Paradox montan

 

paradox montan –
marele mioritic
și micul cioban

(Paul-Mircea Iordache)

 Poemul pe care l-am ales câștigător nu interpretează imaginea într-o manieră pesimistă, din contră. Un joc de cuvinte hazliu și sincer, fără pretenții de profunzimi abisale și fără trimiteri greu justificabile la angoase și alte sentimente sumbre. Imaginea în sine nu pare să ceară o deslușire deprimată: copilul, bine îmbrăcat, îmbrățișează dezinvolt cățelul. Ambii par a se fi oprit o clipă dintr-o hârjoneală prietenească ca să admire peisajul. Astfel, autorul transcrie atmosfera fotografiei într-o manieră glumeață, creând astfel o punte solidă între text și imagine. Simplu, spumos, reușit! Felicitări!

Ioana Dinescu

Pe ultimul drum

 

pe ultimul drum –
copacului pârjolit
îi cântă cucul

(Ion Cuzuioc)

 

     Luna asta poemele pe care le-am selectat ca fiind reușite, după umila mea părere, au avut de-a face cu dictonul “Tonul face muzica”.

     În poemul câștigător, instrumentul muzical din imaginea suport a fost substituit subtil cu un element din natură, ca nu cumva poemul să cadă în păcatul descrierii simple, anoste, fără substanță. În centrul atenției poveștii imaginate stă însă un copac pârjolit, victimă a unor circumstanțe nefaste. În zilele noastre, pentru codru, care cică e frate cu românul, mai potrivită ar fi afirmația „omul asfințește locul”, căci din cauza defrișările masive și ilegale avem de suferit și noi… Revenind la subiect, cauza exactă a pârjolului n-o știm, dar putem specula că ar fi vorba de fulger, război sau arșiță… Spre deosebire de noi care putem avea șansa de-a ajunge, când e cazul, într-un spital de arși (ce sinistru sună!),  dacă acesta există, unui arbore pârjolit nu i se poate acorda un astfel de tratament…Doar dacă pompierii sau ploaia ar interveni imediat… La fel, în comparație cu omul care-i condus pe ultimul drum de familie, apropiați, prieteni, copacului în discuție îi este aproape doar cucul, pasărea care probabil și-a făcut cuib printre crengile lui sau care s-a bucurat de umbra frunzișului acestuia…

    Cromatic, poemul stă sub semnul cenușiului, al griului, iar atmosfera degajată e una plină de jale, de durere…; în plus, cântecul cucului mă duce imediat cu gândul la un recviem…

Cezar Ciobîcă

Cinci anotimpuri

 

pustiu de toamnă –
doamna îmi vorbește
de cinci anotimpuri

(Mircea Moldovan)

 Înainte de orice altceva, poemul pe care l-am ales câștigător cucerește prin ambiguitatea trimiterilor și legăturilor posibile.

Încă din primul vers autorul preia – construind prin aceasta o punte subțire dar solidă, ce leagă imaginea de poem – ceva din nisipul saharian al fotografiei și-l transformă într-un pustiu sezonal. Desigur, forma de lut din imagine ar cere mai degrabă o cheie umoristică de interpretare, lucru care se reflectă în numărul mare de senryuri/haiku-uri glumețe primite la ”redacție”. Iată un motiv în plus pentru care am apreciat faptul că autorul a ales un drum mai dificil și mai puțin bătătorit de a interpreta fotografia.

Despre ”doamna” din versul al doilea nu știm nimic. Ne putem imagina un lung șir de scenarii și trimiteri cu tâlc. Până la urmă important este că ”doamna” ne divulgă raportul pe care ”eul” subînțeles în context îl are cu aceasta: o distanță respectuoasă, distanță care în mod evident se reflectă și în autoritatea pe care spusele doamnei o degajă.

Mai atrag atenția și asupra frumuseții asonanței ”toamnă – doamnă”, care leagă într-un fel anume cele două capete de vers (autorul ar fi putut să spună și ”pustiul toamnei”, dar n-a spus-o, și bine a făcut!).

”Cloul” poemului ni se dezvăluie în ultima linie. Cinci anotimpuri: vorbim deci de schimbări climatice, adică de haos și degradare, de entropia universală ajunsă poate în ultimele ei stadii, în care lumea riscă să devină un mare pustiu. Pustiu ce se leagă de primul vers, iar cercul se închide la modul cel mai subtil.

Dar înainte de orice, cele cinci anotimpuri corespund fiecare celor cinci degete ale piciorului de lut! O găselniță minunată care dă farmec și prospețime întregului poem. Până la urmă e de râs, e de plâns? Nu știm….. fiecare e liber să-și descopere ”moodul” în care vrea să recepteze acest haiku. De aici și acea ambiguitate, pe care o semnalam la începutul comentariului, care respiră din întreg poemul și din fiecare vers în parte.

O foarte reușită și originală construcție a unor versuri, solid și convingător legate de imaginea pentru care au fost scrise. Felicitări, Mircea Moldovan: câte una pentru fiecare deget de la mâini!….:)

Ioana Dinescu

Mirosul de tei

 

defrișare –
în cămașă de forță
mirosul de tei

(Mihai Moldoveanu – Mirco)

        Trăim într-o lume în care aurul verde al țării este din ce în ce mai vânat, se diminuează galopant, iar plămânii noștri vor fi afectați… Afaceriștii venali s-au aliat cu politicienii corupți și astfel s-a ajuns ca tăierile ilegale de arbori să fie scăpate de sub control… Unui copac, se știe, îi trebuie zeci de ani ca să ajungă viguros, falnic, dar ca să-l culci la pământ e nevoie doar câteva minute…

         Prima parte a acestui poem dendrologic vine spre noi ca o sentință nemiloasă, care te năucește, te lăsă fără aer și te pune pe gânduri… Oare ce-am putea face noi, masele, pentru a scăpa pădurile? Mai întâi să luăm atitudine protestând prin orice mijloace, apoi să organizăm campanii majore de împădurire.

        A doua parte a haiku-ului te atrage prin sintagma cămașă de forță, care te duce cu gândul imediat la acele zone urbane unde, printre betoanele agresive, vorace, mereu în expansiune, mai există încă mici insule de verdeață;  acestea se chinuie să supraviețuiască printre sute de mașini și asfalt încins… Pe aici, se pot vedea și înmiresmații tei, strânși în chingi de beton de către nebunii dezvoltatori imobiliari, a căror forță financiară continuă să subjuge natura numai în funcție de propriile interese meschine.

       La nivel fonetic, frecvența unor consoane (ș, f, r), combinată cu asonanța (a, o) sugerează subliminal, încontinuu parcă, freamătul, suferința, plânsul copacilor aflați în suferință…

      Se pare că omenirea a intrat deja într-o zonă crepusculară de unde, sincer, nu știu cum se poate ieși… Rugăciunea nu este de ajuns pentru a scăpa de degringoladă, dar nici lepădarea de Dumnezeu nu este o soluție… Se înmulțesc simțitor cămășile de forță, iar noi, pieptănându-ne clipele în ecranul telefonului mobil, tot mai dependenți, nici nu simțim că mirosul de tei ne arde pielea și căile respiratorii…

Cezar-Florin Ciobîcă

Flori de mucegai

 

flori de mucegai –
un păianjen țese voal
singurătății

(Mircea Moldovan)

 Mi-a plăcut în primul rând faptul că autorul a ”decupat” din imagine doar atmosfera, ”parfumul” emanat de cele două personaje ale fotografiei: o fereastră rudimentar tăiată în zidul vechi și pasărea oprită parcă doar pentru o clipă pe rama ei. Poemul-ul alege să interpreteze în cheie aproape elegiacă imaginea, dar o face după toate regulile artei haiku-ului, adică cu minimalism, reținere și distanță față de propria trăire.

Primul vers, ”florile de mucegai”, reprezintă capul de pod construit între imagine și poem. Într-adevăr, zidul din fotografie vorbește despre părăsire și decădere, despre vechi, ruină și mucegai. În mod evident, versul al doilea și al treilea sunt o metaforă, lucru despre care ”evanghelia” haiku-ului (cel puțin așa cum o predică fracțiunea ortodoxă) ne spună că e un mare păcat. Poate că da, dar excepția de la regulă nu doar că întărește regula, dar scoate în evidență și măiestria cu care pot fi câteodată mânuite figurile de stil, astfel încât ele să creeze în text adâncimi și reverberații multiple. Au facut-o marii poeți ai genului în Japonia, și o poate face oricine, dacă știe ”metaforizeze” cu har un haiku.

Am apreciat în al doilea rând și faptul că poemul nu descrie mai departe, cuminte, fotografia. Autorul alege să meargă pe alt drum, să nu ne vorbească explicit despre păsări, părăsiri și suferințe, ci despre un păianjen care-și face treaba, adică țese, lucru care dă un plus de originalitate versurilor și intrigă. Astfel, surpriza anunțată prin ultimul cuvânt din versul al doilea, anume ”voal” (păianjenii țes în mod normal plase, nu voaluri) explodează în ultimul vers, acolo unde aflăm că ”voalul” este închinat singurătății. O minunată imagine care rotunjește întregul poem și pune punctul pe i. Într-adevăr, totul în fotografie ne vorbește despre solitudine, atât casa ce pare părăsită, cât și pasărea care este singură. Mircea Moldovan extrage, așa cum spuneam la început, această stare de spirit și o transpune, cu un minim de cuvinte dar cu un maxim de eficiență, deci măiestrie, în text.

Felicitări autorului pentru această minunată performanță!

Ioana Dinescu