trenul
de noapte –
prin
nămeții călători
povara
zilei
(Cati
Pupăză)
O fi vorba despre navetiști porniți
la drum cu noaptea în cap; la vreme de iarnă grea (nămeți). Sau doar de simpli
călători, obligați de niscai urgențe să părăsească confortul casei și să plece
la drum pe așa urgie.
Noaptea poate fi un bun sfătuitor,
pe de o parte, pe de altă parte, întunericul devine câteodată, înfricoșător. Pe
geam nu se zărește nimic. Este beznă iar trenul pare să meargă printr-un tunel
nesfârșit de gânduri negre, îngrijorări, presimțiri sumbre, alergătură,
nesiguranță (povara zilei)… și întrebarea care stăruie: “oare cum se va sfârși
totul”? Cine a trăit aceste momente, știe că după o vreme, pare că trenul stă
pe loc și doar peisajul se mișcă (“nămeții călători”). O senzație ciudată, nu?
Din nou, natura pare să fie în
consonanță cu starea omului deși, paradoxal, te-ai aștepta să fie invers,
peisajul descris. Însă tocmai acest fapt ar fi mărit discrepanța între trăirile
interioare și starea vremii. Și scena ar fi devenit și mai ireală. Totul pare
că apasă: noaptea, drumul lung, nămeții, problemele ce ne așteaptă la coborârea
din tren, înfruntarea unei noi zile. Mi-a plăcut acest consens tacit dintre
afară și înăuntru, dintre noapte și zi, dintre grijă și speranță.
În fond, viața este ea însăși o
călătorie, nu-i așa?
Mirela
Brăilean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu