilia Birca

Amurg pe plajă

 

𝐚𝐦𝐮𝐫𝐠 𝐩𝐞 𝐩𝐥𝐚𝐣𝐚̆ –
𝐳𝐦𝐞𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥
𝐟𝐫𝐚̂𝐧𝐭 𝐩𝐞 𝐮𝐧 𝐬̦𝐞𝐳𝐥𝐨𝐧𝐠

Cezar Florescu

Poezia începe cu „amurg pe plajă”, care creează imediat cadrul și aduce în imagine un sfârșit de zi.

Următoarele două versuri ne întâmpină cu „zmeul unui copil / frânt pe un șezlong”. Probabil, este obiectul de joacă uitat de un copil la plecare. Copilul nu mai este acolo, dar zmeul rămas pe șezlong păstrează, într-un fel, urma prezenței sale.

Cuvântul „frânt” dă tensiune poeziei și adâncește imaginea. El ne descrie concret zmeul căzut și mototolit, sugerând în același timp ceva întrerupt, ceva rămas în urmă. Alături de absența copilului și de momentul amurgului, poezia ne transmite o nostalgie discretă, creată poate și de o senzație de abandon.

Poezia nu spune nimic despre despărțire, plecare sau trecerea timpului. Acestea se pot naște în mintea cititorului din simpla alăturare a celor trei imagini. Tocmai această rezervă conferă tensiune poemului și intensifică emoția, în timp ce amurgul amplifică impresia de sfârșit și de absență.

Un poem tuburător, creat cu economie de mijloace, care poate deschide cititorului o gamă largă de interpre

Irina Țipordei

Cocori în zare

 

                                                                          

cocori în zare -

mama deschide caietul

cu rețete vechi

Mirela Brailean

În acest poem, autoarea construiește un arc foarte elegant între ceea ce pleacă și ceea ce rămâne.

Cele două părți din structura textului, concretizate în imagini – ,,cocorii în zare" și ,,mama care deschide caietul cu rețete vechi" – par, la prima vedere, să nu aibă nici o legătură. Între ele se poate, însă, deschide o corespondență subtilă, în jurul ideii de timp, de plecare și de păstrare.

Cocorii poartă cu ei imaginea unei lumi aflate mereu în mișcare: pleacă, se întorc, marchează prin trecerea lor schimbarea anotimpurilor. În fața acestei deplasări, gestul mamei de a deschide caietul cu rețete vechi ne poate trimite către ceea ce rămâne – lucruri păstrate, gesturi repetate, gusturi și amintiri care trec dintr-un timp în altul.

Poate că mama a văzut cocorii. Poate că simpla lor apariție în zare i-a adus în minte alte toamne și alte plecări sau poate că cele două imagini coexistă pur și simplu, iar legătura dintre ele îi revine cititorului.

În această lumină, caietul cu rețete vechi pare un contrabalans al cocorilor: ceva pleacă, ceva rămâne. Între cele două, mama face un gest simplu: deschide caietul care lasă loc memoriei.

Mai mult decât atât, autorul nu scrie nicăieri „toamna”, „amintire”, nu spune „trecerea timpului” sau „familie”, nu descrie că mama privește sau nu privește cocorii. Există, însă, un fir nevazut al relației dintre cuvintele rostite, menit să lase ca sensul să se deschidă doar în mintea cititorului.

Felicitări autoarei pentru minimalism și profunzime.

Irina Țipordei

Excavatoare

 

excavatoare –

pe o dală de ciment

urme de şotron

Irina Țipordei

Un haiku cu densitate aluzivă și atent echilibrat, aflat într-un balans al contrastelor: materia și spiritul. Autoarea pune în talgere două elemente-cheie: disonanța și melancolia (niciuna exprimată fățiș). Alătură două lumi diferite, dar care se întrepătrund, creând un puternic contrast vizual: amintirile rămân imprimate nu doar în memorie, ci și în materie.

Memoria, reprezentată de „urma de șotron”, simbolizează nostalgia după cea mai frumoasă perioadă a vieții, lipsită de griji (sau așa ar trebui să fie) — o lume fabuloasă, miraculoasă, în care totul este posibil, iar timpul nu există: copilăria. Materia, sugerată de „excavator”, simbolizează trecerea timpului, tăvălugul vremii care transformă și șterge tot ceea ce ne era cunoscut, familiar și la îndemână, punându-ne în schimb în fața unor alegeri, situații și stări, de multe ori dramatice și ireversibile.

Apare astfel ruptura temporală dintre copilărie (șotronul), cu inocența și puritatea vârstei, pe de o parte, și tehnologie (excavatorul), pe de altă parte. Și totuși, uneori, aproape miraculos, ni se trimite parcă un semn, chiar și insignificant („urme de șotron”), menit să ne reamintească cine am fost, ce și cât anume contează în viață, pentru a nu ne pierde de tot inocența, bunătatea și candoarea (vezi dala de ciment cu urma unui șotron).

Melancolia este indusă de sentimentul pierderii spațiului sacru al purității în fața evoluției tehnologice.

Mirela Brăilean

Prima zi cu ger

 

prima zi cu ger –

din ce în ce mai cărunt

părul de la geam

Daniela Topîrcean

Un poem care leagă lumea umană de cea a naturii. Se creează o impresie de falsă cauză și efect, ca într-o lume fantastică, plină de magie: prima zi cu ger duce la încărunțirea treptată a părului persoanei care privește de la geam. Poemul nu spune direct ce anume se întâmplă, lăsând cititorii să reconstruiască scena pentru a o putea vizualiza. E vorba de o coincidență între un bunic sau un părinte care albește tot mai mult cu trecerea timpului și care e privit de copil sau nepot prin geamul care și el e încărunțit la figurat din cauza gerului. Fenomenul natural e o ocazie pentru a sublinia într-un mod plin de impact trecerea vremii, vizibilă pe părul cuiva drag. Efectul fenomenului natural e plăcut, nu se resimte negativ, pentru că și persoana care îmbătrânește rămâne la fel de dragă și o prețuim chiar și mai mult pentru că o avem alături de noi. Iarna reprezintă finalul ciclului naturii, la fel cum e asemuită, la figurat, cu ultima etapă din viața omului. Și totuși, iarna nu este un anotimp trist. Și ca adulți, nu doar copii, îi prețuim frumusețea adusă de zăpadă. Gerul are și rolul de a transmite cititorului dorința de a îngheța, de a opri timpul.

Ana Drobot

Rubinul verii

 

rubinul verii  –
rozariul eremitului
uitat între frunze

(Daniela Topârcean)

 

M-a atras la acest haiku nu doar simplitatea și eleganța cu care versurile și mesajul ”curg” pe cele trei linii, ci în mod special ideea poemului, sugerată subtil, scena cu multiple straturi care se deschide în fața ochilor celui ce citește și receptează.

Să mergem pe firul apei! Ca întotdeauna când vorbim de haiku-ul scris pentru o fotografie dată (deci vorbim nu de fotohaiku, ci de haiku la fotografie) pornim de la imagine. Iar imaginea e….roșie, ardentă, focoasă. Bobițele roșii de coacăz, dincolo de dimensiunea estetică care încântă ochiul, satisfac și duhul asociativ al cititorului, deschizând o multitudine de direcții și chei de interpretare.

Pe acest fundal, primul vers se dezvăluie de la sine: roșul coacăzei naște rubinul verii, o rescriere metaforică a imaginii. Surpriza și originalitatea ideii ne așteaptă însă în următoarele două versuri. Să deslușim acest mesaj mai întâi fără a face referire la fotografie. Vara, asociată cu foc, cu căldură și descătușare, este anotimpul unui tip special de ”păcat”, anume acela al impulsului nestăpânit. Vara, corpul își cere drepturile parcă mai abitir ca altă dată, căci rațiunea pare toropită de caniculă.

Cu o delicatețe jucăușă rozariul uitat printre frunze ne îndreaptă imaginația către o scenă aproape bucolică. Căci cuvântul ”uitat” este cheia întregului succes al poemului. Nu poți uita ceva decât sub impulsul unui sentiment copleșitor, care – pe moment cel puțin – e mult mai puternic decât restricția morală impusă de percepte și doctrină (toate religioase, căci ”rozariul” și ”eremitul” ne dau coordonatele esențiale ale păcatului comis). Doar neînduplecata reprimare a firescului sexualității, a nevoilor trupului, tipică creștinismului intransigent, poate naște zguduirea ”păcatului”, această disjuncție fatidică între afect și rațiunea încorsetată de dogmă. În fierberea sângelui cel roșu, eremitul nostru păcătuiește preacurvind, cu fapta sau cu gândul!

Plăcerile cărnii sunt întotdeauna roșii, roșii ca boabele de coacăz, și sunt întotdeauna fierbinți ca vara, când fructele – chiar și cele oprite – se coc și dau în pârg.

Și reîntorcându-ne din nou la puntea dintre poem și imagine, ce asociere mai bună se putea face între bobițele roșii și mătăniile (rozariul) eremitului.

Un excelent poem, elegant, sugestiv și original! Felicitări, Daniela Topârcean și la mai multe! Felicitări menționaților și tuturor curajoșilor care și-au încercat norocul și muzele!

Ioana Dinescu

Geamul aburit

 

geamul aburit –

dincolo o altă

respirație

Irina Țipordei

Vă propun un mic exercițiu. Mergeți la cel mai apropiat geam și respirați cât mai aproape de el. Apoi recitiți acest poem.

Paleta de interpretări ale poemului este nelimitată. Îmi e și teamă să spun o interpretare anume, ca nu cumva să dăuneze celorlalte.

Aș sublinia însă trei cuvinte: "geamul", "aburit", "respirație". Geamul - o graniță rigidă între două planuri, prin care ar putea trece măcar privirea, dacă n-ar întâlni și ea un obstacol - unul volatil dar ferm în momentul acțiunii. Și o cauză a acestui obstacol (sau poate un efect?...), ceva profund uman, respirația.

Sunt de fapt două respirații. Cea de aici, nemenționată, surdinizată, și cea de dincolo, menționată explicit... aceea care contează de fapt. Aceea de dincolo de geam, aceea din celălalt plan.

Mai departe, fiecare cititor poate completa povestea (sau drama?...), în funcție de ce a trăit și de ce trăiește, în funcție de ce îi este mai aproape de înțelegere și de experiențele întipărite în adâncuri.

Unde să fie oare acel geam?... La maternitate?... La ușa salonului de operație?... La tabloul unei persoane dragi, plecate pe alte meleaguri sau tărâmuri?... La fereastra spre libertate?... La icoană?... Sau poate fi doar geamul care separă un spațiu în care se poate respira normal în condiții climatice extreme.

Trăim într-o lume cu multe geamuri, iar fiecare dintre ele oferă un context și o poveste, o separare de planuri, un aici și un dincolo. Vedem și respirăm ceea ce se poate, ceea ce ni se oferă, ceea ce ne este permis. Foarte rar ceea ce ne-am dori.

Acesta cred că este unul dintre cele mai reușite haiku-uri, prin faptul că autorul îi oferă cititorului scena, elementele de decor și câteva repere esențiale, invitându-l să scrie scenariul și să monteze întregul spectacol după sufletul lui.

Andy Andrei Grădinaru

 

Pe banca veche

 

înserare –

pe banca veche

mai stă o umbră

Ana Drobot

 

Dialogul umbrelor

Ambiguitatea poemului semnat de Ana Drobot este sarea și piperul unei seri aparent banale, probabil într-un parc unde timpul se măsoară după vechimea băncilor.

Întunericul pare prieten cu acest loc vetust, intrat într-un con de umbră. Și cum umbra la umbră trage, mai găsim o umbră, cineva uitat de lume, încadrat perfect în peisajul nocturn, încremenit în tăcere.

Umbra este legată de reversul întunecat al existenței ori de un alter ego misterios care se ține scai de noi. Chiar și într-un parc pustiu unde te surprinde o umbră de om. Sau omul descoperă ca mai e o umbră, în afară de cea a gândurilor proprii…

Uneori, este fain să te joci în voie cu umbrele, cu cea a serii și a omului (negru), de ce nu?

Ramona Bădescu

 

 

 

 

Pereți de sticlă

 

pereți de sticlă -

o vrabie își lovește

reflexia

 

Irina Țipordei

 

S-ar spune că, în momentul în care totul este transparent nu poate pândi niciun pericol ascuns. Nicio barieră. Traseul pe care vrei să te miști - la propriu și la figurat - este liber de restricții. Dar lumea e plină de capcane. Mai ales mediul urban modern care a ajuns la performanța materială a unor ,,pereți de sticlă". Autoarea ne aduce paradoxalul in text, indicând o limitare (pereții) mascată în libertate (transparenta sticlei).

Ce te poate opri când lumea ti-e deschisă?! Poate doar limitele propriului eu. Dacă te consideri de neoprit - ei. bine, s-ar putea să îți stai chiar tu în cale. Sau un fals tu. Căci mai este un captiv: Acea reflexie a vrabiei doritoare de libertate, care, aidoma originalului, va lovi la rându-i în cea de dincolo de sticlă. Dacă haikuul este poezia clipei înveșnicite, în această clipă relevată de Irina, chiar dualitatea acestui univers se afișează, dând de gândit tuturor, dincolo de text.

Echilibrul fragil între iluzie și real, între aparență și nonaparență este, la rându-i, o temă atât de ofertantă încât a atras de milenii - filosofi si artiști deopotrivă. Ar fi fost păcat să nu fie atinsă și în haiku.

Clar este un poem de o autenticitate și măiestrie ce sare în ochi, nefăcând rabat de la exprimarea minimalistă și bogată în aluziv, fiind curat, fără forțări baroc-metaforice, ultimul vers fiind doar un singur cuvânt (vestitul ,,aha" propriu haikuului)

Un text inteligent peste limita admisă.

Cecilia Bîrcă

 

 

 

 

Poartă-ncuiată

 

poartă-ncuiată –

miros de lămâiță

printre cucută

Lucica Mocanu

 

Chiar de la început, autoarea ne aduce în scenă ,,poarta încuiată" care ne arată că trecerea dintr-un anumit loc în altul nu mai este posibilă. Observăm că poarta este încuiată, nu doar închisă. E vorba despre un loc în care nu se mai poate pătrunde, fiind, poate, abandonat.

Mai departe, ,,miros de lămâiță printre cucută ", așează alături două plante care poartă simboluri antagoniste: lămâița, aromată și cu efect calmant, cucuta, mortală și cu miros respingător.

Întrebarea este dacă acestea sunt în spatele ușii încuiate sau sunt lăsate pe dinafară. Cum lămâița este purtătoare de energie pozitivă, iar cucuta de durere și sfâșierea sufletului, prin simbolistica lor, le cam găsim mereu împreună, chiar și în viață.

Dacă se află pe dinafară, plantele cresc, probabil, într-o curte lăsată de izbeliște prin lipsa proprietarului, curte în care mirosul te plasează între viață și moarte.

Ambiguitatea poeziei constă tocmai în faptul că nu știm ce este dincolo de poartă. Ne putem doar închipui. Autoarea lasă în sarcina cititorului dezlegarea dilemei.

Un poem straniu despre necunoscut și un haiku reușit.

 Irina Țipordei

 

 

 

 

 

 

Singur la joacă

 

natură moartă –
ursulețul de pluș rămas
singur la joacă

(Mihai Moldoveanu)

La o primă citire – grăbită – poemul pare simplu, unii s-ar grăbi chiar să spună simplist, aparent fără reliefuri și adâncimi. Cine are însă răbdarea să reia lectura, să plimbe versurile pe limbă, ca pe ciocolata belgiană, să conștientizeze aroma și savoarea lor, dă de acel umami specific haiku-ului bun. Constată adică că dincolo de suprafața simplă se ascund mai multe planuri de citire și meditație. Cu alte cuvinte, că poemul dă de gândit și cucerește prin subtilitate și rafinament.

Să luăm ”natura moartă” din primul vers. Aparent o trimitere isteață, originală, la ansamblul din fotografie. O transcriere a imaginii. Niște jucării, probabil vechi, surprinse de obiectiv în acea imobilitate tipică obiectului scos din uz. Se vede cu ochiul liber că au fost puse acolo, de-a valma, în arhetipala cutia de carton ce înghite lucrurile care nu mai trăiesc, dar nici moarte nu sunt, care nu mai au trebuință imediată, dar de care încă nu te-ai hotărât să te desparți. Un fel de limbo, de purgatoriu al obiectelor care sunt parte încă din tine, dar care parte totuși a rămas undeva în urmă….

Odată mintea pornită pe calea acesta, sintagma te conduce la celebrele tablouri cu naturi moarte sau statice, acolo unde de obicei fructe, flori, mâncare sau și alte obiecte par a fi surprinse de ochiul privitorului la un sfat de taină. E ca și cum cineva privind prin gaura cheii surprinde un ritual al marilor mistere. Ce face atât de expresivă, de elocventă, de bogată și magică atmosfera din aceste tablouri? Răspunsul nu e simplu și nu intenționez să rezolv eu ecuația aici. Intenția mea este doar să punctez faptul că prin aceste două cuvinte din primul vers, autorul deschide deja o potecă plină de sensuri, asociații, trimiteri și nuanțe cu care cititorul se poate ”juca”, privind imaginea și suprapunând peste ea oglindirea tuturor naturilor moarte pe care memoria individuală i le pune la dispoziție. Și astfel puntea între versuri și fotografie a fost țesută, subtil, elegant și solid!

Luând cu noi vibrația cu iz de nostalgie, de mono-no-aware și yugen autentic pe care le naște ”natura moartă”, alunecăm în următoarele două versuri. Aflăm că ursulețul de pluș a rămas singur la joacă. Un fapt banal, spus cu cuvinte simple și seci. Dar implicația acestei constatări ne provoacă un nod în gât. Cum îi stă bine unui haiku bun, finalul e în ”coadă de pește”: nu știm de ce e teddy bear-ul părăsit! Copiii au crescut, acum sunt adulți și au uitat demult de existența lui. Sau poate nici n-au apucat să crească. Sau poate jucăria așteaptă de atât de multă vreme în cutia cu vechituri, încât nici copiii tovarășului de joacă nu mai trăiesc. Sau, mai trist decât orice, copiii nu se mai joacă azi cu ursuleți, decât cel mult dacă sunt digitali.

Oricum am da-o, citind haiku-ul, rămânem triști, empatizăm, ba poate chiar ne identificăm cu jucăria uitată, redevenită un obiect bun doar pentru adunat praful și pânzele de păianjen.

Mai există speranță? Da!  Câteodată se întâmplă miracole. Câte un haijin cu copii face poze cutiilor cu vechituri și le trimite la concurs. Deodată jucăria devine din nou vedetă! Capătă o nouă viață și-și găsește o altă menire, aceea de a provoca febre creatoare în alți haijini și de a da bătăi de cap unui juriu care, încercând să citească printre rânduri, se vede depășit de tentativa de a explica inexplicabilul.

Ioana Dinescu

Rinocerizare

 

rinocerizare –
lăsați cu toții mască
de-un roi de fluturi

 (Mircea Moldovan)

      Cine l-a citit pe E. Ionescu știe că termenul rinocerizare derivă dintr-una din celebrele dumnealui piese de teatru. Prima parte a poemului, așadar, are, într-o oarecare măsură, păstrând proporțiile, legătură cu realitatea imediată a zilelor noastre, cu sistemul, cu teoriile conspiraționiste al căror laț pare să se strângă în jurul grumazurilor celor mai mulți dintre conaționalii noștri. Astfel, dacă analizezi la rece evenimentele politice, reacțiile sterile și elucubrațiile actorilor principali, accentuarea analfabetismului funcțional, este limpede că rata alienării și a depersonalizării individului crește considerabil sub presiunea unor diverși factori socio-politici /geo-politici tot mai nocivi și agresivi, aceștia ducând inevitabil la atrofierea spiritului critic și la adoptarea tacită a unei ideologii dominante nesănătoase, aceea a punerii pumnului în gură, a unor convingeri care îndeamnă la ură, desconsiderare și anihilare a adevăratelor valori morale și culturale.

     Privind cu atenția imaginea propusă, nu poți să nu constați că umbrele fețelor proiectate pe nisip sunt hâde, de parcă ar aparține unor suflete chinuite, unor zombi care în mod normal, sub influența unui ordin venit parcă telepatic, de sus, acționează distructiv, ca o gloată lipsită de control, fără rațiune, fără introspecție.

     Partea a doua a textului însă aduce o schimbare de perspectivă care ne demonstrează că ne-am înșelat. Oamenii respectivi, cu  toată urâțenia lor fizică,  au totuși în străfundul lor ceva urme de umanitate, de candoare, de sensibilitate, ceea ce pare să ne spună, subliminal, că mai există șanse, una dintre ele fiind conștientizarea frumuseții naturii, a elementelor, aparent insignifiante, ce țin de universul încântător al boabei și al fărâmei, care te poate salva prin lecțiile simple despre reziliență și surmontare. Roiul de fluturi reprezintă călătoria spre propria ființă, ieșirea la lumină, înălțarea, libertatea pentru care merită să te sacrifici pentru a ieși din minus-existență. 

Cezar-Florin Ciobîcă

Clopot în amurg (966)

 

clopot in amurg -
un câine ridică
urechea spre cer

(Nicoleta Șurpanu)

 Iată, în acest poem, kigo este impecabil aducând momentul cel mai efemer și sensibil  al zilei - amurgul -  aflat între lumină și întuneric, moment de liniște, pace, introspecție.

De asemenea, kireji, tăietura din text ,  este mai mult decât funcțională separând și unind totodată planurile poemului. Pe deoparte  contextul spațio- temporal general pe de altă parte,  reacția instinctivă aflat în  micro- universul său, cel mai probabil  într-o călduță tolăneală de după amiază (apropiat de ,,căldicelul" stării mediocre în care se complace majoritatea oamenilor).

 Și totuși ce frumos se încheagă conexiunea dintre natură, sacru și lumea animală. Simplu și fără infatuari filosofice,,eroul" ce leagă pământul de cer nu este vreun om luminat care  ar interpreta sunetul clopotului venind de la vreun sfânt lăcaș sau cinstind vreo sărbătoare.

Nu, cel ce preia linia orizontală a sunetului revărsat în amurg peste fire, cel ce o  convertește  excelent în dimensiune  verticală -  este un simplu câine - prin reacția sa pur  instinctivă la vibrația sunetului. Prin limbajul minimal al haiku-ului  ni se prezintă . firesc această reacție  lipsită de fasoane și chiar de conștientizare.

 Dar derapajul alegoric se produce inevitabil. Gestul de a orienta urechea spre cer stabilește o punte excepțională între terestru și cosmic. Astfel câinele devine cel mai curat  receptor  al sacrului.

  Reacția biologică supusă atenției cititorului, acea ureche  ridicată spre cer se transformă alegoric în imaginea cheie, încărcată de spiritualitate și puritate. Urechea ciulita a animalului devine o metaforă a mintii meditație, iluminarea, creșterea pe verticală, nevenind conform  filosofiei Zen ca urmare a vreunei analize conștiente sau vreunui proces intelectual.

  Clopot =  vibrație. Niciun om. Doar presupunem prezența executantului bătăilor de clopot  Dar atât.

 Vedem doar câinele care doar există. El  este pur și simplu una cu vibrația, stârnind,  poate, în  cititor aceeași reacție de trezire a sinelui.

 Totul în  contextul propice al amurgului încărcat de sunet.

  Cred ca ați realizat că acest sunet învăluie și declanșează totul fără măcar a fi pomenit de autor  în vreun cuvânt. Grozavă omisiune, nu?!

  Ni se spune doar: ,,clopot în amurg" Și de aici începem să ne scriem povestea încolțită din sămânța câtorva silabe.

Cecilia Birca

 

La sânziene (969)

 

la sânziene –
nu se lasă dus de nas
cosașul abil

(Lidia Pervu)

 

Sânzienele nu sunt doar florile, ci și personajele fabuloase din folclorul românesc, zânele bune care fac parte din tradițiile solstițiului de vară. Plantele numite sânziene sunt plante folosite în rețete terapeutice.

 Ce se întâmplă în acest poem? De sărbătoarea Sânzienelor, care e un fel de vis al unei nopți de vară, se pot întâmpla multe încurcături. Cosașul nu se lasă ușor dus de nas. El cunoaște obiceiurile, nu doar tradițiile, ci și felul în care obișnuiesc zânele să-i cucerească sau să-i păcălească pe oameni.

 Ne putem imagina și un cosaș care nu se lasă păcălit de florile numite sânziene – ele nu îi pot sugera că sunt alte flori – și atunci el le cosește, pentru a fi folosite drept leacuri. Nu le cruță. Pe el nu îl pot cuceri, fermeca sau păcăli cu parfumul ori farmecul lor. Sau ne putem imagina un cosaș care nu se lasă fermecat de o fată din satul lui, care dorește să obțină ceva de la el chiar de Sânziene.

 Ambiguitatea flori – zâne – fete este exploatată în acest poem. În plus, este valorificată expresia „a fi dus de nas” = „a fi păcălit”, care poate avea și sensul propriu, acela de a fi purtat de parfumul sânzienelor, eventual spre alte stări și lumi, de vis. Cosașul nostru rămâne, însă, cu picioarele pe pământ. Vezi mai puţine.

 Ana Irina Drobot

 

Din taina apei

 

din taina apei –

în crucea de gheață

nașterea și moartea

Paul-Mircea Iordache

În această poezie cu tentă filozofică autorul plasează în primul vers ,,taina apei".

Mai departe, ,,crucea de gheață " face o trecere de la taină la deslușirea ei, autorul luându-și libertatea de a privi apa nu doar ca pe un nou început, ci și ca pe un mod de a regândi viața. Prin ea nașterea și moartea își dau mâna, pecetluindu-ne destinul căci tot ce există, apare, se transformă și tot în apă se întoarce.

De altfel, după cum afirma și Freud,  ,,scopul vieții este moartea" prin tendința materiei vii de a reveni la origine. Viața devine astfel o curgere continuă între naștere și moarte, în care nașterea ne definește misiunea, în timp ce moartea ne hotărăște încheierea ei prin întoarcerea la începuturi. Ca într-un drum fără sfârșit.

Trăgând o paralelă între știință și religie, la Bobotează apa devine o punte între vechi și nou, între moarte și viață, între profan și sacru adică între lume și sensul ei, simbolizând  ,,trecerea". Iată de ce, ,,din taina apei/în crucea de gheață/nașterea și moartea".

Un poem interesant, încununat de priceperea autorului de a introduce într-un text atât de scurt idei cu sensuri atât de profunde.

Irina Țipordei

Parc de distracții

 

parc de distracții –

copilul orb dibuind

primii fulgi de nea

Cezar Florescu

Iată, un poem care ne transmite un mesaj deosebit.

