Un vals nostalgic

 

frunze de toamnă –
din gramofon răsună
un vals nostalgic

(Nicoleta Șurpanu)

 

Vara deja a trecut, iar toamna pune încet, încet stăpânire nu doar peste întreaga fire, ci parcă și peste starea noastră sufletească.

 Încă mai ducem dorul zilelor lungi și calde din sezonul estival, al petrecerilor și al întâlnirilor cu prietenii și rudele în mijlocul naturii. Dar mai poate însemna și nostalgia după anii tinereții, sentimentul că timpul se scurge prea repede. Nici nu știm când au trecut aceștia (precum frunzele în vânt) și ne-am trezit deja în toamna vieții.

 Asistarea la acest ciclu neîntrerupt al naturii ne ajută și ne pregătește să acceptăm și să înțelegem că totul este trecător, că noul este menit să ia locul vechiului și ne îndeamnă, parcă, să ne bucurăm și să onorăm viața sub toate formele ei. Să acceptăm cu înțelepciune și grație că pentru orice există o vreme și un timp anume.

 Atmosfera este creată cu grijă, ca mijloc subtil de comunicare a unei stări sau a unei situații de fapt (vezi cuvântul „gramofon”, un vechi instrument de redare a muzicii, sau sintagma „frunze de toamnă”).

 Autorul nu spune toate acestea fățiș, ci se folosește de elemente și obiecte familiare nouă: frunzele, gramofonul... Tot lor le atribuie și sentimentul de nostalgie – care, prin contaminare, ni se transmite și nouă, cititorilor.

 Astfel, sugestia, ca mijloc de redare a unor stări de fapt, trăiri, sentimente, este utilizată și fructificată cu măestrie și simplitate în acest poem. Delegarea trăirilor de orice fel convinge cu atât mai mult cu cât autorul se sfiește să-și manifeste fățiș sentimentele (discreția neimplicării). 

Mirela Brăilean

Liniștea nopții

 

liniștea nopții –

perseidele nu cad

pe cartea în braille

(Andrei Andy Gradinaru)

 

Poemul prezintă o realitate, o experiență care nu poate fi percepută decât privită direct. Altfel, orice altă transpunere în alt limbaj, în alt mediu - cel al lecturii, obișnuite dar mai ales în braille - nu este posibilă. Orbul percepe sunete, dar imaginile vizuale, unele din ele, nu pot fi compensate prin celelalte simțuri. De aici, tăcerea, sau liniștea, mai ales a nopții. Noaptea sugerează necunoscutul, imposibilitatea de a vedea sau de a înțelege. Liniștea sau tăcerea sugerează un moment în care cineva se află într-o situație stânjenitoare.

Experiența directă, a prezentului, nu poate fi trăită prin explicații, sau prin intermediere. Atât pentru cineva care are nevoie de o carte în braille, dar și pentru cineva care nu a experimentat direct ceva anume; îi este greu să poată înțelege doar prin intermediul altora ceva ce nu a trăit. Poemul haiku se concentrează pe experiența directă și îndeamnă cititorul să participe și să fie activ în înțelegerea poemului, nu să primească totul în poem explicat de-a gata.

Ana Irina Drobot

Zvon de medalii

mândria țării –
la gâtul câinelui
zvon de medalii

(Ion Cuzuioc)

 

Poemul sugerează, prin îmbinarea celor două părți, imaginea unui câine erou. Cititorii compun în minte această imagine, prin faptul că le este deja cunoscută de la parada militară de 1 Decembrie. Imaginiea tradițională a eroului ființă umană este transferată câinelui, simbol al devotamentului și cunoscut drept cel mai bun prieten al omului. La un nivel mai profund al lecturii, cititorii pot reflecta cum perspectiva umană se concentrează pe zvonul, sau posibilitatea obținerii unei medalii, simbol al unui statut social.

Pentru câine, grija pentru acest statut nu poate exista, el fiind sincer și acționând instinctiv după modul în care a fost instruit și pentru a-și proteja stăpânul ori colegul. Poemul se concentrează pe sinceritatea sentimentului de patriotism, punând-o într-o posibilă opoziție cu interesul pentru glorie. Poemul sugerează și că lumea ființelor umane lasă prim-planul câinelui, impresionați fiind de devotamentul lui.

Poemul mai poate fi citit și prin perspectiva modului în care putem privi antrenamentul soldaților și pregătirea lor pentru a asculta instrucțiunile superiorilor, cu devotament și obediență. Mândria țării, sugerând un concept abstract, este transformat într-o imagine concretă în versurile 2 și 3 ale poemului, cele două părți ale poemului fiind legate de cititor în scenarii și reflecții coerente.

Ana Irina Drobot

Alean de vară

 

alean de vară –
doar urna funerară
e la locul ei

(Mircea Moldovan)

 Imaginea propusă te duce cu gândul imediat la un spațiu evacuat sau abandonat din varii motive. La fel de bine, absența obiectelor, care, în general, îți distrag atenția, sugerează un loc propice meditației, rugăciunii sau regăsirii liniștii interioare.

Citind acum textul poemului câștigător, te convingi cât de bine se mulează acesta pe calapodul fotografiei. Atmosfera oarecum sumbră degajată de suportul vizual, plus crucea din cadrul ferestrei sunt congruente cu ceea ce reprezintă o urnă funerară.

Anotimpul estival este unul eminamente al vacanței, al călătoriei, al petrecerii, în scopul clar al încărcării energetice, emoționale sau spirituale. Însă în cazul de față, situația cuiva se prezintă un pic altfel. Vacanța nu-i va tihni, fiindcă o persoană dragă din familie s-a dus pe cealaltă lume. Cuvântul care generează modificarea perspectivei este substantivul „alean”, acesta semnificând,  cum se știe, o durere sufletească provocată de neîmplinirea unei dorințe. Poate că cel dus la cele sfinte ar fi plecat și el în concediu împreună cu ceilalți, dacă nu s-ar fi întâmplat să… Un rol important îl are și semiadverbul restrictiv „doar” care subliniază, cu regret,  că numai „urna funerară” rămâne cuminte acasă, pe când ceilalți membri ai familiei călătoresc. Pe de altă parte, putem spune că spiritul celui mort nu poate fi închis într-un recipient, așa că ne putem închipui că acesta pleacă și el cumva în voiaj/ pelerinaj.

La nivel fonetic, în primele două versuri, e lesne de observat asonanța vocalei „a”, care subliniază amplitudinea nostalgiei declanșate de prezența acelui obiect funerar. În plus, sunetele „r” și „n” din versul median par să inducă ideea de imagine oarecum întunecată, care te face să scrâșnești din dinți pentru a face față momentului apăsător.

În ceea ce privește construcția poemului, eu, unul, aș fi renunțat la folosirea verbului „e” din ultimul vers, care se subînțelege din context.

 Cezar-Florin Ciobîcă

Lună plină

lună plină –
mama tot scade
în greutate

(Cezar Florescu)

     Luna plină are o simbolistică bogată, iar menționarea ei în primul vers stârnește din start interesul cititorului pentru ce urmează după kireji. Însă ceea ce se întâmplă în partea a doua a poemului nu pare să fie din același film. Ce legătură să fie oare între mama care scade în greutate, și imaginea lunii pline sau sensurile acesteia?...

     Plasat chiar în mijlocul poemului, cuvântul "tot" este cheia întregului haiku, firul de care trebuie să tragi pentru ca povestea să se dezvăluie în fața ochilor. Acest cuvânt arată faptul că întreaga situație se află în dinamică, în evoluție, într-un proces continuu.

     Un proces în care mama (de fapt, viitoarea mamă) continuă să scadă în greutate, în favoarea "lunii" ce apare în viața sa, împlinind-o - și iată semnificația primului vers, "lună plină": exact așa arată pântecul unei mame spre finalul sarcinii.

     Avem totuși un paradox. De ce să scadă mama în greutate?... Doar știm că orice femeie este preocupată de creșterea proporțiilor pe perioada sarcinii, nu de reducerea acestora.

     Dar aici este tot tâlcul poemului, căci nu despre masa corporală a femeii este vorba, ci despre adevărata "greutate" pe care o capătă lucrurile în viața viitoarei mame. Pe măsură ce copilul intră în viața sa, pe măsură ce "luna sa de pe cer" prinde cu adevărat contur, resursele mamei, trupul și sufletul său, aparțin tot mai mult copilului, și totul așa va fi până la sfârșitul vieții.

Andrei Andy Grădinaru

Chec prea dospit

 

chec prea dospit –
macii tot mai ofiliți
pe șorțul mamei

(Mircea Moldovan)

 

Ce vrea să spună poemul? Nu-i prea greu să înțelegem. E vorba, pe ocolite, de regrete. De timpul care trece. Cu vorbe mai poetice – de macii tot mai ofiliți.

 Nu, nu de cei de afară, ci de macii, poate brodați, de pe șorțul mamei. Știți însă de ce sînt tot mai ofiliți? S-ar putea să fie din cauza spălării repetate a șorțului. N-ați ghicit. Macii nu sînt doar spălăciți, ei au pălit tot sperînd că odată și odată gospodina nu va mai rata rețeta mamei. Și va reuși checul de pe vremuri, mai puțin dospit.

 Nu, macii nu sînt ochi severi, ci îngăduitori. Mama mai are răbdare. Îi e puțin ciudă că fata n-a prins pe deplin meșteșugul, dar e bine că musafirii sînt încă adunați laolaltă. Și rețeta se perpetuează. Are succes.

Corneliu Traian Atanasiu

Portret alb-negru

 

portret alb-negru -

aceleași amintiri

în cana cu ceai

(Gabriela Cecilia Cioran)

 

La citirea acestui poem nostalgia ni se insinuează subtil dar persistent în suflet, adusa de o atmosferă vintage. Ne putem turna o ceașcă cu ceai să îl savurăm încă odată. Însă capacitatea de a depista un real haiku ne face atenți că nu e cazul unui ,,ceai" dulceag și fără forță.

Puterea semantică din ,,alb-negru" ne duce cu gândul că poate fi vorba - de ce nu - de o recapitulare mentală în alb-negru - adică bunele și mai puțin bunele unui apropiat căruia i se face ,,portretul". Poate un părinte, poate un soț. Cineva care și-a împletit timpul vieții cu cel care a acum deapănă iar și iar amintirile la o cană cu ceai.

Avem însă senzația că ,,la o cană cu ceai" nu indică un loc ci un moment. Gura circulară a cănii pare un glob magic ce desființează curgerea lineară a timpului convertind totul la prezentul continuu al memoriei.

Numai că indiciul din text este ,,în " cana cu ceai iară nu ,,la" o cană cu ceai.

Abia atunci, revenind cu picioarele pe pământ, ne putem întreba dacă nu cumva am mers prea departe cu interpretarea aluzivă și dacă nu cumva în poem e vorba chiar despre un portret pe suport material, adică o mică fotografie alb negru (precum erau secolul trecut pozele- portret) a cuiva drag care - aflată pe peretele de lângă băutorul de ceai - se reflectă cât se poate de prozaic ,,în" cană. Atunci același portret alb negru, aceleași amintiri ar fi aduse prin reflexie pe suprafața lichidă din cană , în fiecare zi când se ia ceaiul acolo.

Clipa de dinaintea sorbirii, cea a observării portretului ar da astfel gustul licorii. Un ceai transfigurator.

Adevărat, ajungem astfel cu complicitatea tandemului ceai - portret (care e definitoriu poemului) tot la percepția unui timp circular, la un univers repetitiv în care ,,aceleași amintiri" își sunt suficiente lor înșile. Este o lume, o bulă in alb-negru , poate prea sobră cu dualitatea aceea ,,alb-negru", de modă veche dar fără tentația culorilor dinafară a căror modernitate nu i-ar aduce nimic valoros.

Formularea textului îndeplinește cerințele haiku, fiind enigmatică sub o aparență fără adâncimi; cu kigo universal subînțeles și anume: Timpul, cu kireji funcțional, cu tâlc ascuns celui ce citește și deschis celui ce cercetează - adică cititorului avizat.

Cecilia Birca

Amurg pe plajă

 

𝐚𝐦𝐮𝐫𝐠 𝐩𝐞 𝐩𝐥𝐚𝐣𝐚̆ –
𝐳𝐦𝐞𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥
𝐟𝐫𝐚̂𝐧𝐭 𝐩𝐞 𝐮𝐧 𝐬̦𝐞𝐳𝐥𝐨𝐧𝐠

Cezar Florescu

Poezia începe cu „amurg pe plajă”, care creează imediat cadrul și aduce în imagine un sfârșit de zi.

Următoarele două versuri ne întâmpină cu „zmeul unui copil / frânt pe un șezlong”. Probabil, este obiectul de joacă uitat de un copil la plecare. Copilul nu mai este acolo, dar zmeul rămas pe șezlong păstrează, într-un fel, urma prezenței sale.

Cuvântul „frânt” dă tensiune poeziei și adâncește imaginea. El ne descrie concret zmeul căzut și mototolit, sugerând în același timp ceva întrerupt, ceva rămas în urmă. Alături de absența copilului și de momentul amurgului, poezia ne transmite o nostalgie discretă, creată poate și de o senzație de abandon.

Poezia nu spune nimic despre despărțire, plecare sau trecerea timpului. Acestea se pot naște în mintea cititorului din simpla alăturare a celor trei imagini. Tocmai această rezervă conferă tensiune poemului și intensifică emoția, în timp ce amurgul amplifică impresia de sfârșit și de absență.

Un poem tuburător, creat cu economie de mijloace, care poate deschide cititorului o gamă largă de interpre

Irina Țipordei

Cocori în zare

 

                                                                          

cocori în zare -

mama deschide caietul

cu rețete vechi

Mirela Brailean

În acest poem, autoarea construiește un arc foarte elegant între ceea ce pleacă și ceea ce rămâne.

Cele două părți din structura textului, concretizate în imagini – ,,cocorii în zare" și ,,mama care deschide caietul cu rețete vechi" – par, la prima vedere, să nu aibă nici o legătură. Între ele se poate, însă, deschide o corespondență subtilă, în jurul ideii de timp, de plecare și de păstrare.

Cocorii poartă cu ei imaginea unei lumi aflate mereu în mișcare: pleacă, se întorc, marchează prin trecerea lor schimbarea anotimpurilor. În fața acestei deplasări, gestul mamei de a deschide caietul cu rețete vechi ne poate trimite către ceea ce rămâne – lucruri păstrate, gesturi repetate, gusturi și amintiri care trec dintr-un timp în altul.

Poate că mama a văzut cocorii. Poate că simpla lor apariție în zare i-a adus în minte alte toamne și alte plecări sau poate că cele două imagini coexistă pur și simplu, iar legătura dintre ele îi revine cititorului.

În această lumină, caietul cu rețete vechi pare un contrabalans al cocorilor: ceva pleacă, ceva rămâne. Între cele două, mama face un gest simplu: deschide caietul care lasă loc memoriei.

Mai mult decât atât, autorul nu scrie nicăieri „toamna”, „amintire”, nu spune „trecerea timpului” sau „familie”, nu descrie că mama privește sau nu privește cocorii. Există, însă, un fir nevazut al relației dintre cuvintele rostite, menit să lase ca sensul să se deschidă doar în mintea cititorului.

Felicitări autoarei pentru minimalism și profunzime.

Irina Țipordei

Excavatoare

 

excavatoare –

pe o dală de ciment

urme de şotron

Irina Țipordei

Un haiku cu densitate aluzivă și atent echilibrat, aflat într-un balans al contrastelor: materia și spiritul. Autoarea pune în talgere două elemente-cheie: disonanța și melancolia (niciuna exprimată fățiș). Alătură două lumi diferite, dar care se întrepătrund, creând un puternic contrast vizual: amintirile rămân imprimate nu doar în memorie, ci și în materie.

Memoria, reprezentată de „urma de șotron”, simbolizează nostalgia după cea mai frumoasă perioadă a vieții, lipsită de griji (sau așa ar trebui să fie) — o lume fabuloasă, miraculoasă, în care totul este posibil, iar timpul nu există: copilăria. Materia, sugerată de „excavator”, simbolizează trecerea timpului, tăvălugul vremii care transformă și șterge tot ceea ce ne era cunoscut, familiar și la îndemână, punându-ne în schimb în fața unor alegeri, situații și stări, de multe ori dramatice și ireversibile.

Apare astfel ruptura temporală dintre copilărie (șotronul), cu inocența și puritatea vârstei, pe de o parte, și tehnologie (excavatorul), pe de altă parte. Și totuși, uneori, aproape miraculos, ni se trimite parcă un semn, chiar și insignificant („urme de șotron”), menit să ne reamintească cine am fost, ce și cât anume contează în viață, pentru a nu ne pierde de tot inocența, bunătatea și candoarea (vezi dala de ciment cu urma unui șotron).

Melancolia este indusă de sentimentul pierderii spațiului sacru al purității în fața evoluției tehnologice.

Mirela Brăilean