Calea în deșert

 

calea în deșert –

ermitul soarbe din ochi

Fata Morgana

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Poemul retine atenția din mai multe motive. Întâi de toate, observăm un contrast la nivel de conținut: ermitul ar trebui să lase în urmă cele lumești, știind că sunt trecătoare, sau cel puțin aceasta este impresia cititorilor. În schimb, el e atras, “soarbe din ochi” pe Fata Morgana. Fata Morgana este, desigur, doar o iluzie, și nu este vorba de o fată decât la nivel lingvistic. Expresia desemnează o iluzie optică, o părere, o himeră, o speranță. Totuși, deșertul fiind atât de arid, cuvântul a sorbi are un impact puternic, fiind complet opus aridității. Nevoia de apă în desert se suprapune cu nevoia de supraviețuire. Astfel, nici măcar un ermit nu poate trăi doar la nivel spiritual, nevoile de bază necesare vieții aparținând, totuși, acestei lumi. Putem considera “deșert,” “soarbe,” “soarbe din ochi,” “Fata Morgana” drept cuvinte cheie, extrem de bine alese, pentru a crea atât un joc lingvistic, cât și de semnificații, trimițând mult dincolo de aparențe. Calea pe care o caută ermitul e cea spirituală. “Calea în deșert” poate fi interpretată atât la propriu, pentru că el face un astfel de drum, cât și la figurat, a-și căuta sensul, prin meditație, a accede la calea spirituala. În același timp, “în desert” înseamnă, ca expresie, și în mod inutil. Degeaba încearcă ermitul să se detașeze de cele lumești, de dorințe, toate acestea fiind, la urma urmei, normale, nevoia de bază, cea de apa, fiind necesară pentru supraviețuire, precum și cea de companie umană, reprezentată aici la nivel maxim afectiv, sugerând o mare dragoste, la care parcă face aluzie “fata” din expresia “Fata Morgana.” De fapt, de multe ori dragostea, atașamentul față de persoane și de această lume, devin iluzii. Și totuși, fac parte din natura umană. De aceea japonezii cred că nu oricine e potrivit să trăiască în afara civilizației și amenajează grădini Zen pentru ca oricine din mediul urban să poată medita, fără să părăsească viața de până atunci.

Ana Drobot

Pescari la taifas

 

pescari la taifas –

în ceaunul cu ciorbă

saltă stelele

 

Luminița Lidia Al Hok

 

Când un pescar spune ceva, nu e loc de îndoială că așa e. Iar dacă sunt mai mulți pescari... ce mai, acolo sălășluiește adevărul absolut! Poți să bagi mâna în foc (chiar acolo, sub ceaun) că fiecare cuvințel e conform realității. O "realitate" atât de frumoasă, cum nu găsești nici în cele mai spectaculoase povești. Poveș...stirile pescarilor, cu făpturile mitologice pe care le-au săltat din baltă pân' la cer și înapoi până-n juvelnic, spuse cu atâta "sinceritate", mândrie nedisimulată și umor, nu pot lăsa indiferente nici cele câteva fâțe aruncate-n ceaun pentru ciorbă. Chiar și focul se întețește, iar în ceaun încep să cadă și să hohotească până și stelele.

 

Andrei Andy Grădinaru

Pâine pe masă

 

pâine pe masă –

copilul îmbracă

sperietoarea

 

Camelia Blaj

 

În goana permanentă după câștigarea pâinii cea de toate zilele, uităm adesea să mulțumim proniei cerești pentru îndestulare, atunci când se întâmplă. A fost un an bun: este ce pune pe masă și nimeni nu mai rabdă de foame. Pentru o vreme, grija zilei de mâine, pare departe. În această perioadă de acalmie, doar copilul, cu inocența vârstei, privește sperietoarea cu alți ochi. Știe care-i rolul ei și, cuprins de empatie, îi conferă fără să vrea, atribute umane, cu merite importante la rezultatul obținut: în fond, ea este cea care a păzit lanurile, a alungat ciorile, a stat în câmp, zi și noapte, indiferent de vreme; și merită cu prisosință o recompensă, cât de mică. Chiar dacă numai una simbolică. Una la care cei mari nici nu s-ar fi gândit. Până la urmă, nu-i decât un cap de paie, înfipt într-un par, căruia nimeni nu pare a-i da vreo atenție.

Este în plină vară. De presupus că sperietoarea era sumar îmbrăcată, și nu din cauza căldurii ci din economie, așa, ca după vremuri: poate o pălărie peticită și câteva zdrențe animate de vânt; doar atât cât să-și facă treaba. Recolta bună, la care a contribuit și ea, se cere însă oglindită și în bunăstarea sperietorii. În ținuta ei. Căci recolta, odată strânsă, sperietoarea se zărește de departe. O haină mai de Doamne ajută, acolo, nu i-ar strica. Și ar da și bine! Până la urmă, chiar o merită. Iar hainele cele noi, se văd de departe. Devin și ele, simbol al prosperității; și al omeniei.

Iată cum, omul și natura, copilul și sperietoarea, două lumi aparent diferite, interferează, se întrepătrund, se armonizează și se însuflețesc reciproc. Devenind pe rând, pilduitoare.

 

Mirela Brăilean

Rătăcit în larg

 

ceață adâncă -

ecoul cuvintelor

rătăcit în larg

 

Ramona Bădescu

 

Acest text este supus atenției noastre de Ramona Bădescu, care a creat un haiku special, fără poantă mucalită, fără ludic, fără a a atrage atenția asupra urmăririi cifrului silabic. Poemul poate fi numit atipic, dar eu nu ,,gust" cele ,,tipice", cele ce își fac nume meșteșugind in urma altora. Am detectat însă arhitectura, profunzimea și personalitatea haiku, textul venind cu o imagine puternic impresionată. Este interesant că nu se lucrează cu noțiuni desemnând lucruri material concrete, brute - ceea ce contravine oarecum recuzitei haikuului. Nu folosește cutia orbului, sperietoarea, coasa tatei, șalul bunei, floarea, pasărea, gâză, prispa, salcia etc. Kigo ales, ,,ceața", este un kigo apreciat în practica haiku, care cere îndemânare pentru a nu da cu oiștea-n gard. Economia poemului este optimă, iar versul întâi (pretextul folosit pentru revelația din partea a doua) este compus doar din substantivul (aici kigo) și epitetul său. Perfect.

Trecând de kireji textul se adâncește și legătura între  ,ceață" și ,,rătăcire", care relevă nuanța principală a poemului. Indiciile sunt formulate logic corect, minimal, în registru sobru, potrivit haiku-ului. Țesătura aluzivă începe să ne prindă. Ceața începe să aibă și înțeles figurat. În situația unei minți fără disciplina clarității, a căutării adevărurilor (cât ne sunt permise) confuzia (ceața) face pierdut sensul cuvintelor rostite. Ba chiar diminuează puterea sunetului lor . Ele devin doar ecouri nedeslușite. Drama se joacă la scenă deschisă iar singurul decor este ceața. Cele rostite pot fi cuvinte de iubire sau chiar strigăte de avertisment despre un pericol. E necesar să ne punem mintea la contribuție căci auzim doar ecoul. Desigur, ,,ecoul" poate însemna o mult prea vagat reacție la cuvintele celui ce vorbește în van, năpădit de ,,ceața" celuilalt. Ne mai putem gândi însă la ceață ca la o împrejurare-cortină favorabilă discreției, care blurează taina împărtășită. Nici nu se vrea altfel. Doar ecoul rămâne din vorbele de taină. Și acela este rătăcit în larg.

Trebuie precizat că ,,în larg", ca ultim indiciu din poem, aduce un plus de aluziv. ,,În larg" sugerează de fapt că nimic nu e pierdut. În imensitatea universului cineva se poate rătăci doar pentru a căuta (și găsi) un alt drum, un alt receptor. Cu atât mai mult dacă rătăcite-s chiar cuvântele care știm că sunt purtătoare de sens și energie, fiind semințele lumii materiale.

Chiar în afara subiectivității mele de cititor cucerit de karumi desprins din poem, acest text este demn de a fi numit haiku: minim în desfășurare dar cu atât mai bogat în sensuri, aluzii, deschizând multiple căi de interpretare.

 

Cecilia Birca

Într-o lacrimă

 

casa bunicii –

toată copilăria

într-o lacrimă

 

Irina Ţipordei

 

Unii ar putea spune că e prea direct spus, că lacrima aceea este prea ostentativă, acolo… Eu aș zice că este o capcană pentru cei care citesc în fugă, având deja așteptări preconcepute. Autorul aruncă nada și trece mai departe. Atât a zis; restul este conținut în bobul acela, apărut cu un motiv. Din ce esență să fie, oare? bucurie, exuberanță, regrete, tristețe, nostalgie…O viață de om, închisă într-o picătură de apă. Care după atâta vreme, își găsește calea spre exterior, care țâșnește din preaplinul unor sentimente, îndelung reprimate.

Versul al doilea ne lămurește: “toată copilăria”. Nepotul, reîntors după o vreme la casa bunicii, nu mai este întâmpinat decât de amintiri. Care dau năvală și îl copleșesc. Emoția urcă firesc, iar lacrima ivită este ca o ofrandă adusă nu doar memoriei bunicii dar și copilăriei, partea cea mai frumoasă și lipsită de griji, din viața unui om.

Eu, una, am trăit acest sentiment, și nu o dată. Iar lacrima este doar ceea ce se vede. Tot tumultul, tot zbuciumul, toate emoțiile sunt acolo, în sufletul celui care trebuie să meargă mai departe, purtând cu el pe cei ce nu mai sunt, alături de amintirile unei vieți irepetabile.

 

Mirela Brăilean

Strachina tot plină

 

Ne punem întrebarea: De ce sunt cireșele, atât de îmbietoare, lăsate neatinse și, mai ales, de către cine, când oricine le-ar putea lua, de pe mormântul mamei?

 

cireșe coapte –

pe mormântul mamei

strachina tot plină

 

Luminița Lidia Al Hok

 

Este clar că nu acceptăm trecerea în neființă a mamei și dorim să îi oferim cireșe coapte, inversându-se parcă rolurile, între copil și părinte, odată cu trecerea timpului. Pe măsură ce părinții îmbătrânesc, devenim noi, copiii, mai protectori cu ei. Nu acceptăm moartea mamei, ceea ce e vizibil în exprimarea “strachina tot plină,” unde “tot” are înțelesul de întreg, dar mai ales de un “încă”, stachina rămasă neatinsă, de parcă ar fi sperat copilul de odinioară să nu fie adevărată moartea mamei. Imaginea cireșelor atrage după ea poznele copilăriei. E binecunoscută povestea Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă, și anume episodul furtului de cireșe. Copiii sunt neastâmpărați, și dau bătaie de cap părinților, precum și adulților din jur. Acum copilul este cuminte, poate regretă momentele când a fost neastâmpărat în trecut. Este momentul regretelor. Cireșele coapte, deși îmbietoare pentru oricine, nu sunt luate de pe mormântul mamei, nici măcar de către păsări, care participa parcă și ele emoțional la ritual. Cireșele, deși scumpe, și deși contextul spune clar că nu vor fi consumate, pentru ca mama nu mai e în viață, nu sunt furate de nimeni. Până și hoții devin empatici. Și ei sunt impresionați de moment, și își arată respectul față de durerea persoanei care și-a pierdut mama. Cireșele pot fi considerate un simbol al maturității, pentru copilul de odinioară, arătând că are, de acum, mintea “coaptă.” De acum, poate înțelege multe din sfaturile mamei, însă ea nu mai e, ceea ce face momentul despărțirii de ea cu atât mai tulburător. Natura se îndreaptă spre dezvoltare, în schimb omul, odată cu înaintarea în vârstă, poate să dispară. De acum, mama nu se mai poate bucura de un moment comun al sosirii verii, anunțat de apariția cireșelor coapte. Nici copilul, devenit de acum adult, nu se poate bucura, pentru că de acum devine conștient că, odată cu momente precum maturizarea, sugerate de coacerea cireșelor, urmează declinul, totul fiind efemer. Copilul de odinioară, “copt” la minte, înțelege de acum și ce înseamnă viața, și finalul ei îi devine tot mai clar. Lumea magică a copilăriei când nu murea nimeni a dispărut odată cu mama.

Poemul frapează prin realitatea foarte clară, dura, și prin modul în care contrastează cu speranța la o minune, ca mama să ia totuși din cireșele coapte, semn că mai aparține încă acestei lumi. Se sugerează că sperăm cu toții la așa ceva, prin empatia arătată față de moartea mamei cuiva necunoscut, nimeni neîndrăznind să se atingă de cireșele îmbietoare.

 

Ana Drobot

 

Nuci îmbătrâniți

 

nuci îmbătrâniți –

înconjurând lăcașul

șirul de cocori

 

Mircea Moldovan

 

În credințele și tradițiile populare există o simbolistică bogată privind nucii. Nucul în sine (copacul) nu este prea bine văzut, având mai degrabă conotații negative, malefice. Însă crengile și fructele nucului au o multitudine de semnificații pozitive. De exemplu, crenguțele verzi de nuc sunt împărțite de Rusalii ca simbol al darurilor bogate ale Sfântului Duh. Nucile sunt considerate, printre altele, un simbol al abundenței, fertilității și bogățiilor ascunse.

Prima parte a poemului ne așază în fața unor "nuci îmbătrâniți". Un decor în care singurul lucru de observat este existența acestor pomi la vârsta bătrâneții. Nicio aluzie despre vreo creangă sau vreo nucă, nimic din ceea ce nucii pot aduce bun, nimic din darurile menționate mai sus. Doar perspectiva unui loc întrucâtva viu, dar încărcat de vreme și de neputință, în care cu greu poți găsi ceva mai acătării. Restul - tăcere (kireji) - suntem invitați să ne îndreptăm atenția spre a doua parte a poemului. "Înconjurând lăcașul" e o aluzie destul de clară și directă la ritualul înconjurării bisericii care are loc în practica religioasă creștină, îndeosebi în Vinerea Mare - o procesiune de credință, însoțind trupul Mântuitorului spre mormântul dătător de viață.

Dar cine sunt "enoriașii"?...

..."Șirul de cocori". Cocorii - un alt cuvânt cu simbolistică bogată în mai toate culturile lumii. Un simbol al păcii, al puterii, al fericirii, al sănătății, al vieții îndelungate, chiar al nemuririi, sau un simbol al fidelității, al încrederii și constanței, ori un simbol al contemplării de sine și iluminării, și multe altele, în orice caz, un simbol de bun augur de cele mai multe ori.

Și iată cum un singur cuvânt, plasat la final - "cocori" - întoarce cu totul "soarta". Un cuvânt cu o paletă largă de semnificații și care lasă loc unor multiple interpretări ale poemului. Ne putem gândi la oamenii devotați ai locului, care precum cocorii sunt / se întorc mereu în momentele importante, nelăsându-l să piară, sau la un grup de forțe nevăzute care înconjoară locul și-i aduc din nou vigoare, readucându-l la viață, sau la un "șir" de pelerini care vin să-și caute răspunsurile într-un loc sfânt sau încărcat de istorie. Și pot fi și alte interpretări, în funcție de imaginația cititorului și de ceea ce puternicele simboluri ale poemului îi sugerează.

Prin alăturarea celor două părți ale poemului, "nucii îmbătrâniți" din primul vers arată cu totul altfel. Prezența "cocorilor" nu mai lasă loc de durere, întristare și suspin. Înconjurând lăcașul, "cocorii" aduc sau cel puțin vestesc viața. Chiar și "bătrânețea" nucilor își schimbă sensul, din neputință în înțelepciune. Și parcă se pot ghici și niște nuci ascunse pe undeva, niște comori așteptând să fie descoperite.

Andrei Andy Grădinaru

 

Urme fără pași

 

urme fără pași –

de veghe buruienile

din jurul casei

 

Ion Cuzuioc

 

Contrastul intrinsec

Poemul începe într-o notă de mister indicibilă. “Urme fără pași” pare să fie neverosimil. Cineva trebuie să fi trecut pe acolo. Sau ceva. Poate fi vântul care răscolește vegetația, dar și timpul care lasă inexorabil semne ale decăderii sau uzurii.

Mergând mai departe pe firul misterului, cititorul ajunge într-un loc părăsit, cu valențele lui enigmatice și chiar înfricoșătoare. Punerea în scenă este foarte interesantă pentru că, iată, buruienile (aceste plante dăunătoare smulse cu sârg de grădinari), răsturnând logica firească, în acest context, devin utile: veghează vestigiile trecutului - casa părăsită și împrejurimile. Buruienile împiedică accesul intrușilor, casa fiind transferată într-o dimensiune atemporală. Odată invadată de plantele acaparatoare, rămâne doar în memoria celor care au locuit-o. Poate nici ei nu mai sunt, un semn al trecerii lor prin această lume fiind clădirea care le supraviețuiește. Iar ruinele au și ele perioada lor de glorie până la momentul când un nou proprietar își va intra în drepturi.

Dacă poemul haiku, în genere, cultivă spiritul enigmatic, poemul lui Ion Cuzuioc are ca personaj central misterul însuși, bine vegheat de cele care, în sfârșit, și-au găsit menirea și fac ce știe natura mai bine, să recucerească spațiile libere de intervenția umană.

Construcția poemului este ingenios de simplă. Daca citim primul și ultimul vers avem ca informație primară: urme în jurul casei, dar fara pasi. Miezul, versul central, ne oferă cifrul misterului - locul este acaparat de buruieni, deci casa este părăsită. Urmele sunt create de un agent nevăzut, vântul, frate cu timpul. Nimeni nu știe de unde vine și unde se duce…

Simplitatea și misterul sunt ingrediente de bază ale unui poem aparent banal - buruieni, casa - dar bine articulat de paradoxul din primul vers și potențat de cel din al doilea vers. Este o dovadă ca recuzita haiku restrânsă poate fi revigorată printr-un detaliu care schimbă radical centrul de lectură și deschide două piste de rezolvare: urmele pot fi cele trecatoare ale vântului, dar și cele ale timpului, mult mai pregnante și persistente.

 

Ramona Bădescu

Secera bunicului

 

agățată-n cui –

secera bunicului

prilej de amintiri

 

Gabriela Cecilia Cioran

 

Poemul își ascunde intențiile in mod subtil dând  impresia, pentru ochiul neavizat, că își păstrează continuitatea enunțului, trecând peste un pseudo-kireji. De fapt, pentru același tip de cititor, textul poate părea chiar plat, cu mesaj nostalgico-sămănătorist și atât.

Ei bine, nu! Kireji chiar nu e formal iar conținutul bogat in aluziv și adâncime semantică se dezvăluie încă de la folosirea cu succes a omisiunii  din versul ,,agățată -n cui". În limbaj colocvial ,,pune-ți pofta-n cui" spunem atunci când un lucru dorit nu mai poate reprezenta o opțiune pentru realitate.Expresia este adaptată hâtru, nepierzându-si puterea sugestiei, dimpotrivă. De fapt înțelegem că ,,agățată în cui" se poate referi la cu totul altceva decât secera ca unealtă agricolă. Suspendată poate fi chiar viața, tinerețea, puterea stăpânului acelei seceri. Secera în sine, cu tot ce semnifică sau poate fi asociată ea, este de departe centrul de forță al poemului. Speculând puțin, cred că  putem avea viziunea unui personaj demiurgic, aprioric bunicului și anume Secerătorul. adică un soi de  demiurg care decide căderea sau cruțarea de la  tăișul secerei. Evident, un  secerător nu poate fi ,,cel secerat". Până când nu ,,pune secera-n cui", e viu. Oricum, în poem nu se vorbește despre moarte fățiș. Asta e important pentru un haiku. Aluziv, textul ne face să deducem că bunicul, probabil, nu mai face parte dintre realitățile acestei lumi. Autorul își păstrează însă atitudinea detașată. Bunicul poate fi al oricui care  citește,

Ultimul vers, departe de a  topi tensiunea - care într-un haiku bine scris e condiție sine qua non -  o conservă. Secera își face treaba mai departe.fiind ,,prilej de amintiri". Acest bunic  nu a trăit degeaba. A decis și a  acționat esențial, existențial; a secerat aducând ,,pâinea" cea pentru  ființă pe masa familiei; a secerat și cele rele, nelăsându-se pe sine sau pe alții pradă lor.

De bună  seamă, amintirile despre dânsul nu pot fi decât prețioase, vii și lipsite de platitudine. Pe nesimțite, bunicul devine mitologic și, cine știe, se poate identifica cu Secerătorul mai sus pomenit.

 

Cecilia Birca

Încă repară

 

cad castanele –

bunicul încă repară

pantofi cu toc

 

Camelia Blaj

 

În mod voit sau nu, autoarea folosește cu meșteșug tehnica apropoului, ceea ce conferă poemului versatilitatea necesară reușitei. O trecere neașteptată de la una la alta: “că tot veni vorba…”că bine zici... “ sau: “bate șaua să priceapă iapa”. Acel: “încă” este cheia!

Numai că cititorilor le revine sarcina de a reuși să facă legătura între ideea de la care a pornit autorul și ceea ce a rezultat la final. Totuși, discontinuitatea între cele două părți ale poemului, este cea care conferă autentica valoare a acestuia. Nu este suficient doar apropoul. Meșteșugul vine din a ști cum să legi părțile între ele și cum să conduci audiența către mesajul al cărui tâlc trebuie descifrat, descoperit. La rândul său, kireji devine un soi de diapazon care dă tonul pentru un haiku reușit.

Autoarea ne trimite încă de la început, pe o pistă falsă: castanele sunt de fapt, ori pot fi cumpene, piedici, greutăți de tot felul, pe drumul vieții. Pe vremuri, prea arar se arunca ceva, începând de la lucruri și până la sentimente: se obișnuia să se încerce mai întâi a le repara, a le face să dureze cât mai mult. În zilele noastre, repede înlocuim, schimbăm…nu mai există disponibilitate, timp, răbdare. Poate și pentru că ofertele de tot soiul sunt prea bogate, prea tentante și prea facile, pentru a te mai chinui să repari ceva. O realitate bine camuflată, adevărată și de actualitate, o digresiune reușită, care ne ghidează de la banalul intenționat, la sensul real, consistent.

Am ales poemul pentru că pune mintea la lucru, nu ne dă totul, mură în gură. Nu ne dăscălește și nu ne dojenește fățiș. Face ce-i stă bine: arată cu degetul, în tăcere, lăsându-ne să decidem și să tragem eventual, o concluzie. Și în ciuda faptului că despre castane și tocuri s-a mai scris, prin ceea ce transmite, reușește să fie original datorită amprentei tehnicii construcției.

 

Mirela Brăilean

Vizită scurtă

 

vizită scurtă –

înflorită în pridvor

floarea de cactus

 

Mihaela Iacob

 

Poemul ales poate fi interpretat, pe de o parte, ca referindu-se la scurta vizită chiar a florii de cactus, în sensul că nu durează mult timp frumusețea acesteia, și, pe de alta, ca referindu-se la bucuria produsă de vizita unei persoane foarte dragi, când participă și natură. Vizita scurtă obține un înțeles figurat în primul caz. Ne vizitează anotimpul înfloririi cactusului, un moment al frumosului. Asemenea florilor de cireș, și oricăror altor flori, suntem conștienți de faptul că acestea sunt efemere, că durează foarte puțin, și încercăm să ne bucurăm aici și acum de frumusețea lor. În cazul celei de a doua interpretări, observăm cum imaginea florii de cactus sugerează indirect bucuria creată de acea vizită. Persoana vizitată înflorește la figurat, se bucură cu toată ființa de venirea musafirului.

 

Ana Drobot

Rivalitate

 

rivalitate –

pe strada Parfumului

teii înfloriți

Ramona Bădescu

 

Încă de la primul vers suntem puși în gardă că ceea ce urmează nu prea stă sub semnul păcii și prieteniei. Fără menajamente și pregătiri prealabile, suntem plasați direct în zona de conflict, cu un singur cuvânt ce spune totul despre atmosfera ce domnește în teatrul de operațiuni: "rivalitate" - o stare de concurență, în care protagoniștii ce aspiră la același ideal sunt gata să arunce totul în luptă pentru a ieși învingători. Deja clocotesc întrebările: Cine sunt rivalii? Ce au de-mpărțit? Care sunt raporturile de forțe? Ce are să se întâmple?...

Urmează kireji, iar pe măsură ce se estompează bătăile tobelor din prima parte, trecem în planul al doilea și intrăm în cu totul alt decor: "pe strada Parfumului". Tihnă; liniște; mireasma vremurilor de demult și ecoul legendelor, păstrate cu sfințenie în clădirile și grădinile încărcate de istorie și în memoria colectivă a urbei. O stradă cu un nume rezonant și plăcut, la al cărui auz simți nevoia să faci cel puțin mental câțiva pași de plimbare și să-ți odihnești gândurile. Și ușor-ușor pășești până în versul al treilea, când... ce să vezi?... "teii înfloriți"! Unde?! Pe strada Parfumului!

Deodată tobele din prima parte încep să se audă din nou. O explozie de parfum și culoare din florile de tei, tocmai pe strada Parfumului. Iată și rivalii: "parfumul" statornicit al istoriei, consemnat și-n catastife, care cu acte în regulă stăpânește de veacuri strada, mărturie stând și plăcuțele inscripționate cu alb-albastru de pe garduri, versus parfumul insolent al teilor, care fără să ceară autorizarea cuiva, nici măcar a primăriei, și-a găsit momentul să dea buzna pe toată strada, viu, proaspăt și nestăvilit, cu acolitul său, vântul, ce-i împrăștie mireasma prin toate cotloanele. Și iată o luptă aprigă între vechi și nou, între statornicie și expansivitate, între tradiție și tinerețe.

Și iată și obiectul rivalității: strada și renumele. Cine va fi stăpânul și cine va purta blazonul? "Parfumul" acela pe care toată lumea îl știe ca fiind numele încărcat de semnificații al vechii străzi, perpetuat de generații, ce-ți trezește melancolia, sau parfumul real, proaspăt, îmbătător, ce-ți trezește simțurile și te face să te simți viu, aici și acum, al florilor de tei? Când vei spune "pe strada Parfumului", ce-ți va veni în minte? Legenda sau concretul?

Poemul lasă lupta nedecisă. Deznodământul e al cititorului, fiecare poate alege. Eu văd încheiată această rivalitate printr-o conciliere. De ce n-ar fi "Parfumului teilor înfloriți" pentru o perioadă (doar atât, cât teii să-și împlinească menirea, iar apoi să lase lucrurile să redevină cum au fost)? O asociere în folosul tuturor. Ar fi o idee să găsim, în ceea ceea ce ne leagă și ne desparte deopotrivă, un element de unitate și de conlucrare, și nu de rivalitate, de divergență și de luptă.

Una peste alta, poemul doamnei Ramona Bădescu este un poem cu "zvâc". Fără prea multe "zorzoane", poemul cuprinde în cele câteva cuvinte (șase cu totul! - perfect legate, într-o exprimare firească, fără nimic forțat și fără niciun cuvânt omis sau de prisos) un amestec de culoare, mireasmă, ironie și umor, cu treceri subtile de la precipitare la acalmie și invers, toate acestea fiind superb armonizate și puse în tensiune prin cuvântul unic al primului vers, ce stabilește atmosfera și aduce tot farmecul!

Aș remarca totodată muzicalitatea beethoveniană a acestui poem, care te zguduie din capul locului cu un ton frenetic, după care te leagănă ușor pentru o vreme, pentru ca în final să-ți îndemne simțurile să zburde într-o expansiune de lumină, culoare și mireasmă.

 

Andrei Andy Grădinaru

Mai multă liniște

 

cu ochii pe plută –

mai multă liniște

ca niciodată

 

Mihai Moldoveanu

 

Poemul lui Mihai Moldoveanu ne introduce destul de abrupt în peisaj. Cineva este cu “ochii pe plută” - suntem avertizați în fragment. Nu știm, inițial, despre ce obiect plutitor este vorba și de ce ar captiva atât de mult, dar sintagma ne dă un indiciu - “mai multă liniște/ ca niciodată”.

Misterul începe să se dizolve în apele liniștite unde pescarul pândește momentul de tensiune când peștele prinde momeala. Liniștea exterioară este amplificată de concentrarea maximă în care respirația personajului devine imperceptibilă.

Vă imaginați cum poate fi mai multă liniște într-un loc unde este musai să fie liniște? Liniștea din natură își găsește ecoul în mintea celui ce stă nemișcat la pândă. Orice perturbare ar goni prada iar pescarul este în acea clipă de atenție sporită când simte că peștele dă târcoale. Mișcarea plutei va fi semnalul pentru a acționa rapid, altfel, va fi nevoit să apeleze la o poveste… pescărească.

Poemul are un singur obiect de recuzită, pluta, care este și ținta privirii. Cheia de lectură este liniștea. Cele două elemente duc spre ocupația privitorului: pescuitul. Un kireji bine construit, din aproape în aproape. O imagine limpede și o coerență care creează cadrul optim de receptare. Simplu, aluziv, cu o tensiune bine dozată.

 

Ramona Bădescu

Numai vântul

 

vești de dincolo -

lângă casa bunicii

numai vântul

 

Carmen Duvalma

 

Un haiku bun leagă prin țesătura sa aluzivă cele două planuri din text ,,despărțite" de kireji.

În poemul de față ne aflam sub semnul unei astfel de legături ,,mireazmă" integratoare în aceeași atmosferă. Veștile și vântul (de remarcat aliterația aparte care îmbrățișează armonios restul de cinci cuvinte ale textului) au același rol, aceeași natură nonstatică, fac de fapt același lucru. Ele crează conexiuni Intre acel ,,dincolo" de unde vin veștile și personajul subînteles, care e, o dată, scriitorul, iar apoi, martorul, cititorul care ,,investește" în text.

Tensiunea așteptării este palpabilă și ne face părtași la ea. Veștile erau așteptate de bună seamă pentru că suntem nu oriunde, ci ,,lângă casa bunicii". Fiecare cititor care este nepotul cuiva, va fi provocat să aibă o reacție. Cu reticența specifică genului, dorul, ca fond emoțional, nu este pomenit, însă totul respiră dor intens de cineva drag care nu mai este pe aici.

Iată cum, în haiku, cele dintre rânduri, cele neexprimate direct - din decență, din sobrietate - răbufnesc cu putere în noi făcând auzită o emoție mai autentică decât cea trâmbițată fățiș. Și alegoria comasată in cuvântul ,,dincolo" (care, în context numește lumile suprafirești, nevăzute) își face efectul său aluziv. Deja suntem siguri că bunica nu mai există fizic și, cine știe, poate chiar ea este acel vânt care se simte lângă casă, atingând vizitatorii (presupuși dar omiși în text). Un vânt care aduce vești de unde nu vedem, ne răscolește dar ne și răcorește dorul.

Un poem reușit, cu un limbaj concentrat, esențial, minim necesar, cursiv, fără artificii, reușind - în manieră specifică - să facă din cititor un coparticipant la acea nebănuită călătorie inițiată printr-un text minimal.

 

Cecilia Birca

Despletită prin oraș

 

puștoaică alergând

despletită prin oraș –

primăvară iar

 

Adriana Neacșu

 

Un haiku reușit trebuie să și intrige. Să determine cititorul la ceva mai mult decât simpla lectură. Să-l provoace la a-și pune întrebări, la a căuta și dincolo de prima impresie.

Imaginea fugară și neașteptată, este menționată în treacăt; dintr-o răsuflare. Ca o tușă de cerneală în spiritul sumy-e, în care momentul surprins, pare să respire și să trăiască propria lui viață. Scris într-o manieră firească, nepoticnită, poemul mi-a apărut ca însuși simbolul primăverii: sosită pe neașteptate, umple totul de parfum, culoare și viață nouă, trece în fugă și ne lasă iar, cu dorul unei întâlniri viitoare.

Mi-au plăcut asocierile și trimiterile neforțate, la legătura dintre puștoaica alergând despletită (salcia când înverzește) și primăvară (vârsta primei îmbobociri, a întâilor fiori de iubire, metamorfoza trupului spre împlinire deplină etc.).

A existat de când e lumea, o impetuozitate magnifică, mereu proaspătă și surprinzătoare, a instalării primăverii; în lume și în noi, în fiecare.

 Mirela Brăilean