Ochii negri ai fetei

 

la târgul de flori –
peste tot văd doar ochii
negri ai fetei

(poem primit)

 (Mirela Brăilean)

 !!! sugestie de reformulare pentru a-i spori poemului tensiunea

 târgul de flori –
văd peste tot numai
ochii negri-ai fetei

(poem reformulat)

     Am ales poemul acesta drept câștigător, fiindcă așa cum fac de fiecare dată când jurizez, caut să aleg dintre poemele primite doar pe acelea, puține ce-i drept, care nu descriu pur și simplu fotografia oferită.

   Astfel, imaginea pestriță a acelor umbrele autorul haiku-ului a asociat-o, zic eu inspirit, cu sugestia unui târg de flori unde fragranțele și culorile se întrepătrund armonios și creează un spectacol sinestezic indicibil.

   Partea a doua declanșează curiozitatea flămândă a  cititorului care lansează supoziții, speculează sau își pune întrebări. În prim-plan sunt ochii cuiva, a căror prezență, până să avansăm spre ultimul vers, ne intrigă. În acest microunivers floral, probabil că autorului i-a căzut cu tronc o mândrețe de fată cu mult sex-appeal, care, tot ce-i posibil, i-a făcut ochi dulci. Și iată cum fata-floare, răscolindu-i sângele și imaginația, îl transformă pe acest client într-un individ care își pierde ușor uzul rațiunii și se rătăcește în labirintul trăirilor emoționale complexe.

   Poemul poate, însă, de asemenea, să ne ducă și pe o altă pistă. Poate că bărbatul, după o ceartă copilărească sau serioasă, nu putem ști, tocmai s-a despărțit de persoana iubită și oriunde s-ar uita o vede numai pe ea sau oricât ar vrea s-o dea uitării nu poate…

   Nu vreau să cred că s-a plecat inițial de la așa ceva, dar poate că-i vorba în acest haiku de un tată care și-a pierdut recent fiica dragă…

   Pentru a încheia într-o notă mai optimistă, amintesc că “ochii negri ai fetei” m-au dus cu gândul imediat la poezia “Izvorul nopții”, de Lucian Blaga, în care ochii, prin intermediul metaforei revelatorii, sunt văzuți ca izvor al nopții primordiale. În cazul nostru, frumusețea ochilor, fereastră spre suflet, sperăm să fie scânteia unei atracții fatale, a înfloririi prin eros întru completare a doi oameni.

Cezar Ciobîcă

Buna-și scutură șorțul

 

lecții de viață –
buna-și scutură șorțul
sub pomu-nghețat

(Mirela Duma)

 Dacă la marea majoritate a celorlalte haiku-uri mesajul este evident imediat ce am citit poemul, aici versurile m-au făcut să mă opresc și să ascult cu atenție. Sub aparenta modestie a textului se află o trimitere subtilă la unul din adevărurile fundamentale ale existenței noastre ca oameni în biosfera Planetei albastre: solidaritatea cu toate viețuitoarele! Într-adevăr, cine ”citește” cu adevărat substratul evenimentelor din ultimele decenii, realizează că toate problemele cu care ne confruntăm actualmente derivă din faptul că am uitat sau nu mai punem preț pe respectul și grija datorate celorlalte viețuitoare. ”Apocalipsele” repetate cu care ne confruntăm sunt provocate doar de mentalitatea noastră de ”conquistadori”, de exploatatori cu drepturi depline, dar fără nici o obligație, a tuturor celorlalte specii de viață.

Concis și subtil, poemul spune acest lucru, lăsându-l pe cititor să meargă cu reflecția cât de departe îi permite acestuia conștiința. O minuntă lecție de viață, a te gândi că o altă făptură, mai puțin norocoasă ca tine, are nevoie urgentă de firmiturile strânse în șorțul tău. O dovadă de empatie cu necuvântătoarele, de care am avea cu toții atâta nevoie. În același timp, o dovadă că generica bunică, aici stând pentru generațiile vechi și străvechi, care se raportau altfel la natură și dobitoace, avea acel tip de prezență în ”aici și acum” care-i permitea să observe și să înțeleagă ceea ce se întâmplă în jur: un stol de vrăbii în iarnă, stând înfrigurate și așteptând…….primăvara?….sau mâna omului care vede și simte?

