Primăvara-n prag

 

primăvara-n prag -

din omul de zăpadă

se prelinge iarna

 

Ion Cuzuioc

 

Când primăvara își face apariția, este de la sine înțeles că ea nu mai poate fi oprită. În această idee, primul vers sună implacabil - primavara-n prag - adică hotărâtă si pregătită până în dinți să-și reintre în drepturi. Cu alte cuvinte - Iat-o, obisnuiti-va cu prezenta ei, este deja aici!

Ceea ce m-a determinat să aleg acest poem a fost cumva contradicția de personalitate dintre părți: tonul hotărât al primului vers în opoziție cu deznădejdea retragerii din ultimul în care se prelinge iarna, pe furiș, ferindu-se să fie văzută, strecurându-se, parcă, umilă și supusă. Nici chiar omul de zapada, prezent la mijlocul poeziei ca și când ar dori să împace cele două sezoane, să contrabalanseze situația, nu mai poate face nimic pentru a o salva. În ciuda drăgălașeniei sale ludice și oricât ar încerca, efortul ar fi inutil căci sub căldura soarelui își pierde puterile.

Poate doar copiii să se mai gândească la el și să încerce ceva deși odată cu noua renaștere intră în scenă cu întreaga sa recuzită cel mai tânăr anotimp căruia nimeni nu poate să-i reziste.

Irina Ţipordei

 

Viscol prin vecini

 

viscol prin vecini –

se-ntoarce cu dobândă

cana de zahăr

 

Andrei Andy Grădinaru

 

O alăturare de imagini care ne duce, pentru fiecare din cele două părți, de la sensul propriu la sensul figurat. Prin combinarea celor două părți, se creează sensuri complet noi, pe baza jocurilor de cuvinte. Astfel, viscolul de prin vecini, de la un simplu fenomen meteo, devine o metaforă a relațiilor umane. Poate fi un fel de agitație de a îndreptă lucrurile, sau de a mulțumi pentru un serviciu. Cana de zahăr care se întoarce “cu dobândă” poate fi o cană împrumutată din vecini, în care au adăugat un cadou, drept mulțumire. În același timp, rămâne un sens jucăuș, imaginar, acela al viscolului care se confundă cu zahărul, și care poate umple cu zăpadă cana de zahăr.

 

Ana Drobot

 

Stele-n afirmare

 

stele-n afirmare -

teatrul de vară se umple

cu licurici

 

Florin C. Ciobîcă

 

Într-un poem predestinat cumva scindării în două, în acest text, lumina este de departe factorul omogenizator care m-a cucerit. Luminătoarele pomenite de autor par a fi atât stelele de pe cer (versul de sus) cât și licuricii de pe pământ( versul de jos). Admirabil moment, detensionat - îmi zic. Iar conjunctura propusă: ,,teatrul de vară" dă parcă să ne relaxeze și ea. Oare?!

Prin juxtapunere cu v2, as zice că, dimpotrivă, ne face să sesizăm că nu putem lua totul sclipitor, lin, fără neliniștea complexității. Ceva ne intrigă cu atât mai mult când intră în discuție și ,,teatrul". Iată: stelele nu sunt doar la propriu. Expresia folosită, ,,stele-n afirmare" (adică vedete new entry) este alegorică, îi încurajează textului haiku o polisemantică îmbogățitoare de valoare. Expresia are darul de a muta unghiul de situare și asupra planului doi al textului. Nu suntem siguri că licuricii aduși în poem sunt insectele al cărui admirabil zbor luminos umple o scena goală și noptatecă aflată în vreun parc - sau - ar trebui să înțelegem că luminițele telefoanelor mobile umplu teatrul de vară debordând de spectatori, sporind și confirmând strălucirea ,,stelelor" care tocmai se nasc acolo. Da, o epopee a strălucirii (la propriu și la figurat - stele versus artiști , licurici versus telefoane) - atenție - fără a se pomeni măcar cuvântul ,,strălucire". Fenomenul este subînțeles. Iată deci o scriitură și ea ,,strălucitoare" - paradoxal - prin omisiunea fățișă a strălucirii, prin sugerarea ei cu non-opulență.

Un kigo ce aduce un plus la ,,scenografie". Cu juxtapunerea valabilă. Memoria noastră se umple astfel cu miezul luminos al acestui haiku autentic.

 

Cecilia Birca

Parfum de epocă

https://rkaniversarebis.blogspot.com/2026/03/comentarii-la-concursul-saptaminal.html

parfum de epocă -

rezistând scrobelilor

monograma bunei

 

Lidia Pervu

 

Fie că este vorba despre o perioadă demult apusă sau doar despre un produs aflat la mare căutare, dar provenit din alt timp, ambele sunt evocate de autoare chiar în primul vers și recomandate prin culoarea locală - ,,parfum de epocă". Ne și vin în minte tenta și mireasma unor ,,vremuri trecute", cu lumea lor care ne trezește nostalgii. Dacă luăm în considerare sensul propriu al sintagmei, ne putem gândi și la ,,parfumurile vechi" care la timpul lor au scris istorie și ale căror arome unice și inconfundabile s-au îmbinat perfect cu ale epocii din care veneau, devenind un semn distinctiv pentru cei care le foloseau. Atenția ne-a fost deja captată prin melancolia produsă de impactul emoțional al trecutului.

Partea a doua ne surprinde cu constatarea: ,,rezistând scrobelilor monograma bunei". Suntem intrigați, dar nu pentru mult timp. Ne vine în minte ,,vremea bunicii", perioadă dragă nouă, demodată, căci nu mai corespunde pretențiilor de azi, dar care ne încurajează să ne-o imaginăm pe bunica tânără. O și vedem cu ochii minții la prima ei ieșire în societate, având părul ondulat cu fierul de călcat, purtând mănuși ajurate și batista la vedere, cu monogramă brodată și mirosind a lavandă. Atunci ca și acum, monograma era un element de superioritate și succes în societate, micuța broderie fiind prezentă pe majoritatea obiectelor personale - batiste, evantaie, manșetele cămășilor, bluze, casete, mănuși. Realizată manual, căci acestea erau mijloacele la îndemână, ea oglindea personalitatea proprietarului, dar și talentul său artistic, bunul gust, dar si sentimentele pe care le transmitea. Uneori, o monogramă era atât semn de recunoaștere a unei persoane, cât și titlu de noblețe. Chiar dacă nu oricine putea aspira la a-și împrumuta monograma unor produse sau colecții de lux, își personaliza măcar obiectele proprii, câștigând admirația și respectul prietenilor.

S-ar părea că ,,monograma bunei" poartă o asemenea poveste, satisfăcând prin design-ul elegant și stilat, toate exigențele - ,,scrobelile" vremii, fiind remarcată și apreciată chiar și de cei mai ,,pretențioși", ,,scrobiți" sau ,,scorțoși" consumatori de frumos.

Orice monogramă spune o poveste, povestea persoanei pe care o reprezintă. Dacă este adusă în prezent ea va crea aceleași emoții, bucurii și nostalgii celui care o poartă căci păstrează vie amintirea trecutului ca și când ar avea suflet.

Astăzi, deși cu ,,parfum de epocă", monograma se încăpățânează să rămână pe baricade, ca produs vintage, în mâna nepoților căci ea a rezistat atât scrobelilor, cât și scrobiților, păstrând emblema vie a calității.

 

Irina Ţipordei

Reparat de ninsoare

 

Experiența doliului

Două poeme au ca subiect o experiență asemănătoare, aceea a pierderii cuiva drag, și a modului în care i se poate face față:

 

zborul anulat –

pe geamul aburit

chipul mamei

 

Ion Cuzuioc

***

surâsul bunei –

reparat de ninsoare

golul urmelor

 

Cecilia Birca

 

În poemul scris de Ion Cuzuioc, în prima parte, există o consolare, aceea a zborului anulat, și care sugerează, de fapt, o amânare a pierderii. Amintirea mamei, desenată pe geamul aburit, ne duce cu gândul la o amânare a despărțirii. Aceasta poate fi din cauza neacceptării pierderii. O altă interpretare ar fi aceea că, deși zborul este anulat, și care poate fi un zbor la propriu, un zbor spre o altă destinație, și care poate însemnă desprinderea de casa părintească, dorința de libertate anulata înseamnă rămânerea aproape de părinte.

Poemul Ceciliei Birca rezonează cu interpretarea neacceptării despărțirii de o ființă dragă. "Zborul anulat" din poemul scris de Ion Cuzuioc poate fi amânarea momentului trecerii în neființă, a devenirii înger a mamei. În poemul Ceciliei Birca, buna lasă un gol în sufletele celor rămași. Surâsul ei rămâne însă în amintire, dar cei rămași sunt conștienți de pierdere. Ninsoarea însă acoperă parcă, precum o consolare, golul din sufletele celor care sunt în doliu. Zăpada cade precum o mângâiere, și, fiind albă, parcă șterge tot.

De remarcat cum ambele poeme sugerează o experiență psihologică, deci abstractă, folosind imagini concrete, vizuale.

 

Ana Drobot

În brațele tatei

 

în prag de sărbători –

o nouă crăciuniță

în brațele tatei

 

Lidia Pervu

 

Un senryu cât se poate de șugubăț, original și de sezon! Trei ingrediente care îl scot în evidență. Mesajul aluziv este prezent în fiecare vers. Trebuie doar înțeles, pentru a-i savura valențele. În caz contrar, lectura lui, nu dezvăluie sensul dublu. El rămâne în așteptarea celor care au deprins gustul haikuului de calitate și au găsit codul potrivit descifrării acestuia.

Să luăm poemul mai întâi de la suprafață:

-“în prag de sărbători”: autoarea ne introduce în atmosferă, una festivă. În versul următor aflăm și care anume, prin denumirea plantei care înflorește în preajma Crăciunului. Așa avem și un kigo de sezon. Este iarnă, probabil Ajunul, când se primesc și se oferă daruri. Strofa trei ne dezvăluie că tata a primit și el, unul; cu brațele deschise!

De aici încolo, cel ce deține cheia, poate savura dincolo de aparențe, mesajul ascuns în text:

-“în prag de sărbători” devine astfel: un dar mult așteptat care îi aduce tatei bucurie:

-“o nouă crăciuniță”. Ei, dar cât ar iubi el florile, nu ne mai lăsăm amăgiți de prima impresie, aceea că: “o nouă” se referă la o plantă. Lui Moș Crăciun, i se atribuie adesea în credința populară, și o crăciuniță, mai în glumă, mai în serios. Cât să condimenteze misiunea acestuia și să aducă zâmbetul pe fața muritorilor!

-“în brațele tatei”: crăciunița ca plantă, cât ar fi ea de mare, poate fi luată în mână/mâini. În brațe cuprinzi, aduci, porți, strângi la piept. Și iată că miraculos și nu chiar, floarea inițială se metamorfozează într-o tănără femeie (călăuzindu-ne după diminutivul folosit: crăciuniță) plină de nuri (boboci de flori).

Și acum să închegăm textul scos la iveală: tata și-a pus o dorință, aceea de a primi (șansa), de a avea lângă sine o prezență feminină care să-i bucure ochiul și viața. Ruga se pare că îi este ascultată, sau chiar el, prin ceea ce face, simte sau gândește, a făcut posibilă materializarea acesteia. Bucuria este pe măsură și primită cu brațele deschise! Nu putem să reproșăm nimănui nimic, atâta vreme cât șansa primită și materializată atât de îmbietor, nu devine nefericirea altcuiva. Și atunci, nu ne rămâne decât să ne alăturăm acesteia și să zâmbim complice, poate ușor nostalgici și înduioșați: soarta se poate schimba în orice moment. Trebuie doar să-ți dorești cu adevărat, să lucrezi în acest sens și să crezi cu tărie, că minunile sunt posibile la orice vârstă. Doar este Crăciunul!

 

Mirela Brăilean

Ninge liniștit

 

ninge liniștit –

copilul scutură omul

de zăpadă

 

Camelia Blaj

 

Ninsoarea este pentru copii un prilej de bucurie și o chemare la joacă, iar făurirea unui om de nea este una dintre cele mai captivante activități pe care le oferă zăpada așternută. Noi, adulții, mai greu regăsim această bucurie, prinși fiind în vârtejul grijilor de zi cu zi, în care numai de oameni de zăpadă nu avem timp și chef.

La prima vedere, poemul pare "defect". Cum să scuturi omul de zăpadă?! În primul rând, omul de zăpadă este imobil, iar în al doilea rând, e cam invers, nu îl scuturi, ci îl strângi, îl aduni, îi bătătorești unul peste altul bulgării de nea rostogoliți.

Dar să mai citim o dată: "copilul scutură omul de zăpadă"... Nu e bine, n-am observat ceva, și anume așezarea versurilor. Ia să citim din nou: "copilul scutură omul / de zăpadă"... Copilul scutură omul.... de ce-l scutură?... de zăpadă.

Deodată poemul capătă alte înțelesuri. Iată: "ninge liniștit" - o atmosferă tihnită, numai bună de joacă în aer liber - iar "copilul scutură omul" - părintele, bunicul său - "de zăpadă" - îl scutură de răceala acestuia, de toate grijile care îl țin adâncit în gânduri și-l fac să nu-i dea copilului atenția de care are nevoie. Sau poate copilul își scutură părintele/bunicul de "zăpada" adunată pe tâmple, antrenându-l în joaca sa și făcându-l să fie din nou copil, să retrăiască vremea copilăriei. Ori, poate, copilul din interior scutură adultul de zăpezile adunate peste timp, revenind la suprafață și bucurându-se de ninsoare ca-n primii ani de viață.

Un poem minunat, care transmite în maniera reținută, laconică, surdinizată a haikuului un mesaj atât de important: să dăm copilului atenție, să-i oferim bucuriile de care are nevoie și să regăsim noi înșine bucuriile simple, dar atât de bogate, pe care le oferă anotimpurile, natura, timpul petrecut în aer liber.

 

Andrei Andy Grădinaru

Pianul la colț

 

pianul din colț -

sala de așteptare

fără scaune

 

Cati Pupăză

 

Poemul ne introduce intenționat într-o atmosferă de austeritate. Într-o sală de așteptare nu se poate produce altceva decât ,,inacțiunea"de a aștepta. Ca și când timpul așteptării nu ar fi atât de greu, mai este și plasat în spațiul cel mai inconfortabil, un spațiu fără scaune. Nu știm ce e de așteptat (poate că evenimente, oameni, plecări etc.) căci autorul e zgârcit la vorbă. Știm doar că a sporit disconfortul acestei așteptări. Tensiunea creste odată cu versul trei.

Însă cititorul hâtru se poate refugia lângă ,,pianul din colț" Acolo, în corpul acelui instrument - muzica așteaptă ca un panaceu contra încordării.

Evadarea pe alt plan, eludând presiunea concertului, este specifică ființei umane. Putem transcende planul material. Pentru aceasta, autorul propune o sonată.

Când există un pian într-un colț, ar trebui să nu îți mai pese de lipsa scaunelor. Poziționarea instrumentului într-un colț sugestionează că importanța sa nu a fost sesizată. E clar însă că, odată cu efluviile muzicii, până și poziția sa se va transfigura - acel colț devenind centrul de interes.

P.S. Am realizat că și pianul poate fi luat alegoric Odată deschisă cutia Pandorei, ține de imaginația ta ca cititor ce este de fapt pianul. Pășind dincolo de concret, posibilitățile sunt nelimitate Poți umple spațiul așteptării nu doar cu sunetul unor clape ci chiar cu întregi lumi miraculoase.

Inclusiv cu vaste lumi formate doar din trei versuri.

Acu' întelegeti de ce nu sunt scaune?!

 

Cecilia Birca

Vuiet în lăcaș

 

vuiet în lăcaș –

păcătoasele ape

în confesional

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Jocul de cuvinte este unul extrem. Apele păcătoase, cel mai probabil, fac parte din exclamațiile celor care se confruntă cu ele, și care le distrug așezările și locuințele. În mod neașteptat, apele pătrund inclusiv în biserică, și tocmai în confesional. Se realizează o scenă ambigua, atât îngrijorătoare, prin faptul că apele inundă totul, și nici clădirea religioasă nu e ocolită, neavând loc nici o minune și nerespectându-se nici un fel de reguli, inclusiv acelea ale respectului și moralei. Nimeni nu e scutit de inundații, nimic nu le poate opri, nimic, nici măcar așezările religioase, nu ne garantează siguranța. Vuietul din lăcaș poate sugera o scenă în care se vorbește, dezaprobator, de atitudinea lipsită de respect a apelor. De asemenea, vuietul poate sugera surpriza, la un alt nivel, fantezist: apele își mărturisesc păcatele, intrând în confesional. Regretă pagubele produse. Însă cei care le atribuie vina sunt credincioșii. Poemul ne poate atrage atenția asupra modului amuzant în care felul cum vedem lucrurile ne poate distorsiona realitatea, până când ce prezentăm nu mai are nici o legătură cu ea.

Ana Drobot

Bal de Halloween

 

bal de Halloween –

moartea umblă prin cămin

după prospături

 

Cezar Florescu

 

Un poem ca o carte cu două fețe. Prima dintre ele, amuzantă, ne introduce în atmosfera unei petreceri de Halloween dintr-un cămin studențesc, cu tipul "mortal" deghizat în doamna cu coasa căutându-și prada printre boboace, cu farmecele sale irezistibile ce stârnesc râsul și simpatia tinerelor "prospături". Întoarcem cartea, iar cea de a doua față ne șterge orice zâmbet. Distracțiile scăpate de sub control, cu excese de toate felurile, de la un strop de alcool în plus până la supradozaj de substanțe, deschid portițe prin care doamna cu coasa - cea fără mască, în carne și oase, ca să zicem așa - își poate alege în voie trufandalele din rândul atâtor tineri apetisanți, al căror destin a alunecat dintr-o joacă pe drumul fără întoarcere.

Prima parte, "bal de Halloween", dincolo de sensul său direct, al balului mascat dedicat renumitei sărbători, poate fi și o expresie a societății moderne pline de iluzii și contraste, în care este greu pentru un tânăr să distingă ce se ascunde în spatele aparențelor și să discearnă între bine și rău. Iar "cămin"-ul din partea a doua, dincolo de sensul propriu de loc de cazare pentru copii și tineri, poate desemna căminul oricărei familii cu "prospături" ce pot cădea pradă tentațiilor și conduitelor devastatoare, care le pot încheia drumul vieții înainte ca acesta să-nceapă.

 

Andrei Andy Grădinaru