soacra
la război -
desenul
din covor
motiv
de divorț
Cătălin
Gavriliu
Iată, un poem cu
accente de senryu, care ne aduce zâmbetul pe buze. De când se știe,
,,soacra" a fost obiectul disputei într-o căsnicie, cuvântul ,,soacră
" fiind adesea asociat aproape sinonimic cu cel de ,,război". Poezia
debutează comic și jucăuș cu ,,soacra la razboi". Ne și distrăm,
imaginându-ne-o înarmată din creștet până-n tălpi și pregătită de luptă.
Partea a doua a
poeziei, însă, ne trimite la ,,desenul de pe covor" care a devenit ,,motiv
de divorț". Ne-am simți ca într-un joc de-a șoarecele și pisica dacă am
pierde din vedere ,,războiul de țesut", unealtă prezentă și, cândva,
indisolubil legată de viața familiei la sat. Brusc, se schimbă datele problemei
și avem în față întreaga poveste. Nora lucrează la covorul de la războiul de
țesut, în timp ce mama soacră cercetează ,,motivul de pe covor" și găsește
,,motiv de ceartă". Cu abilități de detectiv, ea descoperă legături de-a
dreptul oculte între desenul de pe țesătură și gândurile nurorii, încât dintr-o
presupunere în alta până la sosirea fiului, decizia de divorț este deja luată,
iar divorțul pe cale să se pronunțe.
Analizând poezia în
modul cel mai simplist, este limpede că dacă relația cu soacra nu merge, orice
poate deveni sămânță de discordie și de despărțire, chiar și nevinovatul
,,desen din covor".
***
cafeaua
din zori -
bunicul
privind absent
ceasul
cu pendulă
Marin
Rada
Autorul compune un
tablou care evocă o scenă de familie. Primul vers aduce în prim-plan ,,cafeaua
din zori", ca într-un ritual, dimineața devreme, când abia se crapă de
ziuă.
Acest poem induce o
impresie de liniște adâncă, iar ceea ce urmează ne confirmă acest lucru. În
scenă apare și ,,bunicul privind absent ceasul cu pendulă", obiect care
face parte din recuzita unei case vechi, părintești. Totul este încărcat de
speranța că măcar azi se va întâmpla ceva nou, ceva care să rupă monotonia de
fiecare zi, să curme așteptarea bunicului, având privirea mereu absentă, mereu
pironită în același loc.
Pare să se fi aflat
așa și ieri, și-n urmă cu o săptămână, de multă vreme, de prea multă vreme.
Pendula nu-i creează nicio o tresărire încât avem impresia că și ea și-a
încetat bătăile. Parcă ar aștepta să și le reia, dar nu a sosit încă momentul.
Această imobilitate
ne îndeamnă să ne întrebăm dacă bunicul se află aievea în fața unei cești de
cafea pe care și-a preparat-o singur sau pe care i-au oferit-o fiul sau
nepotul. Poate chipul său privește nemișcat și cu aceeași expresie din vreo
fotografie aflată pe peretele din fața pendulei, iar ambianța atât de
cunoscută, de familiară creează nostalgii celui care se confruntă cu ea.
Aici, așteptarea și
nemișcarea par menite să trezească cele mai felurite impresii și presupuneri.
Avem în față în față un poem enigmatic în care totul este învăluit într-o aură
de suspans, un haiku bun în care tăcerea are foarte multe de spus.
Irina
Ţipordei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu