Rivalitate

 

rivalitate –

pe strada Parfumului

teii înfloriți

Ramona Bădescu

 

Încă de la primul vers suntem puși în gardă că ceea ce urmează nu prea stă sub semnul păcii și prieteniei. Fără menajamente și pregătiri prealabile, suntem plasați direct în zona de conflict, cu un singur cuvânt ce spune totul despre atmosfera ce domnește în teatrul de operațiuni: "rivalitate" - o stare de concurență, în care protagoniștii ce aspiră la același ideal sunt gata să arunce totul în luptă pentru a ieși învingători. Deja clocotesc întrebările: Cine sunt rivalii? Ce au de-mpărțit? Care sunt raporturile de forțe? Ce are să se întâmple?...

Urmează kireji, iar pe măsură ce se estompează bătăile tobelor din prima parte, trecem în planul al doilea și intrăm în cu totul alt decor: "pe strada Parfumului". Tihnă; liniște; mireasma vremurilor de demult și ecoul legendelor, păstrate cu sfințenie în clădirile și grădinile încărcate de istorie și în memoria colectivă a urbei. O stradă cu un nume rezonant și plăcut, la al cărui auz simți nevoia să faci cel puțin mental câțiva pași de plimbare și să-ți odihnești gândurile. Și ușor-ușor pășești până în versul al treilea, când... ce să vezi?... "teii înfloriți"! Unde?! Pe strada Parfumului!

Deodată tobele din prima parte încep să se audă din nou. O explozie de parfum și culoare din florile de tei, tocmai pe strada Parfumului. Iată și rivalii: "parfumul" statornicit al istoriei, consemnat și-n catastife, care cu acte în regulă stăpânește de veacuri strada, mărturie stând și plăcuțele inscripționate cu alb-albastru de pe garduri, versus parfumul insolent al teilor, care fără să ceară autorizarea cuiva, nici măcar a primăriei, și-a găsit momentul să dea buzna pe toată strada, viu, proaspăt și nestăvilit, cu acolitul său, vântul, ce-i împrăștie mireasma prin toate cotloanele. Și iată o luptă aprigă între vechi și nou, între statornicie și expansivitate, între tradiție și tinerețe.

Și iată și obiectul rivalității: strada și renumele. Cine va fi stăpânul și cine va purta blazonul? "Parfumul" acela pe care toată lumea îl știe ca fiind numele încărcat de semnificații al vechii străzi, perpetuat de generații, ce-ți trezește melancolia, sau parfumul real, proaspăt, îmbătător, ce-ți trezește simțurile și te face să te simți viu, aici și acum, al florilor de tei? Când vei spune "pe strada Parfumului", ce-ți va veni în minte? Legenda sau concretul?

Poemul lasă lupta nedecisă. Deznodământul e al cititorului, fiecare poate alege. Eu văd încheiată această rivalitate printr-o conciliere. De ce n-ar fi "Parfumului teilor înfloriți" pentru o perioadă (doar atât, cât teii să-și împlinească menirea, iar apoi să lase lucrurile să redevină cum au fost)? O asociere în folosul tuturor. Ar fi o idee să găsim, în ceea ceea ce ne leagă și ne desparte deopotrivă, un element de unitate și de conlucrare, și nu de rivalitate, de divergență și de luptă.

Una peste alta, poemul doamnei Ramona Bădescu este un poem cu "zvâc". Fără prea multe "zorzoane", poemul cuprinde în cele câteva cuvinte (șase cu totul! - perfect legate, într-o exprimare firească, fără nimic forțat și fără niciun cuvânt omis sau de prisos) un amestec de culoare, mireasmă, ironie și umor, cu treceri subtile de la precipitare la acalmie și invers, toate acestea fiind superb armonizate și puse în tensiune prin cuvântul unic al primului vers, ce stabilește atmosfera și aduce tot farmecul!

Aș remarca totodată muzicalitatea beethoveniană a acestui poem, care te zguduie din capul locului cu un ton frenetic, după care te leagănă ușor pentru o vreme, pentru ca în final să-ți îndemne simțurile să zburde într-o expansiune de lumină, culoare și mireasmă.

 

Andrei Andy Grădinaru