Pe lângă legătura deosebit de reușită pe care poemul o stabilește cu imaginea (fără să pomenească explicit nici un element din fotografie) mi-a mai plăcut mult și a doua ”lecție” pe care o extrag de aici: aceea a non-irosirii de resurse. Înainte de a arunca, cu frenezia consumerismului specific epocii noastre, e bine să ne întrebăm dacă nu cumva putem refolosi sau darui ceea ce ne prisosește sau ne rămâne, cuiva care are nevoie de ”resturile” noastre. Cu alte cuvinte să facem ceea ce făceau bunicii noștri: reciclau cu înțelepciune și dăruiau cu bunătate, nu iroseau nimic și nu tratau necuvântătoarele ca pe niște obiecte fără viață.

Într-adevăr, în cuvinte puține și bine alese, acest poem ne dă nu doar lecții de viață, dar și lecții despre cum se poate scrie un poem profund pornind de la o imagine mai degrabă hazoasă, fără moralisme cu degetul ridicat, fără tușe groase și fără să apese pe pedala lacrimogenului.

Felicitări, Mirela Duma, te mai așteptăm!

Ioana Dinescu

Prin piatra funerară

 

semne de viață –
prin piatra funerară
fire de iarbă

(Ion Cuzuioc)

Poemul subliniază subtil că suntem ființe trecătoare și că totul este supustrecerii  ireversibile, necruțătoare a timpului care pune atât de multăpresiune pe omul modern. Timpul ne însoțește permanent pretutindeni, amintindu-ne agasant de unicitatea fiecărei clipe a trecerii noastre prin lume. Prima parte a haiku-ului pregătește terenul, propune o pistă dădătoare de speranță, o atmosferă optimistă. Partea a doua, până să-i citești finalul, te incită, făcându-te să te întrebi dacă nu e vorba de-o ședință de spiritism; în plus, adjectival “funerară” introduce o notă sumbră, în antiteză cu incipitul. Ultimul vers aduce dezlegarea fabulei – iarba e cea care pare să învingă timpul, îi supraviețuiește omului și, depășind miraculos obstacolul, reușește să iasă la lumină. Astfel, cel care s-a dus pare să comunice cu urmașii într-un mod ancestral, să învie în altceva. La nivel fonetic, nu poate fi ignorată asonanța vocalei “a” care pare să sublinieze măreția naturii care se reinventează mereu, iar repetarea consoanei “r” te face parcă să simți insinuându-se freamătul firelor de iarbă. În ceea ce mă privește, ultimul vers (fire de iarbă), asociat cu “piatra funerară”, mi-a amintit de un celebru haiku al lui Basho (iarba verii – / tot ce-a rămas / din visele războinicilor), poem care ne invită să medităm asupra fragilității noastre, dar mai ales asupra urmelor pe care merită să le lăsăm în urma noastră.

Cezar-Florin Ciobîcă

Măcinați de rugină

 

sub aceeași stea –
măcinați  de rugină
strâmbii si drepții

(Ecaterina Pupăză)

Un joc de idei și cuvinte minunat întrețesute cu imaginea îl califică pentru podium. Privit din satelitul cunoașterii desprinse de ego, Pământul nostru plin de frământări și patimi e doar o bobiță pe care se agită efemer niște molecule. Filozofic vorbind, nu e mare diferență între steaua din primul vers și steluța delicată a păpădiei din imagine. Ambele sunt doar două capete de pod gemene, care asigură o delicată, dar puternică punte de legătură între fotografie și poem.

 Sub aceeași stea se află deci cuiele strâmbe, și cele drepte, sufletele strâmbe și cele drepte. Dar absolut toate, oameni și cuie, obiecte și ființe, patimi și desfătări, lupte drepte și lupte strâmbe, sunt mâncate până la urmă de aceeași rugină a timpului, a trecerii, a uitării, cu alte cuvinte a irelevanței. Căci, ca să închidem cercul, ne aflăm cu toții pe o mică bobiță, una din nesfârșit de multe altele, care se rostogolesc la infinit sub aceeași stea generică.

 Mie una, poemul lui Cati Pupăză mi-a făcut bine sufletește, dincolo de satisfacția estetică. Pune lucrurile în perspectivă atunci când ne luăm prea tare în serios. E bine să ne oprim din când în când și să privim stelele…..și poate, de ce nu, și cuiele ruginite!

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 3, Cezar Ciobîcă: reușită aluzie la Moromeții, care trimite, mai departe, tot la stingere și zădărnicie.

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 17, Ana Drobot: fascinantă imaginea unei porți muribunde care încă se luptă cu vântul și efemerul păpădiei.

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 18, Cezar Ciobîcă: tinzând spre un senryu aproape amar! Nici piroanele Christului nu sigure în fața hoției strămoșești.

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 31, Luminița Petrea: o originală reflecție asupra uzurii și bătrâneții! Avem nevoie de mai mult soare atunci când negura senectuții ne dă frisoane.

Ioana Dinescu

 

 

Țipăt de cocor

 

țipăt de cocor –

priviri neliniștite

spre geamandură 

(Petru-Ioan Gârda)

      Imaginea aleasă de Ioana ne duce clar cu gândul la vacanță, la mare, la plajă și la alte ingrediente “sățioase”,  necesare petrecerii unui sejur de neuitat, dar în cazul de față autorul poemului ne invită să ne îndreptăm atenția asupra unui eveniment mai puțin fericit…

       Țipătul cocorului din prima parte poate fi interpretat ca un semnal care îl avertizează pe cititor despre un lucru iminent, făcându-l să se întrebe dacă ceea ce urmează e de bun augur… Versul al doilea vine ca o confirmare a ipotezei care plutea în aerul marin, astfel că privirile neliniștite subliniază o stare apăsătoare, alimentând o tensiune care pare să te țină încordat, să-ți taie respirația.Versul al treilea ne dezvăluie cauza tensiunii instalate, sursa angoasei celui implicat în această micropoveste dramatică – cineva, un copil sau un adult, s-a aruncat în valuri ca să se zbenguie la maximum, dar, vrând poate să-și învingă frica, să-și testeze limitele, a întrecut măsura și s-a dus dincolo de geamandură… Consecința este că toți stăm cu sufletul la gură, așteptând înfrigurați întoarcerea celui rătăcit printre valuri, dar nu putem ști dacă vom avea un happy end…

      În accepția semioticianului italian Umberto Eco,  finalul poemului se dovedește a fi unul deschis, lăsând loc speculațiilor și invitându-ne să reflectăm la ce se ascunde printre rânduri, poate și la persoanele, de ce nu, care au îndeplinit pentru noi de-a lungul vieții rolul de geamandură…

      Cert este, ca o morală, că, în cazul unora, omul ajunge să se îndrăgostească nebunește de viață abia după ce a trecut prin momente de crâncenă cumpănă…       V-aș recomanda, când aveți timp, poate în acest weekend, să ascultați sau să vizionați spectacolul de teatru Geamandura, de Tudor Mușatescu, în care un ul din personaje afirmă“O geamandură are un rost precis în viața mărilor și a oamenilor de pe ape. Ea trebuie să arate vapoarelor care călătoresc pe potecile lichide ale vieții, prin strigătul ei proiectat în beznă, cum și pe unde trebuie să intre în porturile lor firești…”

Cezar Florin Ciobîcă

Paradox montan

 

paradox montan –
marele mioritic
și micul cioban

(Paul-Mircea Iordache)

 Poemul pe care l-am ales câștigător nu interpretează imaginea într-o manieră pesimistă, din contră. Un joc de cuvinte hazliu și sincer, fără pretenții de profunzimi abisale și fără trimiteri greu justificabile la angoase și alte sentimente sumbre. Imaginea în sine nu pare să ceară o deslușire deprimată: copilul, bine îmbrăcat, îmbrățișează dezinvolt cățelul. Ambii par a se fi oprit o clipă dintr-o hârjoneală prietenească ca să admire peisajul. Astfel, autorul transcrie atmosfera fotografiei într-o manieră glumeață, creând astfel o punte solidă între text și imagine. Simplu, spumos, reușit! Felicitări!

Ioana Dinescu

Pe ultimul drum

pe ultimul drum –
copacului pârjolit
îi cântă cucul

(Ion Cuzuioc)

 

     Luna asta poemele pe care le-am selectat ca fiind reușite, după umila mea părere, au avut de-a face cu dictonul “Tonul face muzica”.

