vineri, 27 martie 2026

Soacra la război/Ceasul cu pendulă

 

soacra la război -

desenul din covor

motiv de divorț

 

Cătălin Gavriliu

 

Iată, un poem cu accente de senryu, care ne aduce zâmbetul pe buze. De când se știe, ,,soacra" a fost obiectul disputei într-o căsnicie, cuvântul ,,soacră " fiind adesea asociat aproape sinonimic cu cel de ,,război". Poezia debutează comic și jucăuș cu ,,soacra la razboi". Ne și distrăm, imaginându-ne-o înarmată din creștet până-n tălpi și pregătită de luptă.

Partea a doua a poeziei, însă, ne trimite la ,,desenul de pe covor" care a devenit ,,motiv de divorț". Ne-am simți ca într-un joc de-a șoarecele și pisica dacă am pierde din vedere ,,războiul de țesut", unealtă prezentă și, cândva, indisolubil legată de viața familiei la sat. Brusc, se schimbă datele problemei și avem în față întreaga poveste. Nora lucrează la covorul de la războiul de țesut, în timp ce mama soacră cercetează ,,motivul de pe covor" și găsește ,,motiv de ceartă". Cu abilități de detectiv, ea descoperă legături de-a dreptul oculte între desenul de pe țesătură și gândurile nurorii, încât dintr-o presupunere în alta până la sosirea fiului, decizia de divorț este deja luată, iar divorțul pe cale să se pronunțe.

Analizând poezia în modul cel mai simplist, este limpede că dacă relația cu soacra nu merge, orice poate deveni sămânță de discordie și de despărțire, chiar și nevinovatul ,,desen din covor".

 

***

cafeaua din zori -

bunicul privind absent

ceasul cu pendulă

 

Marin Rada

 

Autorul compune un tablou care evocă o scenă de familie. Primul vers aduce în prim-plan ,,cafeaua din zori", ca într-un ritual, dimineața devreme, când abia se crapă de ziuă.

Acest poem induce o impresie de liniște adâncă, iar ceea ce urmează ne confirmă acest lucru. În scenă apare și ,,bunicul privind absent ceasul cu pendulă", obiect care face parte din recuzita unei case vechi, părintești. Totul este încărcat de speranța că măcar azi se va întâmpla ceva nou, ceva care să rupă monotonia de fiecare zi, să curme așteptarea bunicului, având privirea mereu absentă, mereu pironită în același loc.

Pare să se fi aflat așa și ieri, și-n urmă cu o săptămână, de multă vreme, de prea multă vreme. Pendula nu-i creează nicio o tresărire încât avem impresia că și ea și-a încetat bătăile. Parcă ar aștepta să și le reia, dar nu a sosit încă momentul.

Această imobilitate ne îndeamnă să ne întrebăm dacă bunicul se află aievea în fața unei cești de cafea pe care și-a preparat-o singur sau pe care i-au oferit-o fiul sau nepotul. Poate chipul său privește nemișcat și cu aceeași expresie din vreo fotografie aflată pe peretele din fața pendulei, iar ambianța atât de cunoscută, de familiară creează nostalgii celui care se confruntă cu ea.

Aici, așteptarea și nemișcarea par menite să trezească cele mai felurite impresii și presupuneri. Avem în față în față un poem enigmatic în care totul este învăluit într-o aură de suspans, un haiku bun în care tăcerea are foarte multe de spus.

 

Irina Ţipordei

Niciun comentariu: