Reciclări selective

 

gata Crăciunul –

reciclate selectiv

și zâmbetele

Andrei Andy Grădinaru

De sărbători, ar trebui să ne bucurăm, și să existe o atmosfera generală de voie bună. Devenim mai atenți cu ceilalți, le oferim cadouri și zâmbete. Odată terminat Crăciunul, ne rămâne să trecem în revistă amintirile momentelor deosebite. Devenim mai selectivi, atât cu amintirile, cât și cu atențiile oferite celorlalți. Nu ne mai încântă chiar orice, și nu mai suntem atât de zâmbitori în orice situație și cu oricine. Pauza a luat sfârșit, și ne întoarcem la vechile noastre preocupări. Poemul sugerează cum strângem tot după petrecere, și ducem lucrurile care nu ne mai sunt necesare la reciclare. Reciclarea selectivă poate sugera că unele lucruri le mai aruncăm și unde nu le e locul, grăbindu-ne, și devenind puțin mai neglijenți, sau că, dimpotrivă, le sortăm conștiincios. Alegem locul pentru materialele de reciclat la fel cum nu mai zâmbim pentru oricine, sau zâmbim doar cu gândul la amintirea sărbătoririi Crăciunului. Zâmbetul e reciclat pentru că nu trăim tocmai în prezent. Îl luăm din trecut.

Un poem care surprinde trăirile noastre în atmosfera de după sărbători.

Ana Drobot

Crăciun acasă

 

Crăciun acasă -

brațele mamei cuprind

tot universul

Ileana Pascu

Cele mai multe poeme din această etapă au evocat spiritul și emoția sărbătorilor de iarnă. M-am oprit asupra haiku-ului Ilenei Pascu, care sugerează în mod reușit atât dimensiunea intimă, familiară, a sărbătorii, cât și ecourile ei mai îndepărtate, comuniunea cu sensul universal, blând și pacific al acestor zile.

Din poem răzbate esența sărbătorii, în care familia se află cuprinsă de iubirea și căldura maternă, acasă. Hiperbola este binevenită, fiindcă spațiul intim devine tot universul și  pare firesc să fie așa când emoția este puternică. Mai presus de timp și de alte legi universale, iubirea se instaurează stăpână, se propagă tot mai departe. Din micul adăpost al familiei, ea ajunge să îmbrățișeze protector întreaga lume. Astfel, mama, simbol ce ne aduce în minte nașterea Domnului și rolul ei religios central, devine simbol universal, purtător de iubire și bunătate.

Torsul mâței

 

iarna lângă foc –

torsul mâței chemând tot

ce-a fost odată

Marcela Ignătescu

Situația evocată este una care evită să pomenească altceva decît focul din sobă și torsul mîței. Nu e nevoie să amestecăm în acest decupaj vreun observator, autorul, vreun om oarecare. Tabloul s-a emancipat de asemenea aderențe. Nu are niciun rost să lansăm vreo investigație pentru a stabili dacă e vorba de ceva real sau închipuit.

Important este cuvîntul chemînd. Capacitatea celor evocate de a ne readuce în față tot ce a fost. Magia care funcționează. Emoția care vibrează odată cu torsul mîței.

Drumul pribegiei

 

drumul pribegiei –

doar bocceaua și

Carul Mare

Mihai Moldoveanu – Mirco

Cum să surprinzi mai detașat și mai succint condiția pribeagului decît constatînd că soarta lui este aceea a fi mereu de drum. Fără casă, fără țintă. Rătăcitor, hoinar. Singur, izolat, răzleț.

De voie, de nevoie (sau pentru că optat pînă la urmă așa), viața pribeagului este sobră și austeră. Despovărată. Îi ajunge bocceaua. În afara propriilor ciubote, pentru deplasare, n-are la dispoziție decît Carul Mare. Oricînd la locul lui. Ca să știe unde e și cine îl veghează și îl însoțește necontenit.

Toamna tîrzie

 

toamna târzie -

pe grămadă de frunze

tolănit cățelul

Valer Pop

 

Poemul m-a atras prin discreția  pe care o emană întreg textul, firescul situației  surprinse , redat la fel de firesc, fără opulență.

Lipsă de tensiune a poemului?! Nicidecum.Numai că totul este subtil, ,,aha-ul" nefiind observabil de oricine.

 Cine s-ar gândi că toamna târzie poate aduce confortul iară nu frig, tristeți sau brumă. Căci confortul într-o toamnă târzie sau iarnă ne  pare nouă dependent de interiorul caselor încălzite.

Astfel, după kigoul puternic ,,toamnă  târzie", cititorul nu se așteaptă la nimic altceva decât la lipsa soarelui, la negură (la propriu și la figurat).Tolăneala in aer liber nici nu ne trece prin cap.Este elementul surpriză.

 Asistăm la ceea ce autorul semnalează dezinvolt, la un fapt care nici nu ar atrage atenția altcuiva.

Nimic extraordinar in sine. Doar un cățel tolănit pe o grămadă de frunze. Alăturarea târziului de toamnă cu scena huzurului găsit de cățel (tocmai datorită culcușului din frunze moarte) crează un paradox care ne face să medităm, să concluzionăm că toate lucrurile au de fapt doua fațete.

Ni se demonstrează că în inn își are izvorul  yangul călduros.Dar și că în yang înțeapă  o sămânță de inn. - pentru că, nu-i așa, ne vom  întreba  dacă nu cumva  răsfățul pe grămada de frunze îi este dat unui cățel al străzii într-un moment însorit prin excepție, după care precaritatea sorții își va spune cuvântul și tolăneala va deveni o amintire, la fel ca blândețea toamnei în tăișul iernii.

Și cine poate spune dacă nu chiar cititorul tomnatic nu se va simți solidar cu acel cățel, răsfățul unei tolăneli fiind  atât de fragil în prezența noțiunii de

 ,,târziu",  noțiune care ne  înfioară  pe noi, toți cei mergători prin timp.

Textul acesta are  calitatea de a nu ieși în față cu elemente picturale  ce sar în ochi cum ar fi luna, stelele, soarele, galaxiile oglindite in lacuri, fântâni, lighene și toate cele ce pot da strălucire până și exprimării, atrăgând pe cei doritori de imagini.

Textul acesta este întruchiparea haikuului. Decent, discret,  creionând un tablou banal pentru un ochi insensibil și neavizat.Singurul epitet este cel adăugat toamnei.  Mai mult, verbul activ  nu a fost necesar.Nci măcar nu se servește de vreo expresie pre fabricată cu miez și tâlc aparținând limbajului colocvial.

Nimic în plus.Nicio sclipire artificial adăugată pentru vreun posibil efect teatral.

Totul simplu, curat, firesc, stârnind adâncul gândului și simțirii celui ce citește.

Felicitări autorului și  la bună inspirație în viitor!

Cecilia Birca

Seri de brumărel

 

seri de brumărel -

pe sub ușile cramei

curg poveștile

Mihai Talașman

 

Poemul pune la lucru imaginația cititorului care, pornind de la fiecare cuvânt cheie, precum brumărel, seară, cramă, curg, poveștile își imaginează scena și atmosfera în detaliu.

Partea a doua a poemului ne oferă o soluție, o compensare, pentru frigul imaginat în prima. Ni se sugerează o atmosferă de final de toamnă, când vremea plimbărilor relaxate și statul la terasă pe vreme frumoasă și caldă au cam trecut. De acum, ne pregătim să stăm înăuntru, la povești, precum în imaginea clasică a iernii, când se spuneau basmele, pe care le ascultau la gura sobei atât bătrânii cât și copiii.

Ne adaptăm însă la timpurile moderne, și ascultăm povești la cramă, unde limbile se dezleagă și devenim mai deschiși dialogului în urma unui pahar, sugerat de poem, de vin. Nu este menționat vinul ce este turnat și curge în pahare, ci poveștile, de care avem nevoie la orice vârstă, și care pot fi de orice fel, inclusiv întâmplări din propria viață.

Ana Drobot

 

Fiul risipitor

 

fiul risipitor -

mirosul de lavandă

închis în sertar

Ramona Bădescu

Suntem familiarizați cu povestea biblică a fiului risipitor, cel care fuge de acasă și cheltuiește agoniseala familiei sale. Știm că întoarcerea lui e sărbătorită și înseamnă bucuria regăsirii oiței rătăcite – care contează, paradoxal, mai mult decât oițele cuminți, în număr mare fiind acestea din urmă. Aduce mai multă bucurie regăsirea unui lucru considerat pierdut, pentru care am suferit sau care ne-a dezamăgit, fiindcă emoția negativă, durerea de demult sunt înlocuite cu bucurie, fiindcă e ceva care ne surprinde și restaurează o ordine care se destrămase. Astfel rana ascunsă se vindecă.

Ce rămâne în urma fiului risipitor? Acel ceva care nu poate fi furat, acel ceva care însoțește în memoria noastră ceea ce lipsește ca o emoție diafană, ca o aură inseparabilă de obiect. Parfumul lucrurilor este legat adesea de amintiri care ne impresionează – le fixează sau le readuce în memorie. Poate că o țesătură de preț a dispărut din dulap, poate că fiul risipitor a luat-o și a fugit cu ea.

Ceea ce rămâne în sertar și nu se risipește este parfumul vremurilor de demult, pe care hoțul nu îl poate lua cu sine și care rămâne acasă ca un garant al reîntoarcerii sale. Este ceea ce păzea comoara furată de fiul risipitor, gardianul integrității ei, amprenta unei ordini, a unui rost sau a unei așezări a lucrurilor la locul cuvenit.

 

Limbi încurcate

 

limbi  încurcate -

în firele de paing

un timp pierdut

Irina Țipordei

 

De la prima citire m-a atras alegerea unui puternic kigo universal și anume - Timpul - care este abordat foarte interesant.

 . Textul are o simplitate aparentă, fiind de fapt  încifrat și aluziv, asa cum stă bine unui haiku.

Kigoul  e la vedere, restul se lasă cucerit.

Primul vers,, limbi incurcate" e bine structurat. Efectul folosirii epitetului este cel urmărit. Suntem deja intrigați. De ce ,,incurcate"?! Omisiunea cuvântului ceas lasă cititorului  libertatea de a alege pe terenul omonimiei. La exprimarea ,,limbi încurcate" putem lua în considerație  sensul de limbaj uman,de  limbile incurcate  la Turnul Babel; putem crede ca-i vorba de limbile umane stânjenite de manifestarea bătrâneții; sau pot fi limbile unui ceasornic vechi, care au ieșit din rolul lor de măsurători ai timpului.stricând-se. .

Iată cum,  în cele doar două cuvinte din V1, tensiunea  își face deja apariția în text.

  A doua parte m-a neliniștit puțin ca formulare tehnică. As fi preferat ,,firele paingului" iară nu  ,,firele de paing". Cred că autoarea a ținut cont mai degrabă de numărul silabelor.

 În schimb, la V3 am admirat ,,stângăcia" de a spune ,,un timp pierdut" în loc de a articula hotărât -,, timpul". Astfel, sugestia câștigă în valoare, stabilind o direcție dorită de autor. Timpul nu mai este un fenomen peste   natura materială care ii este supusă. El este doar ,,un" timp; nu se mai situează în fueki, fiind imuabil - ci - este  el însuși supus efemerului. Textul ne  dezvoltă deci, privirea prin prisma ,,,ryuko".

Poemul nu  dezice calitățile haiku  nici după cezura care nu intervine formal ci își merită prezența.

 Juxtapunerea este reușită, reușind să stabilească legătură subtilă , la nivel de efluviu între părți, ghidând cititorul care înțelege cât de importantă a fost omisiunea ceasului, deși, în prezența cuvântului timp, principala aluzie este că e vorba despre limbi de ceas.

Realizăm brusc cum  că, în text, aceste limbi încurcate sunt de fapt ,,madlena" proustiană, sunt elementul care declanșează revelația.

În această parte a doua intervine ceea ce Maestrul C.T. Atanasiu numește,, transfigurare", adică o caracteristică de excelență a unui text haiku. Timpul  nu mai este invizibil, imperturbabil, nepipăibil. El, exact ca în romanul lui Proust,  e un timp  pierdut. Firul timpului (expresie încetățenită în mintea noastră)  se incâlceste, devine un mic ghem, atârnă precum o gâză în firele unui păianjen  care este  hiperbolizat astfel.  Ni se dau indicii că acest   timp desacralizat  mai este și pierdut, (excelent polisemantism căci poate însemna irosit, decăzut sau rătăcit memoriei). Pierdut precum în  romanul atât de cunoscut al lui Proust. Și, la fel ca acolo, îl putem regăsi. Numai că aici autoarea o face specific haikuului adică simplu și concis. O face  prin  introducerea unui personaj care, în context, devine alegoric - paingul. Acesta este maestrul vrăjitor care recuperează, prinde în fire ,,un" anume timp, acel timp care merită a fi regăsit. O face în pofida incurcării limbilor ceasornicului sau a limbilor omenești  care, și ele, pot rătăci sensurile. Ce transfigurare de zile mari   în acest poem! .

Deci textul se invredniceste de o  profunzime pe măsura kigoului universal, este puternic  sugestiv, are sobrietate, folosește procedee  sintactice dar și categorii estetice  specifice haikuului,  prezintă cifru silabic dar și cifru semantic ca la carte, juxtapunere fără cusur ;suntem în prezența tensiunii și mai ales a  transfigurării.

 Acestea toate îl definesc ca poem valoros.

Cecilia Birca

Îmbrățișarea

 

îmbrățișarea –

 

înroșindu-se toate

 

frunzele din parc

 

 

(Cecilia Birca)

Poemul e format din două părți, care, îmbinate, adaugă pentru cititor detalii în plus legate de îmbrățișarea de la început. De fapt, a doua parte adaugă emoția simțită, pe care o deducem din imaginea înroșirii. Înroșirea menționată este cea a frunzelor, dar cititorul merge mai departe cu asocierile și înțelege că e vorba de o puternică emotie legată de acea îmbrățișare între doi oameni, care pot fi prieteni ce nu s-au mai văzut demult sau îndrăgostiți. Atât de puternică este emoția încât vedem cum natura se schimba și ea odată cu starea noastră, participând și ea, în imaginația noastră. De asemenea, suntem influențați de ceea ce simțim și proiectam totul asupra a ce vedem în jur. Emoțiile noastre înfrumusețează spațiul înconjurător.

Culorile pe care le iau toamna frunzele sunt folosite pentru a exprima, indirect, nuanțele îmbrățișării.

 

Ana Drobot

O ambulanță

 

o ambulanță –

vârtejul de frunze

intră-n refugiu

Florentin Unțanu

 

Desigur a trebuit să aleg, în ciuda faptului că au fost mai multe haiku-uri valoroase. Și m-am oprit la unul din haiku-urile domnului Unțanu, cel cu ambulanța. Eliptic, laconic, este sugerată o atmosferă autumnală. Haiku-ul palpită, nu e  o imagine statică. Între prima și a doua parte a poemului apar corespondențe pe care le putem doar ghici. Vârtejul, ambulanța, frunzele, refugiul sunt cele patru substantive din poem, care alcătuiesc o poveste, sunt coordonate de un același fir director, au un numitor comun. Este un haiku augmentativ, reverberativ. Comună este toamna, anotimpul în care lucrurile decad, toamna vieții, toamna copacilor, refugiul celor slabi și vulnerabili, vârtejurile amețitoare ale vieții și vânturile tot mai reci. Ambulanța este un început abrupt, o punere în scenă a poemului care evocă lucruri binecunoscute în marile orașe – sirene stridente, goană peste treceri de pietoni, goană peste șinele tramvaielor, acordarea priorității, dezorientarea pietonilor. Dintr-o dată ceva rupe ordinea obișnuită a lucrurilor – apare o ambulanță și toți se orientează în mișcare în funcție de ea – tineri și bătrâni, pietoni și autobuze sau autoturisme, toți se opresc și dau prioritate mașinii care luptă pentru salvarea vieții unui om.

 

Indiferent de anotimp e aceeași scenă. Dar toamna se asociază în haiku în mod tradițional cu bătrânețea, cu anumite slăbiciuni. Observăm apoi corespondențe încrucișate – pe de o parte oamenii se opresc să facă loc ambulanței, eventual pe un refugiu pentru pietoni, pe de altă parte însuși scopul ambulanței e de a oferi refugiu celor în nevoie. Pe de o parte oamenii se feresc haotic din calea mașinii, pe de altă parte frunzele toamnei sunt măturate înspre refugiile de pietoni. Pe de o parte viața unui om e în pericol, pe de altă parte frunzele înseși cad și sunt prinse în vârtejuri, ca și oamenii. Este vorba de o aparentă ironie, care de fapt ascunde o atitudine de seriozitate și bună înțelegere a resorturilor vieții.

 

Apoi tăcere. Există ceva care nu poate fi vizibil la prima vedere, ceva abia sugerat, un miceliu fin de semnificații subterane. Acestea provin din semnificațiile imaginii captivante, care rupe mersul obișnuit al vieții, anume a ambulanței – din simbolul complex al salvării vieții unui om. Viața oricui e ca o frunză în copacul mai mare al vieții întregii lumi, o frunză care poate e legată de celelalte, care le antrenează cu sine, care necesită ajutor și înțelegere atunci când vremea începe să se răcească – o frunză care poate fi salvată numai prin efortul comun al mai multora. A cărei cădere tulbură mai multe lucruri. Haiku-ul vibrează astfel prin conotații emoționale ale fiecărui cititor, după ce a adus în scenă neobișnuitul, pericolul, nesiguranța privind viitorul. Dar autorul își îndreaptă apoi atenția nu spre sine, ci spre frunzele asemenea oamenilor, spre frunzele în vârtejuri care completează și explică simbolic acest eveniment neobișnuit. Există așadar o detașare emoțională, specifică drept procedeu stilistic în haiku. Dincolo de momentul care ne tulbură există un rost și un sens mai tainic, mai mare, al căderii frunzelor toamna și al efortului vieții unui om, ca parte dintr-un întreg. Cu toate că autorul folosește recuzita specifică autorilor de haiku (în aparență puțin prea mecanic sau manierist pe alocuri, puțin prea ”ca la carte”, altceva nu i se poate imputa!) totuși haiku-ul impresionează la nivel de semnificație. Iar recuzita este cea potrivită mesajului. În definitiv, în acest mare univers, noi suntem doar frunze purtate de vânt și nu avem o așa mare importanță în calitate de indivizi izolați.

 

Pînă la lună

 

zi scurtă de toamnă –

umbra pinului

până la lună

Florin Golban

Chiar și-ntr-o zi scurtă poate fi loc pentru o revelație. Chiar și-ntr-un poem scurt e loc pentru abrevieri care solicită cooperarea cititorului.

Poate că ziua de toamnă a fost una fără soare. Și firesc, și fără umbre. De unde atunci lumina în care pinul să lase umbră? Și una care să ajungă pînă la lună?

Mereu însă mai vine o zi. Și de data asta se poate închipui că la răsăritul soarelui, în zorii deocmadată fără nori, pinul își aruncă umbra cea mai lungă exact către luna care apune. E doar o chestiune de așezare a astrelor. Dar și de disponibilitate imaginativă a observatorului.

 

Ultima știre

 

ultima știre -

prin gardul aplecat

crizantemele

Vasile Coniosi Mesteșanu

 De la prima citire am observat  că imaginea realizată în text nu conduce spre un tablou static ci dimpotrivă, degajă freamăt, e vie, conține acțiune. Și asta, remarcabil, fără verb.

Poemul are suplețe, lipsa de balast necesară textelor haiku. Parcimonia specifică stilului este la înălțime  căci sunt folosite doar șase cuvinte și chiar mai puțin de 17 silabe, (un cifru de 5 - 6 - 5)

În text, cele două planuri proprii haikuului sunt clar diferite, cezura nefiind impovarată de existența vreunei continuități a narativului sau a unei  legături sintactice.

 Un cititor occidental neavizat s-ar întreba ce să caute o ,,știre" împreună cu ,,crizantemele"  într-un text prezentat ca un întreg poetic. Dar vorbim despre haiku. Aici, juxtapunerea între cele două părți inspirat exprimate,   face ca,, filmul"  să aibă sens.

Știm că fiecare cuvânt, expresie, locuțiune - devine un indiciu. Și fiecare indiciu contează în materializarea corectă a intenției autorului  și în  optima receptare a poemului de către   cititor.

Iată, în poem știrea aceea nu e orice știre ci un ,,breaking news"! Ea este,, ultima stire"! Epitetul,, ultima" nu este folosit în sensul de ,,cea din urmă, codașă"  ci de  ,,cea mai proaspătă și mai uimitoare stire", ceva demn să suscite interesul.

Tensiunea este deja inserată prin acest

,,anunț" energic, și aproape ostentativ. Dar să mergem mai departe îndrăznind să gândim că fiecare haijin are temperamentul său , stilul său  în limitele trăsăturilor esențiale ale haikuului.

. După cezura, elipsa uzitată de autor devine extrem de  eficientă:

 ,,prin gardul aplecat/ crizantemele".

Limbaj,,nearticulat " aproape.  Cioburi de frază.

Autorul de haiku  ne face să pășim în alegorie deși  cuvintele sunt  dintre cele mai uzuale,

comune, non-estetice, nepretențioase.

 În V2 și 3 se constată,o stare de fapt -  ieșirea unor crizanteme prin gard,  gard care este înclinat. Observația nu include nicio  figură de stil,  niciun artificiu. Realizăm, fără să ni se spună expres, că acele crizanteme crescuseră peste măsură și chiar infloriseră  bogat, reușind să aplece gardul. Dar nu ne putem limita aici. Pentru că  prin țesătura aluzivă creată de juxtapunerea V1 cu restul poemului ni  se sugerează  fără greș  că, de fapt, e vorba de  CURIOZITATE ca manifestare ce stăpânește firea.

Ehei, cum se mai  leagă  cele dezlegate și cum  cezura devine brusc un liant  (din altă perspectivă) ! Nu?!

,,Ultima știre" aprinde o  curiozitate  nenumită expres  dar care, supradimensionată, inundă și regnul vegetal.

 Gardul - nu oricum ci aplecat - nu este pomenit  degeaba. Da, curiozitatea poate fi  atât de covârșitoare încât curbează spațiul, îl transformă.

 Cititorul este ghidat cu competență să înțeleagă cum crizantemele presează asupra gardului dintr-un singur  motiv:nevoia de a fi și ele  acolo unde e și ultima știre.

De observat: crizantemele, cu impetuozitatea lor, nu sunt eroinele vreunui pastel închinat toamnei - ci - sunt  un pretext valabil pentru a focusa atenția cititorului  asupra puterii curiozității. Aceasta prin nimic altceva decât prin  juxtapunerea știrilor fierbinți cu un gard îndoit.

Se știe   că INFORMATIILE(știrile) sunt recunoscute ca având o forță imbatabilă ce acționează asupra realității formând-o sau deformând-o.

Astfel, ajungem de la gard și crizanteme la întrebarea - cât de benefică este curiozitatea ca manifestare umană imposibil de ignorat.

În lipsa înțelepciunii, ne poate -  ea duce la subrezirea  unui ,, gard" care  ne conferea nu numai limită ci și siguranță?!

. Iată că un haiku bun nu spune decât cele necesare, puține la număr. Dar deschide drum sensurilor multiple  și înțelesurile adânci.

. Rostul haiku-ului nu este  nicidecum un mesaj în sens didactic - unic și cert.

. Adevăratul haijin  e smerit în fața universului, el  știe că nu știe nimic. Însă este  totodată un gânditor, un cercetător prin excelență,  practicând o maieutică specială. Ceea ce se spune în text este vârful aisbergului. Textul haiku-ului este doar  o fărâmă din maiestuozitatea celor de după poarta deschisă de versuri! Haijinul  nu copleșește prin cele câteva cuvinte din poemul său; el dă cititorului  impulsul de a-și alege și introspecta  propria lume.

Coborând în  urzeala textului mai subliniez: Bine alese ambele planuri. Bună construcție tehnică, indicii elocvente. Juxtapunere neformală. Limbaj minimal sugerând tot ceea ce a dorit autorul să sugereze cititorului.

Cecilia Bîrcă

Vânt de toamnă

 

vânt de toamnă –

cu brațele-ncrucișate

și sperietoarea

Mihaela Iacob

Iată un poem care se potrivește cu starea cititorului la începutul sezonului de toamnă. Începutul toamnei tocmai de un anumit tip de vânt, ca o briză mai rece, subtilă, pare anunțat, pentru cei care observă trecerea de la un anotimp la altul. Vântul e mai mult ca o părere, ca o impresie că ar veni toamna, știind și că am întors pagina în calendar și pe ea scrie “septembrie.” Iată cum o singură imagine, care se adresează simțului atingerii, vântul care ne atinge ușor, ne sugerează, odată cu senzația directă, o mulțime de trăiri și de gânduri, pe care le dezvoltăm odată ce avem contact cu primul vers al poemului. Vântul de toamnă, în acest poem, în combinație sau în dialog cu a doua parte, ne sugerează o anume atmosferă, pe care tocmai o trăim în momentul de față. Astfel, poemul acesta are meritul tocmai de a ne face să trăim ancorați aici și acum, în momentul prezent. Ce urmează după primul vers, după kireji, în partea a doua, nu putem gândi decât în relație cu imaginea din prima parte. Astfel, poemul ne transmite o anumită stare, o anumită atitudine, pe lângă cea pe care am trăit-o deja din experiențaîn viața de zi cu zi legată de sosirea toamnei. De ce stă “cu brațele-ncrucișate” până “și sperietoarea”? Putem înțelege de ce studiind semnificația acestei expresii, “a sta cu brațele încrucișate,” care înseamnă a aborda o atitudine pasivă, a nu interveni, a nu lua nici o măsură, dar și a nu întreprinde nimic. Deși haiku-ul nu include în mod explicit atitudinea și emoțiile autorului, ele sunt totuși transmise cititorului prin sugestia imaginilor și acțiunilor alese. Aici, simțim cum venirea toamnei este inevitabilă. Trecerea timpului e inevitabilă, și nu avem nimic de făcut. Ce putem face, totuși, e să acceptăm că vine toamna. Să nu ne revoltam. Să fim calmi, precum sperietoarea, căreia îi atribuim propriile trăiri, umane. Aici, sperietoarea pare înțeleaptă, și nu putem să nu facem analogia cu Buddha de la japonezi.

Ana Drobot

În saltul broaștei

 

saltul broaștei -

lacul recompune cerul

fără kintsugi

Ana Drobot

Mai întâi - aviz amatorilor - trebuie să atenționez despre capcana în care se poate cădea în cazul unui european care încearcă compunerea de  haiku. Aceasta capcană în care cad mulți începători este folosirea japonezariilor, a niponismelor într-un mod care lasă de dorit, adică se inserează  impropriu, tam-nesam în text pentru a atrage atenția cât de mult stăpânim noi cultura țării a cărei poezie vrem să o practicăm. Așa apar de multe ori artificial  folosiți termeni care se vor o  demonstrație, un fel de atestare a valorii de tip nipon a textului scris. Am întâlnit forțari ale poeziei cu termeni precum kimono, tatami, chanoyu, ykebana, origami chiar și sakura etc.

Ana însă este o haijină care, deși folosește de multe ori cuvinte nipone în text,  face excepție de la vreo manifestare de semidoctism.

Cuvintele ei, desemnând noțiuni specifice culturii nipone, vin și se așează firesc, într-o armonie atât de naturală încât oricine necunoscand cine a scris, poate bănui că este vorba despre un poet nipon care, în română, nu traduce decât traductibilul, lăsând termenii specific japonezi (aici - kintsugi) în original în poezie. Acest lucru îl găsim atât de rar la autorii occidentali.

Poemul de față este construit impecabil juxtapunând constatarea unui fapt natural și normal, ținând de rutina unei specii, și anume

,,saltul broastei"  - unei alegorii  (recompunerea cerului) de o rară finețe și profunzime, implicând subtilități filosofice vaste.

 După kirejiul din poem, urmează o  transfigurare de zile mari. Mintea cititorului este ghidată să meargă pe urmele succesiunii în timp a celor două evenimente : Unu - saltul broaștei (care în context devine de sine înțeles că se face în apa unui lac) - și doi - repararea oglinzii lacului de către natura în sine a elementului apă, care șterge urma valurilor concentrice iscate de saltul broscuței.

Saltul rămâne în memoria cititorului chiar dacă în poem cele două fapte consemnate nu au legătură sintactică.

Ca cititor, ai spune că acest  salt al broaștei adus în atenție și celebritate  de către  Basho, nu mai poate dărui exclamații de admirație pentru autenticitatea uni haiku. Ehei! Uite că nu e așa! Textul pe care l-am remarcat m-a făcut să uit de broasca lui Basho Matsuo!:))

Poemul este de fapt o opera de artă la care, prin kireji, se folosește de la bun început kirsugi. El este despărțit și unit de pulberea de aur a talentului autoarei cât și de receptivitatea minții cititorului.

Frumusețea indiscutabilă a poemului vine și de la măiestria artistică cu care elementul

,,fueki"  este juxtapus cu ,,ryuko". Adică eternul în opoziție  (și în completare) cu efemerul.

Saltul broscuței este  datul vremelnic al unei viețuitoare supusă timpului (din poem ranspărând  Ryuko). Putem gândi că acel salt poate fi chiar micul poem al nostru căzut în apa veșniciei. Apă care, desigur, conține cerurile imuabile, la fel cum lacul pământesc reflectă cerul de deasupra lui.

Iată, saltul modest al unei broaște modifică pentru o clipă acest cer.

 Haijinul însă știe, observă , spune  istoria eternului. Relatează cum că cerul este recompus de către ape. Simțim că această recompunere se produce instant, fără amânare. Eternul își reia forma perfecțiunii fără a consemna vreo tulburare. Fără istorie. De aceea arta kintsugi, (arta reparării cu praf de aur a obiectelor), artă care relevă frumusețea efemerului, a imperfecțiuni, a etapelor temporale în viața pământească a lucrurilor - nu-și are sensul, devine fără rost.

Aici splendoarea Cerului este de fapt reflectarea splendorii eternului, a Cerurilor.

Este vorba despre o perfecțiune absolută. Autoarea aduce astfel  în tabloul poetic categoria estetică niponă - Fueki (Eternul)

Iată de ce, poemul acesta chiar este aparte, remarcându-se prin vena lui autentic niponă, fără a forța prin japonezării de ,, bon ton" delicatețea și profunzimea creației haiku.

Cecilia Birca

Un nou răsărit

 

un nou răsărit –

 

pe cumpăna fântânii

 

urcă iedera

 

(Nicolae Crepcia)

 

Poemul propune o juxtapunere a două imagini: aceea a unui nou răsărit de soare, deci a începutului unei noi zile, și aceea a unei cumpere de fântâni năpădite de iederă.

Aparent, una din imagini este aceea a unui nou început, iar cealaltă a unei degradări. Fântâna nu a mai fost folosită de mult timp, și a fost năpădită de plante. Cu toate acestea, fântâna năpădită de plante arată că, deși cu o vreme în urmă a fost abandonată pentru că nu mai avea apă, acum are, semn arătat de creșterea iederii. Se știe că, pe parcursul istoriei, pentru a putea fi întemeiate, așezările omenești aveau nevoie de resurse, adică apă și condiții prielnice pentru agricultură, creșterea animalelor, etc. De obicei, începutul unei noi zile este un simbol al speranței. O putem lua de la capăt. Putem găsi rezolvări. De asemenea, pe alte planete căutăm ca unul din semnele vieții existența apei.

Ambele părți ale poemului arată speranța unei noi vieți.

Cumpăna, însă, indică un moment de reflecție, al unei pauze înaintea trecerii la acțiune.

Ana Drobot

Pițigoiul și pendula

 

tril de pițigoi –

în ceasul cu pendulă

cucul amuțit

Luminița Lidia Al Hok

Ce spune haiku-ul? Se pare că afară un pițigoi cîntă. Și, în același timp, undeva în interior, cucul din pendulă tace. Atît. Restul e sugerat cu contribuția generoasă a cititorului.

Pentru că autorul a concentrat spusa. Nu a vrut să spună la modul declarativ că ar exista o relație cauză-efect între cîntecul pițigoiului și tăcerea cucului. Nici că el, autorul, este impresionat de trilul pițigoiului. De momentul neașteptat al unui tril și nu de ieșirile programate, la ore fixe, ale cucului.

E adevărat, momentul a fost regizat. Se întîmplă într-un loc și într-un timp în care pițigoiul și pendula interacționează. În țara lui ca și cum. Unde totdeauna trilul amuțește bufoneria cucului. Poate că nu-l face să tacă, dar îl surclasează.

Cecilia Bîrcă

În arșița verii

 

 frunze galbene -

pe panza pictorului

arșița verii

Luminița Lidia Al Hok 

Iată,  un poem cu cheie.

Autoarea nu folosește niciun cuvânt de prisos respectând cu sfințenie atât minimalismul cât și tonul neutru, decent, sobru, nonemotional. Ba mai mult, refuză a folosi orice capcană stilistică. Nicio imagine poetică de senzație, niciun joc de cuvinte hâtru, nicio transfigurare cutremurătoare. Nici personaje cu impact emoțional precum mama, tata, nepoata, bunica, cerșetorul, bătrânul etc.

Doar un pictor și pânza lui.

La prima vedere poemul are un mare minus: În V1 și v3 se dau indicii care ar duce la prima vedere la concluzia unui kigo dublu, toamnă (subînțeles prin,, frunze galbene") și vara ( arșița verii). Derutant, nu?!  Tocmai de aceea eram intrigată și gata să taxez dur.

Apoi mi-au revenit potop de învățăminte  despre cum trebuie citit. Și trebuie citite mai ales nespusele.

Am plecat și de la  faptul  că aici trebuie să țin cont de un kireji  care, paradoxal, are o mare forță deși este aparent o prezență mai mult formală, părând a invita la continuitatea discursului poetic iară nu la reală juxtapunere. Ei bine, nu este deloc o continuare de tip formal. Am realizat că este un kireji corect!

Mda... frunzele galbene aici  chiar trebuie luate în sensul propriu. Prin alăturarea  la respectivul substantiv al epitetului,, galbene" se obține cea mai cunoscuta și uzitată expresie simbol al toamnei. O toamnă completa, evidentă, perceputa de toți indiferent de naționalitate sau orientare...  poetică.

Este un kigo cert și indubitabil.

Atunci, ce caută în V3  - arșița verii?! Nu prea are cum sa nu emită pretenții de  kigo o expresie atât de explicită! Ah, ce inadverdentă comisă ținând cont de V1 cu acele frunze galbene!

Un kigo dublu?!

În paranteza fiind spus, nici nu poate fi vorba de vreo scuză cum că vara ar fi așa de toridă încât ar fi făcut frunzele să fie galbene precum cele de toamnă. Astfel de stângăcii naive nu sunt admisibile dacă dorim un haiku iară nu un pastel, o acuarelă de pension.

Deci, ori textul este un eșec ori trebuie să recitesc pentru a vedea ce nu se vede.

 Indiciile din  V1 (asemenea  V3) sunt lipsite de semantică subtilă , de sensuri multiple.

Păi cam da, nu vedem pădurea din cauza copacilor.

V2 era însă cheia.

Haikuul pare fără transfigurare tocmai în lipsa machiajului stilistic. Însă V2 asociat cu V3 ne duce pe o alta frecvență. Imagisticul pur lasă loc transfigurării. Aflăm că pe pânza pictorului se găsește (spus eliptic, fără verb) arșița verii. Nu un lac secat, nu soare arzător, nu flori cu petale

Cecilia Bîrcă

Nici vorbă de hrisov

 

fără hrisov –

împământenită de timp

o cărare

Ioan Marta

Formularea poemului este una evocativă. Nepretențioasă. E vorba de o simplă cărare. O potecă oarecare. Îngustă, bună doar pentru picior. Tot ce se adaugă precizează felul de a fi al cărării.

Dar și cuvintele care fac aceste adaosuri sînt folosite cu un înțeles oarecum la limita dintre ce spun firesc înțelesurile consacrate și unul în plus dibuit ad-hoc pentru uzul poemului de față.

Cărarea e fără hrisov. Adică fără niciun înscris care să o identifice precum numele unei străzi din oraș prins pe un gard sau pe un zid. Hrisovul este un act care confirmă un privilegiu urban, unul întărit de vreo instanță a autorității.

Cărarea este însă preistorică, existentă de dinainte de asemenea mofturi onomastice. Ea este făcută și întreținută cu pasul. Bine spus – împământenită. Statornicită în modul cel mai firesc – pentru că e frecventată, bătută ca și pământul din bătătură. Cu un cuvînt mai modern – circulată. Este drumul de dinaintea oricăror inginerii ale transportului.

Cînd o cărare nu mai e călcată de cei care o folosesc, o năpădește în scurtă vreme iarba. Haiku-ul spune acest lucru mai concis, mai aluziv.

Cecilia Bîrcă

 

Coșar hoinar

 

coșar hoinar -

de veghe pe acoperiș

pisica neagră

Monica David

 Iată de ce ne atrage acest poem.

Este enigmatic, deținând o tensiune bine dozată, asa cum sta bine unui haiku, pesteun limbaj o aparent extrovertit, aproape copilăresc.

Avem de-a face cu puterea negrului, a neluminosului. Negrul unește cele două ,,personaje" ale haikuului. De asemenea, înafară de culoarea identică, ambele țin de hazard. Desigur, sunt despărțite (corect) de kireji. În mod excepțional, paradoxal, acest negru (al coșmarului și al pisicii deopotrivă) nu este receptat în mintea noastră la fel. Sensurile se divid chiar în interiorul negrului - în inn și yang, în rău și bine.Căci, se știe, pisica neagră e piază rea iar coșarul este purtător de noroc.

Apoi realizăm că măiestria autorului aduce o notă subtil ironică care constituie sarea și piperul necesar substanței unui haiku nemălăieț. Adică aflam că norocul personificat prin coșar  este hoinar. A fost el pe casa aceea? A  călcat pe acoperișul ei astfel încât să lase statornic - acolo  - norocul?!  Da de unde!  Coșarul este hoinar! Nu stă locului. Ne putem bucura că îl vedem dar nu ne putem bizui pe el!

În schimb, probabilitatea de a se întâmplă câte rele sunt pe lume pândește sub chipul pisicii. Răul pândește permanent acolo unde coșarul e doar în trecere.

Pisica neagra veghează neîncetat. Atenție! Nu dormitați, slăbind vigilența - pare să spună autorul haiku.

Acest  indemn vi-l pot adresa  - extrapolând un pic forțat - și eu - în privința scrierii de poeme. Coșarul norocului vă poate duce la un poem bun scris intuitiv din nimereală, fără prea mult gnosos și trudă. Dar acest lucru nu e de dorit. Reușita este efemeră. Repetitivul conținutului de valoare îl veți obține doar lucrând cu talent dar și cu consecventă știință.

Pe cei doar norocoși ii va pândi pisica neagră instalată în locul coșarului!

Ca tehnică, remarc o bună realizare, V1 și V3 fiind formate  doar din substantiv și epitetul determinant lui. V2, își rezervă explicarea acțiunii, răspunzând în haikuul respectiv întrebărilor: Ce? Cum? Unde?

  Limbaj minimal, colocvial, invitând volens-nolens la o  reacție, o intensificare de atenție din partea cititorului. Maxim efect.

Cecilia Birca

La ceas de seară

 

 la ceas de seară -

umbra unui fluture

schimbă ora

Cati Pupăza

 Bine scris primul vers prin alegerea  expresiei  ,,la ceas de seară" care stabilește cadrul temporal. Simțim pulsul colocvialului, al firescului.  Acest  ,,la ceas de seară", deși uzitat în vorbirea curentă, are o savoare aparte și introduce  cititorul intr-o atmosferă lipsită de platitudine. . La prima vedere  poemul are deci - un kigo,, mic" , referitor la parcursul unei zile (iară nu un kigo mare, dintre cele patru sezonale).

Tensiunea este deja prezentă. De la ceasul de seară se pot întâmpla multe. Dar oare poemul continuă cu ceva previzibil, uzitat poate în alte poeme ale confraților? Nicidecum!

Elementul surpriză, acel ,,Aha! " atât de necesar într-un haiku vertebrat vine  puternic. Și vine - paradoxal - adus de o  imagine respirând finețe, fragilitate.

Suntem cuprinși de o stare karumi. Nimic ostentativ.

Fluturele, ba mai mult, doar umbra ,,unui fluture" (lipsa articolului hotărât, sugerând anonimatul) - delicată și de neobservat pentru cei pragmatici, cei fără adâncime a firii - umbra aceasta, ziceam, devine esențială!

 Imaginea este construită perfect. Vedem umbra fluturelui stând nemișcat, cu aripile lipite, strânse în sus. Umbra lui are conturul un ac de ceasornic. Acest minuscul semn (umbra) ,,desenat" de lumina soarelui ce cade pe  fluture - devine uriaș ca importanță indicând  - prin rotirea lui pe un cadran de ceas  ad hoc -  scurgerea orelor. Schimba ora.

Transformă Spațiul  în Timp.

,Transfigurarea din poem are o subtilitate și o profunzime de remarcat dat fiind că exprimarea este atât de  cuminte, firească, camuflând perfect complexitatea prin simplitate.

Măiestria haijinei ne face să ne cutremuram în fața conversiei. Fluturele a devenit parcă statuar, veșnic, simbol al divinului. Singurul fugar, a cărui fugă e măsurată, a rămas  timpul. 

Acum cea imuabilă, care dispune de oră este umbra unui  biet (oare biet?! ) fluture. Cel perisabil este atotputernicul Timp!

Și totul se petrece la ceas de seară. Ne lămurim că pomenirea serii a fost, poate, un kigo aparent. Oare seara aceasta este  partea a doua a vieții, iară nu a zilei?! Oricum, ceasul de seară funcționează ca un pretext pentru întrarea în magia creată de poem.

Cecilia Bîrcă

Zâmbetul într-un pahar

 

pară mălăiață –

buna-și pune zâmbetul

într-un pahar

Mihaela Iacob

O pară mălăiață nu este para cea mai gustoasă, zemoasă și savuroasă. Buna are însă criterii suplimentare. De unde și zîmbetul ei conciliant în fața oportunității care-i surîde. Nu va avea nevoie de proteza cu care-i zîmbește perei și situației. O pune în pahar cu zîmbet cu tot. Pentru alte ocazii la fel de agreabile.

Cu un zîmbet te poți împăca aproape cu orice. De aceea, trebuie să-l ai mereu la îndemînă.

Cecilia Bîrcă

Strat după strat

partea nevăzută –

luna așezând sideful

strat după strat

(Tania Gogan)

 Nu a fost ușor să mă hotărăsc care dintre haiku-urile de pe lista scurtă va primi premiul, căci cel puțin trei din această ediție aleargă, din perspectiva mea, umăr la umăr. În cele din urmă m-am decis pentru versurile Taniei Gogan, în primul rând pentru ineditul și subtilitatea imaginii țesute din cuvinte. Deși, există un ”deși”: în cazul poemului câștigător puntea către fotografie mi se pare mai greu accesibilă decât în cazul altor haiku-uri care au primit ”doar” o mențiune.

 În cele din urmă legătura între poem și imagine am interpretat-o așa: ”partea nevăzută” din primul vers corespunde feței fără trăsături a oului din fotografie. Iar luna și sideful ”se strâng” în perla cercelului. La o privire mai atentă chiar și combinația de culori din fotografie – bleul, albastrul fondului și acel galben stins și sidefat al eșarfei – sprijină asocierea cu apariția astrului nocturn pe un cer azuriu ce virează treptat spre albastrul întunecat al nopții.

 Revenind însă la poem, sugestia ascunsă printre versuri mi se pare, în adevăratul sens al cuvântului, abisală. Cine oare a fost martor vreodată la întregul proces prin care ia naștere o perlă? În adâncul insondabil al mării, ”în uterul” impenetrabil al scoicii, în tihnă și în taină, timp de milioane de secunde, dintr-un fir de praf microscopic se naște fără martori un giuvaer, ceva rotund, strălucitor, de culoarea lunii…. o lună în miniatură! Un obiect la fel de prețios în frumusețea și metafizica lui, de singular, de tulburător precum astrul nopții care, de când e omul om, nu lasă poeții și îndrăgostiții să doarmă noaptea.

 Poemul este excepțional prin perspectiva atât de originală pe care ne-o propune: nu mai e vorba aici de treburi lumești (oameni, bunici, mame, războaie și politichie), nu ne mai învârtim noi între noi, compunând la nesfârșit versuri despre ce ne doare și ce ne supără, despre cât de triști, veseli, proști sau deștepți suntem, despre veșnicul sat bucolic, amintiri din copilărie sau tristeți de om bătrân. Avem aici o perspectivă cosmică, în care omul nu există decât în dimensiunea unui observator umil și copleșit de grandoarea creației, creație în care nu, el nu este buricul. Prin legăturile și corespondențele inextricabile între micro- și macrocosm, iată, în pântecul unei scoici din adâncuri se naște luna, o lună mică dar la fel de strălucitoare ca marea perlă sidefie de pe cer. Dacă nici asta nu e o mare taină, atunci nu știu ce altceva ar putea să fie!

 Felicitări, Tania Gogan, pentru acest poem, care, în spiritul unui adevărat haiku (în care e vorba de natură și nu despre om), mi-a dat fiori la propriu! Cu plecăciune și admirație, te rog să accepți laurii și perla din coroană…

 Ioana Dinescu

Peste patina timpului

 

autoportret – 
peste patina timpului
umbrele noi

(Tania Gogan)

 

Și în această ediție a concursului nostru există câteva – nu chiar multe, multe – poeme valoroase. Decizia pentru cel mai bun dintre ele nu poate fi luată măsurând niște parametrii cantitativi, și nici măcar obiectivi. Asumându-mi deci subiectivitatea, îmi justific alegerea încercând să enumăr acele trăsături ale poemului care m-au făcut să adăst mai îndelung în preajma lui.

 La o primă citire versurile par modeste, criptice, fără sclipiciul și poanta pe care o au câteva dintre senryurile propuse de alți autori. Din sobrietatea lor reținută, pe care eu o apreciez în mod deosebit atunci când vorbim de haiku, se degajă însă o undă de seninătate înțeleaptă, o resemnare stoică, departe de frustrarea agitată și încrâncenată cu care omul modern întâmpină bătrânețea. Autoarea inventariază ”la rece” straturile senescenței, care îmbracă chipul din portret ca foile de ceapă: peste patina veche se așterne una nouă, o nouă umbră ce stinge încă un pic din lumina tinereții.

Interesant este aici și jocul aluziv ce poate fi interpretat în mai multe direcții. Patina timpului, în minunata exprimare ambiguă a versului doi, poate însemna atât patina obiectului (tabloul vechi care se ”oxidează” încet pe măsură ce vremea se scurge peste el), cât și ”patina” ce se formează natural pe chipul trăitor.

 Versul al treilea sporește ambiguitatea, așa cum îi stă bine unui haiku adevărat, în loc s-o lămurească: ”umbrele noi” nu știm dacă cad peste tablou sau peste exemplarul uman, dacă se sapă în carne sau în suflet, dacă e vorba de un joc al razelor de soare sau al vieții cu ale ei lumini și umbre…. Avem aici un yugen cum scrie la manual și o ”deschidere” a poemului care lasă loc unei meditații asupra tranzienței, cu tot ceea ce implică ea pentru individul supus curgerii timpului, care nu iartă și nu uită pe nimeni.

 La fel de reușită mi se pare și puntea pe care poemul o construiește cu imaginea. Țurțurii din fotografie pot fi asociați cu dantura din ce în ce mai imperfectă a unui om bătrân. Iar gheața în sine stă pentru încremenirea și osificarea senectuții, când nimic nu mai e fluid, ci devine rigid și casant.

 Ce să mai spun și despre o mică gemă ascunsă printre cuvinte: ”patina timpului” se leagă tainic, dar trainic, prin același joc aluziv de mai sus, de gheața din fotografie, gheață pe care, cu toții știm, că se poate patina…

 Un excelent haiku, pentru care nu-mi rămâne decât să o felicit apăsat pe Tania Gogan.

Ioana Dinescu

Flori de gheață

 

flori de gheață –
pe geamul blurat
urme de buze

(Tania Gogan)

 Sincer, cred că imaginea i-a pus la încercare pe participanții la concursul din luna lui făurar.