La contactul cu primul vers, ,,parc de distracții", construim îndată cu ochii minții imaginea locului special amenajat și dotat cu carusele, cu jucării acvatice și cu jocuri interactive într-o atmosferă de mișcare, agitație și râs zgomotos.

A doua parte a poeziei vine cu descoperirea delicată a fulgilor de zăpadă de către ,,copilul orb dibuind primii fulgi de nea" și arătând că frumusețea nu se adresează doar ochilor, ci și celorlalte simțuri, iar fericirea nu este una singură.

Poezia alătură explozia de veselie a ,,parcului de distracții" cu căderea tăcută a primei ninsori. Ambele evenimente zugrăvesc lumea în moduri diferite. Unul prin zgomot, celălalt prin liniște. Ambele ne arată cum cunoașterea sa, indiferent cum se săvârșește, este la fel de intensă.

Un poem sensibil care, în câteva cuvinte bine alese, ne atrage atenția asupra faptului că fiecare episod pe care îl trăim este, de fapt, o dovadă a frumuseții vieții.

Irina Țipordei

Toaca schitului

 

 

         toaca schitului –

rămas fără o doagă

un butoi 

Ioan Mara

 

O alăturare care ne face să zâmbim: o doagă dintr-un butoi e folosită în scop de toacă, la propriu. Dar gândul ne fuge și la sensul figurat al expresiei „a rămâne fără o doagă”.

Ana Drobot

 

Pensie specială (968)

pensie specială –

grădina bunicii plină

de părăluțe

Florin C. Ciobîcă

Dacă nu aveți planuri, le găsiți în poemele haiku reușite. La o primă lectură a poemului lui Cezar Ciobîcă, suntem conectați la unul din subiectele spinoase ale românilor: pensiile speciale. Dar bunica e la ea în grădină, nu știm dacă citește vreodată ziarele online sau se uită pe tik-tok. Părăluțele au înflorit și se bucură din plin de ele. Este ceva special, care încântă inima și ochii. Acesta este cu adevărat “pensia specială”.

Dacă translatam ușor perspectiva, fără să ne îndepărtăm prea mult de minunatele flori, am putea înțelege de ce sărac este acela care are doar bani. O încântare doar pentru buzunar.

Autorul pune în balanță rapacitatea, pe de o parte, și umanitatea bunicii, pe de altă parte. Două lumi paralele. Nu se vor întâlni niciodată…

Cuvântul “special” are aici un dublu sens, cel asociat cu privilegiile (nemeritate), și cel uzual (cel care ne scoate din rutina). Contrastul între cele două clase sociale este subliniat de numele umil al florilor: unii au (doar) conturi, alții, bănuți.

Cât despre bunica, ea însăși este un întreg univers, mereu inspirator pentru haijini.

Ramona Bădescu

 

 

Ramură de măslin (968)

ramură de măslin –
dronele alungând
toți porumbeii

(Mihai Talașman)

 

Un poem concis și la obiect, în structura 6-6-5 (dacă ar fi ieșit 666, ar fi fost, subliminal, și mai grăitor).

 Fără să se complice cu reșaparea temelor și termenilor care atrag voturi ca hârtia de muște, fără a rindelui cuvintele ca să se încadreze în șablonul 5-7-5, dar și fără a le da drumul să iasă din pagină (limitându-se la cele 17 silabe care îi stau bine haiku-ului), autorul prezintă cu minimum de detalii, la modul  "no comment", realitatea zilelor noastre.

 Poemul nu are nevoie de prea multe tălmăciri. E limpede ce ne spune: mai avem de așteptat până la primul semn de restabilire a păcii și normalității, până ne vom regăsi din nou pe o planetă locuibilă. Trebuie să resistăm, așa cum putem, fiecare pe arca lui, până s-o termina potopul de flăcări, până ce cerurile se vor deschide iar pentru noi, până vor mai veni și vești bune. Dar cert este că există o ramură de măslin undeva, chiar dacă nu e accesibilă deocamdată, deci speranțele într-o lume mai bună nu sunt deșarte.

 Andrei Andy Grădinaru