Bastonul tatei

 

grija de apoi –

în cârceii viței de vie

bastonul tatei

 

Ion Cuzuioc

 

"Grija de apoi" din prima parte concentrează acele întrebări apăsătoare despre destinația necunoscută în care omul e menit să meargă după moarte, despre ce îl așteaptă acolo, dar și despre ce va lăsa pe pământ și ce se va alege din tot ce a făurit.

În funcție de intensitatea credinței și convingerilor, fiecare om își poate domoli mai mult sau mai puțin întrebările despre ce va fi dincolo; iar despre cele pământești, poate primi de la cei dragi asigurări că "moștenirea" va fi în siguranță. Însă întotdeauna persistă o "grijă", în care teama de necunoscut se întrepătrunde cu regretul pentru tot ce trebuie lăsat în urmă și pentru tot ce rămâne neîmplinit.

Lăsând aparent deoparte astfel de griji, partea a doua a poemului ne plasează într-un decor cât se poate de concret și de pământean, cu vița de vie în ai cărei cârcei se observă bastonul tatei. Însă cuvintele folosite, felul în care sensurile lor conlucrează, ne provoacă să privim un pic mai atent și, "alunecând" înapoi spre prima parte, să găsim legăturile dintre cârceii viței de vie, bastonul tatei și... "grija de apoi".

Și astfel totul se trasfigurează. Cârceii nu mai sunt niște simpli cârcei abia observați printre frunzele viței, ci devin mijloacele de legătură dintre viață și pământ, cele prin care tatăl rămâne "agățat" de această lume și de ceea ce iubește mai mult. Vița de vie semnifică truda și roadele sale dintr-o viață de om, blazonul său cu care se mândrește și care, după ce nu va mai fi, va rămâne ca mărturie a trecerii sale prin lume și ca moștenire pentru urmași.

"Bastonul" din ultimul vers nu este doar un obiect de sprijin în deplasare. El se referă la "toiagul" întregii vieți a tatălui, identificându-se cu însăși vița de vie, vița cea vie pe care tatăl își sprijină existența, care încă are nevoie de mâinile sale și care îi oferă un motiv temeinic de a mai fi pe acest pământ, amânând pentru mai târziu grijjile pentru ce va să fie.

Iar pentru vremea în care tatăl va fi trecut, în cele din urmă, la cele veșnice, se întrevede și pentru urmași o serioasă "grijă de apoi", și anume teama de ce îi va paște pe ei dacă nu se vor îngriji de moștenirea tatălui lor. Căci vor zări necontenit, în cârceii viței, "bastonul" de mareșal cu care tatăl va continua să conducă autoritar ostilitățile și să vegheze ca totul să fie făcut corect și la timp, astfel încât mândrețea sa de viță, și amintirea sa, să dăinuie.

 

Andrei Andy Grădinaru