     În poemul câștigător, instrumentul muzical din imaginea suport a fost substituit subtil cu un element din natură, ca nu cumva poemul să cadă în păcatul descrierii simple, anoste, fără substanță. În centrul atenției poveștii imaginate stă însă un copac pârjolit, victimă a unor circumstanțe nefaste. În zilele noastre, pentru codru, care cică e frate cu românul, mai potrivită ar fi afirmația „omul asfințește locul”, căci din cauza defrișările masive și ilegale avem de suferit și noi… Revenind la subiect, cauza exactă a pârjolului n-o știm, dar putem specula că ar fi vorba de fulger, război sau arșiță… Spre deosebire de noi care putem avea șansa de-a ajunge, când e cazul, într-un spital de arși (ce sinistru sună!),  dacă acesta există, unui arbore pârjolit nu i se poate acorda un astfel de tratament…Doar dacă pompierii sau ploaia ar interveni imediat… La fel, în comparație cu omul care-i condus pe ultimul drum de familie, apropiați, prieteni, copacului în discuție îi este aproape doar cucul, pasărea care probabil și-a făcut cuib printre crengile lui sau care s-a bucurat de umbra frunzișului acestuia…

    Cromatic, poemul stă sub semnul cenușiului, al griului, iar atmosfera degajată e una plină de jale, de durere…; în plus, cântecul cucului mă duce imediat cu gândul la un recviem…

Cezar Ciobîcă

Cinci anotimpuri

 

pustiu de toamnă –
doamna îmi vorbește
de cinci anotimpuri

(Mircea Moldovan)

 Înainte de orice altceva, poemul pe care l-am ales câștigător cucerește prin ambiguitatea trimiterilor și legăturilor posibile.

Încă din primul vers autorul preia – construind prin aceasta o punte subțire dar solidă, ce leagă imaginea de poem – ceva din nisipul saharian al fotografiei și-l transformă într-un pustiu sezonal. Desigur, forma de lut din imagine ar cere mai degrabă o cheie umoristică de interpretare, lucru care se reflectă în numărul mare de senryuri/haiku-uri glumețe primite la ”redacție”. Iată un motiv în plus pentru care am apreciat faptul că autorul a ales un drum mai dificil și mai puțin bătătorit de a interpreta fotografia.

Despre ”doamna” din versul al doilea nu știm nimic. Ne putem imagina un lung șir de scenarii și trimiteri cu tâlc. Până la urmă important este că ”doamna” ne divulgă raportul pe care ”eul” subînțeles în context îl are cu aceasta: o distanță respectuoasă, distanță care în mod evident se reflectă și în autoritatea pe care spusele doamnei o degajă.

Mai atrag atenția și asupra frumuseții asonanței ”toamnă – doamnă”, care leagă într-un fel anume cele două capete de vers (autorul ar fi putut să spună și ”pustiul toamnei”, dar n-a spus-o, și bine a făcut!).

”Cloul” poemului ni se dezvăluie în ultima linie. Cinci anotimpuri: vorbim deci de schimbări climatice, adică de haos și degradare, de entropia universală ajunsă poate în ultimele ei stadii, în care lumea riscă să devină un mare pustiu. Pustiu ce se leagă de primul vers, iar cercul se închide la modul cel mai subtil.

Dar înainte de orice, cele cinci anotimpuri corespund fiecare celor cinci degete ale piciorului de lut! O găselniță minunată care dă farmec și prospețime întregului poem. Până la urmă e de râs, e de plâns? Nu știm….. fiecare e liber să-și descopere ”moodul” în care vrea să recepteze acest haiku. De aici și acea ambiguitate, pe care o semnalam la începutul comentariului, care respiră din întreg poemul și din fiecare vers în parte.

O foarte reușită și originală construcție a unor versuri, solid și convingător legate de imaginea pentru care au fost scrise. Felicitări, Mircea Moldovan: câte una pentru fiecare deget de la mâini!….:)

Ioana Dinescu

Mirosul de tei

 

defrișare –
în cămașă de forță
mirosul de tei

(Mihai Moldoveanu – Mirco)

        Trăim într-o lume în care aurul verde al țării este din ce în ce mai vânat, se diminuează galopant, iar plămânii noștri vor fi afectați… Afaceriștii venali s-au aliat cu politicienii corupți și astfel s-a ajuns ca tăierile ilegale de arbori să fie scăpate de sub control… Unui copac, se știe, îi trebuie zeci de ani ca să ajungă viguros, falnic, dar ca să-l culci la pământ e nevoie doar câteva minute…

         Prima parte a acestui poem dendrologic vine spre noi ca o sentință nemiloasă, care te năucește, te lăsă fără aer și te pune pe gânduri… Oare ce-am putea face noi, masele, pentru a scăpa pădurile? Mai întâi să luăm atitudine protestând prin orice mijloace, apoi să organizăm campanii majore de împădurire.

        A doua parte a haiku-ului te atrage prin sintagma cămașă de forță, care te duce cu gândul imediat la acele zone urbane unde, printre betoanele agresive, vorace, mereu în expansiune, mai există încă mici insule de verdeață;  acestea se chinuie să supraviețuiască printre sute de mașini și asfalt încins… Pe aici, se pot vedea și înmiresmații tei, strânși în chingi de beton de către nebunii dezvoltatori imobiliari, a căror forță financiară continuă să subjuge natura numai în funcție de propriile interese meschine.

       La nivel fonetic, frecvența unor consoane (ș, f, r), combinată cu asonanța (a, o) sugerează subliminal, încontinuu parcă, freamătul, suferința, plânsul copacilor aflați în suferință…

      Se pare că omenirea a intrat deja într-o zonă crepusculară de unde, sincer, nu știu cum se poate ieși… Rugăciunea nu este de ajuns pentru a scăpa de degringoladă, dar nici lepădarea de Dumnezeu nu este o soluție… Se înmulțesc simțitor cămășile de forță, iar noi, pieptănându-ne clipele în ecranul telefonului mobil, tot mai dependenți, nici nu simțim că mirosul de tei ne arde pielea și căile respiratorii…

Cezar-Florin Ciobîcă

Flori de mucegai

 

flori de mucegai –

un păianjen țese voal

singurătății

(Mircea Moldovan)

 Mi-a plăcut în primul rând faptul că autorul a ”decupat” din imagine doar atmosfera, ”parfumul” emanat de cele două personaje ale fotografiei: o fereastră rudimentar tăiată în zidul vechi și pasărea oprită parcă doar pentru o clipă pe rama ei. Poemul-ul alege să interpreteze în cheie aproape elegiacă imaginea, dar o face după toate regulile artei haiku-ului, adică cu minimalism, reținere și distanță față de propria trăire.

Primul vers, ”florile de mucegai”, reprezintă capul de pod construit între imagine și poem. Într-adevăr, zidul din fotografie vorbește despre părăsire și decădere, despre vechi, ruină și mucegai. În mod evident, versul al doilea și al treilea sunt o metaforă, lucru despre care ”evanghelia” haiku-ului (cel puțin așa cum o predică fracțiunea ortodoxă) ne spună că e un mare păcat. Poate că da, dar excepția de la regulă nu doar că întărește regula, dar scoate în evidență și măiestria cu care pot fi câteodată mânuite figurile de stil, astfel încât ele să creeze în text adâncimi și reverberații multiple. Au facut-o marii poeți ai genului în Japonia, și o poate face oricine, dacă știe ”metaforizeze” cu har un haiku.

Am apreciat în al doilea rând și faptul că poemul nu descrie mai departe, cuminte, fotografia. Autorul alege să meargă pe alt drum, să nu ne vorbească explicit despre păsări, părăsiri și suferințe, ci despre un păianjen care-și face treaba, adică țese, lucru care dă un plus de originalitate versurilor și intrigă. Astfel, surpriza anunțată prin ultimul cuvânt din versul al doilea, anume ”voal” (păianjenii țes în mod normal plase, nu voaluri) explodează în ultimul vers, acolo unde aflăm că ”voalul” este închinat singurătății. O minunată imagine care rotunjește întregul poem și pune punctul pe i. Într-adevăr, totul în fotografie ne vorbește despre solitudine, atât casa ce pare părăsită, cât și pasărea care este singură. Mircea Moldovan extrage, așa cum spuneam la început, această stare de spirit și o transpune, cu un minim de cuvinte dar cu un maxim de eficiență, deci măiestrie, în text.

Felicitări autorului pentru această minunată performanță!

Ioana Dinescu