Poemul ales de mine drept câștigător pare, la prima vedere/ citire, să nu aibă nicio legătură cu fotografia, dar, la o analiză mai pertinentă, se pot observa câteva elemente care îl fac să fie mult mai valid decât altele. Astfel, dacă privim cu atenție, putem desluși acolo și forme de flori, și buze, totul pe fondul unei neclarități incitante… Putem să ne închipuim următoarea povestioară ce are loc, ce coincidență interesantă, tocmai de Dragobete. Cineva se află într-un interior neîncălzit deocamdată (poate intenționat, poate nu) și suferă într-o oarecare măsură din cauza absenței persoanei iubite, dar se resemnează admirând frumusețea glacială a florilor apărute pe ochiul de geam, acestea putând fi văzute și ca un dar imaginar ce îi alină durerea… Ultimul vers aduce substanță poemului, adăugându-i o notă de erotism bine strunit, dar și de ambiguitate, făcându-ne să cădem pe gânduri și să căutăm răspunsuri…

Pasiunea nu poate fi inhibată, ascunsă, ci, din contră, etalată, declarată. Urmele de buze pot fi văzute ca un gest de mulțumire pentru ceea ce-i oferă iarna persoanei claustrate sau ca un sărut adresat celui care nu-i de față, dar pare să-i fi trimis, apelând la magia iernii, un cadou inedit. Și iată cum geamul devine în situația dată un intermediar, un adjuvant prețios, care stârnește emoții, energii latente și ațâță imaginația, contribuind la realizarea unui tablou sugestiv tocmai prin elementele absente… Felicitări autoarei!

Pe mine, printre altele, forma obiectelor din imaginea dată m-a dus cu gândul la un instrument muzical, tulnicul: cântec din tulnic – / dintr-odată inima / mai ușurată

 Cezar F. Ciobîcă

Răscolind cărbunii

 datina vremii –
răscolind cărbunii pentru
fierul de călcat

(Ion Cuzuioc)

 

De ce am ales acest poem? Fiindcă autorul a reușit să pornească de la fotografie și să ne ducă într-un loc surprinzător: vremea apusă a fierului de călcat cu jar.  Îmi place fiindcă mesajul este – la o primă citire – modest, reținut, fără efuziuni de prisos. Nu simți nici că trebuie să plângi instantaneu, nici nu te apucă râsul. Întâi trebuie să te dumirești! Cobori în vremuri tare de demult (cine are unde coborî, adică cine are cel puțin tâmplele, dacă nu și restul calotei, albe; ceilalți, mai tinerei, sunt sfătuiți să-și întrebe bunicii), în timpuri în care ”călcatul” era conținutul principal al zilei respective: se elibera o masă mare, se aduceau straturi de pături, apoi deasupra cearceaful pe care se călca, se aduceau cărbunii special aprinși și se puneau cu meșteșug  în burta ”fierului de fier” cu mâner de lemn. Așteptai să se încingă, între timp udai rufele… Și apoi porneai călcatul: drum lung și anevoios, căci cărbunii se răceau, trebuiau puși alții, așteptat un pic ca să nu arzi rufele, ș.a.m.d., ș.a.m.d… Eu una am încă vii în memorie ritualurile zilei de călcat, când, copil fiind, o înnebuneam pe bunica de cap, căci sărmana, neputând să fugă nicăieri, trebuia să-mi spună  ore întregi, până termina maldărul de rufe, povești, una după alta, fără pauză sau scuze (am spus mereu că pentru unii bunici, un telefon mobil în mâna nepotului sau nepoatei poate reprezenta o mare ușurare a vieții….. pe când călca bunica mea nu exista în casă decât un aparat de radio și un telefon cu șnur și rotiță).

 Iertată-mi fie digresiunea, dar nu e ”vina” mea, ci cea a poemului care mă stârnește la modul cel mai prolific…

 Personajul  principal al fotografiei este, într-adevăr, focul, un foc care-și etalează măruntaiele, căci lemnul în diversele stadii ale combustiei este în prim plan. Ghicești jarul, parcă simți cum te frige la degete. Simți și căldura degajată. Și dacă te depărtezi un pic și privești mai de la distanță formele din imagine, mai faci o analogie și înțelegi mai bine cum și-a construit autorul poemul, pornind clar de la fotografie: forma scheletului de lemn carbonizat pe care dansează flăcările poate fi interpretată, cu puțină imaginație, ca partea din față a unui fier vechi de călcat în care cărbunii aprinși scot fum.

 Focul viu, mai ales pe tip de noapte, naște acel sentiment de primordialitate (căci nu există multe lucruri încrustate în ADN-ul psihic al omului ce sunt mai vechi ca focul), sentiment pe care autorul l-a cules și transpus în primul vers prin cuvântul ”datină”.  Astfel primul vers se leagă prin acest ax comun, ”datina vremii”, de următoarele două, căci a aprinde și a ține în viață un foc reprezintă în aceeași măsură o datină ca și acțiunea de a pregăti cu răbdare și meșteșug fierul pentru călcat.

 Oare mai înțelegem noi astăzi, digitalizați, virtualizați și artificializați cum suntem, cum se simte în mână un ”fier de fier”, greu, cu jarul roșu și fierbinte înăuntru? Poate că era nevoie de acest haiku ca să ne aducă – unora – aminte, iar altora să le spună o poveste despre datinile gospodărești ale bunicilor.

 Felicitări fierbinți, Ion Cuzuioc, pentru un foc al memoriei bine aprins!

Ioana Dinescu

Orizont pierdut

 

orizont pierdut –
detectând doar colbul
toiagul Babei

(Tania Gogan)

       Oricât am fi de curioși, dacă e să privim cu atenție imaginea propusă de Ioana, atât zidul casei, cât și fereastra aia căreia îi lipsește sticla, nu avem șansa de a ne alege cu ceva palpabil, asta pentru că prim planul te duce imediat cu gândul la un obstacol, la ceva care limitează vizibilitatea, accesul spre un capitol, probabil încheiat, din viața cuiva…

   Poemul ales de mine ca fiind câștigător luna această este în ton cu atmosfera de wabi-sabi pe care o degajă fotografia, surprinzând delicat fenomenul orbirii, al pierderii reperelor spațiale (orizont pierdut), o problemă medicală gravă, care îi afectează în special pe cei trecuți de-o anumită vârstă… Ceea ce mai poate identifica bastonul femeii neajutorate, demnă de milă, este doar praful pe care îl stârnește în deplasarea-i înceată, târșâită spre un loc anume…

   S-ar putea să vă deruteze scrierea substantivului babei cu majusculă, dar dacă speculăm un pic am putea crede că se face referire, de ce nu, ori la Baba Dochia ale cărei puteri, odată cu venirea primăverii, nu-și mai fac efectul, ori la vreo vrăjitoare aprigă, spurcată, care, ajunsă la vârsta bătrâneții și atinsă de cecitate, nu mai poate insufla nimănui frică, nu mai poate fermeca pe nimeni, pentru că și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul…

    La nivel fonetic, la o citire mai atentă,profesionistă, se poate observa că unele consoane par să sugereze poticnirea femeii, orbecăirea acesteia, iar asonanța lui a sugerează parcă împrăștierea agasantă a colbului care obnubilează peisajul…

    Închei amintindu-vă un vers din poezia Epigonii a lui Mihai Eminescu “Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi.“, invitându-vă în același timp să vă protejați mereu ochii (și ai sufletului, și-ai minții) ca nu cumva să cădeți în capcana orbirii de orice fel.

 Cezar-Florin Ciobîcă