trenul
de noapte –
prin
nămeții călători
povara
zilei
(Cati Pupăză)
O fi vorba
despre navetiști porniți la drum cu noaptea în cap; la vreme de iarnă grea
(nămeți). Sau doar de simpli călători, obligați de niscai urgențe să părăsească
confortul casei și să plece la drum pe așa urgie.
Noaptea
poate fi un bun sfătuitor, pe de o parte, pe de altă parte, întunericul devine
câteodată, înfricoșător. Pe geam nu se zărește nimic. Este beznă iar trenul
pare să meargă printr-un tunel nesfârșit de gânduri negre, îngrijorări,
presimțiri sumbre, alergătură, nesiguranță (povara zilei)… și întrebarea care
stăruie: “oare cum se va sfârși totul”? Cine a trăit aceste momente, știe că
după o vreme, pare că trenul stă pe loc și doar peisajul se mișcă (“nămeții
călători”). O senzație ciudată, nu?
Din nou,
natura pare să fie în consonanță cu starea omului deși, paradoxal, te-ai
aștepta să fie invers, peisajul descris. Însă tocmai acest fapt ar fi mărit
discrepanța între trăirile interioare și starea vremii. Și scena ar fi devenit
și mai ireală. Totul pare că apasă: noaptea, drumul lung, nămeții, problemele
ce ne așteaptă la coborârea din tren, înfruntarea unei noi zile. Mi-a plăcut
acest consens tacit dintre afară și înăuntru, dintre noapte și zi, dintre grijă
și speranță.
În fond,
viața este ea însăși o călătorie, nu-i așa?
Mirela
Brăilean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu