paradox
montan –
marele
mioritic
și micul
cioban
(Paul-Mircea Iordache)
Ioana
Dinescu
paradox
montan –
marele
mioritic
și micul
cioban
(Paul-Mircea Iordache)
Ioana
Dinescu
pe
ultimul drum –
copacului
pârjolit
îi cântă
cucul
(Ion Cuzuioc)
Luna asta poemele pe care le-am selectat
ca fiind reușite, după umila mea părere, au avut de-a face cu dictonul “Tonul
face muzica”.
În poemul câștigător, instrumentul muzical
din imaginea suport a fost substituit subtil cu un element din natură, ca nu
cumva poemul să cadă în păcatul descrierii simple, anoste, fără substanță. În
centrul atenției poveștii imaginate stă însă un copac pârjolit, victimă a unor
circumstanțe nefaste. În zilele noastre, pentru codru, care cică e frate cu
românul, mai potrivită ar fi afirmația „omul asfințește locul”, căci din cauza
defrișările masive și ilegale avem de suferit și noi… Revenind la subiect, cauza
exactă a pârjolului n-o știm, dar putem specula că ar fi vorba de fulger,
război sau arșiță… Spre deosebire de noi care putem avea șansa de-a ajunge,
când e cazul, într-un spital de arși (ce sinistru sună!), dacă acesta există, unui arbore pârjolit nu i
se poate acorda un astfel de tratament…Doar dacă pompierii sau ploaia ar
interveni imediat… La fel, în comparație cu omul care-i condus pe ultimul drum
de familie, apropiați, prieteni, copacului în discuție îi este aproape doar
cucul, pasărea care probabil și-a făcut cuib printre crengile lui sau care s-a
bucurat de umbra frunzișului acestuia…
Cromatic, poemul stă sub semnul cenușiului,
al griului, iar atmosfera degajată e una plină de jale, de durere…; în plus,
cântecul cucului mă duce imediat cu gândul la un recviem…
Cezar
Ciobîcă
pustiu
de toamnă –
doamna
îmi vorbește
de cinci
anotimpuri
(Mircea Moldovan)
Încă din primul vers
autorul preia – construind prin aceasta o punte subțire dar solidă, ce leagă
imaginea de poem – ceva din nisipul saharian al fotografiei și-l transformă
într-un pustiu sezonal. Desigur, forma de lut din imagine ar cere mai degrabă o
cheie umoristică de interpretare, lucru care se reflectă în numărul mare de
senryuri/haiku-uri glumețe primite la ”redacție”. Iată un motiv în plus pentru
care am apreciat faptul că autorul a ales un drum mai dificil și mai puțin
bătătorit de a interpreta fotografia.
Despre ”doamna” din
versul al doilea nu știm nimic. Ne putem imagina un lung șir de scenarii și
trimiteri cu tâlc. Până la urmă important este că ”doamna” ne divulgă raportul
pe care ”eul” subînțeles în context îl are cu aceasta: o distanță respectuoasă,
distanță care în mod evident se reflectă și în autoritatea pe care spusele
doamnei o degajă.
Mai atrag atenția și
asupra frumuseții asonanței ”toamnă – doamnă”, care leagă într-un fel anume
cele două capete de vers (autorul ar fi putut să spună și ”pustiul toamnei”,
dar n-a spus-o, și bine a făcut!).
”Cloul” poemului ni se
dezvăluie în ultima linie. Cinci anotimpuri: vorbim deci de schimbări
climatice, adică de haos și degradare, de entropia universală ajunsă poate în
ultimele ei stadii, în care lumea riscă să devină un mare pustiu. Pustiu ce se
leagă de primul vers, iar cercul se închide la modul cel mai subtil.
Dar înainte de orice,
cele cinci anotimpuri corespund fiecare celor cinci degete ale piciorului de
lut! O găselniță minunată care dă farmec și prospețime întregului poem. Până la
urmă e de râs, e de plâns? Nu știm….. fiecare e liber să-și descopere ”moodul”
în care vrea să recepteze acest haiku. De aici și acea ambiguitate, pe care o
semnalam la începutul comentariului, care respiră din întreg poemul și din
fiecare vers în parte.
O foarte reușită și
originală construcție a unor versuri, solid și convingător legate de imaginea
pentru care au fost scrise. Felicitări, Mircea Moldovan: câte una pentru
fiecare deget de la mâini!….:)
Ioana
Dinescu
defrișare
–
în
cămașă de forță
mirosul
de tei
(Mihai Moldoveanu – Mirco)
Trăim într-o lume în care aurul verde al țării este din ce în ce mai vânat, se diminuează galopant, iar plămânii noștri vor fi afectați… Afaceriștii venali s-au aliat cu politicienii corupți și astfel s-a ajuns ca tăierile ilegale de arbori să fie scăpate de sub control… Unui copac, se știe, îi trebuie zeci de ani ca să ajungă viguros, falnic, dar ca să-l culci la pământ e nevoie doar câteva minute…
Prima parte a acestui poem dendrologic
vine spre noi ca o sentință nemiloasă, care te năucește, te lăsă fără aer și te
pune pe gânduri… Oare ce-am putea face noi, masele, pentru a scăpa pădurile?
Mai întâi să luăm atitudine protestând prin orice mijloace, apoi să organizăm
campanii majore de împădurire.
A doua parte a haiku-ului te atrage
prin sintagma cămașă de forță, care te duce cu gândul imediat la acele zone
urbane unde, printre betoanele agresive, vorace, mereu în expansiune, mai
există încă mici insule de verdeață;
acestea se chinuie să supraviețuiască printre sute de mașini și asfalt
încins… Pe aici, se pot vedea și înmiresmații tei, strânși în chingi de beton
de către nebunii dezvoltatori imobiliari, a căror forță financiară continuă să
subjuge natura numai în funcție de propriile interese meschine.
La nivel fonetic, frecvența unor
consoane (ș, f, r), combinată cu asonanța (a, o) sugerează subliminal,
încontinuu parcă, freamătul, suferința, plânsul copacilor aflați în suferință…
Se pare că omenirea a intrat deja într-o zonă crepusculară de unde, sincer, nu știu cum se poate ieși… Rugăciunea nu este de ajuns pentru a scăpa de degringoladă, dar nici lepădarea de Dumnezeu nu este o soluție… Se înmulțesc simțitor cămășile de forță, iar noi, pieptănându-ne clipele în ecranul telefonului mobil, tot mai dependenți, nici nu simțim că mirosul de tei ne arde pielea și căile respiratorii…
Cezar-Florin
Ciobîcă
flori de
mucegai –
un
păianjen țese voal
singurătății
(Mircea Moldovan)
Primul vers, ”florile
de mucegai”, reprezintă capul de pod construit între imagine și poem.
Într-adevăr, zidul din fotografie vorbește despre părăsire și decădere, despre
vechi, ruină și mucegai. În mod evident, versul al doilea și al treilea sunt o
metaforă, lucru despre care ”evanghelia” haiku-ului (cel puțin așa cum o
predică fracțiunea ortodoxă) ne spună că e un mare păcat. Poate că da, dar
excepția de la regulă nu doar că întărește regula, dar scoate în evidență și
măiestria cu care pot fi câteodată mânuite figurile de stil, astfel încât ele
să creeze în text adâncimi și reverberații multiple. Au facut-o marii poeți ai
genului în Japonia, și o poate face oricine, dacă știe ”metaforizeze” cu har un
haiku.
Am apreciat în al
doilea rând și faptul că poemul nu descrie mai departe, cuminte, fotografia.
Autorul alege să meargă pe alt drum, să nu ne vorbească explicit despre păsări,
părăsiri și suferințe, ci despre un păianjen care-și face treaba, adică țese, lucru
care dă un plus de originalitate versurilor și intrigă. Astfel, surpriza
anunțată prin ultimul cuvânt din versul al doilea, anume ”voal” (păianjenii țes
în mod normal plase, nu voaluri) explodează în ultimul vers, acolo unde aflăm
că ”voalul” este închinat singurătății. O minunată imagine care rotunjește
întregul poem și pune punctul pe i. Într-adevăr, totul în fotografie ne
vorbește despre solitudine, atât casa ce pare părăsită, cât și pasărea care
este singură. Mircea Moldovan extrage, așa cum spuneam la început, această
stare de spirit și o transpune, cu un minim de cuvinte dar cu un maxim de
eficiență, deci măiestrie, în text.
Felicitări autorului
pentru această minunată performanță!
loc de
odihnă –
nu o mai
bat pe mama
pantofii
cei noi
(Mirela Brăilean)
La o privire mai atentă, imaginea propusă sugerează ideea de abandon total, de despovărare. De parcă ar fi fost și ele copleșite de traseu, de caniculă etc., atâtpantofii, cât și celelalte obiecte aparținând personajului par să se odihnească, să-și tragă sufletul. Ai mai putea crede, de ce nu, că respectiva doamnă, pe care-o pomenim in absentia, a consumat ceva ca să-și ostoiască setea/ foamea și-a plecat în grabă, că n-avea cu ce plăti sau, cine știe, a șters-o de frica unui companion cu care avea ceva de împărțit. Nu putem ști, dar putem specula, fiindcă fotografia aleasă lasă într-adevăr loc de multe interpretări…
Versul 1 al poemului câștigător ne trimite de fapt subtil spre o pistă falsă , căci nu este vorba nicidecum, așa cum ai crede la prima impresie, de vreo bază de relaxare/ recreere, de vreun centru spa unde să-ți încarci bateriile și să nu te bată nimeni la cap. Dimpotrivă, atenția ne este îndreptată spre ultimul drum, spre acel loc cu verdeață, unde nu-și mai au locul durerea, întristarea, suspinarea, dar nici alte frământări cotidiene.
Citind versul median, ne întrebăm curioși ce anume n-ar mai putea să o tulbure pe defuncta mamă, care oricum a scăpat de toate grijile… Finalul, prin surpriza pe care ne-o oferă și prin umorul fin, în subsidiar, aduce dezlegarea șaradei și te invită să meditezi asupra (pe)trecerii noastre, asupra impermanenței și a ceea ce trebuie să facem sau să nu facem pe parcursul călătoriei pe pământ.
Iubitorii de haiku pot alege calea Zen care, în concepția lui Hong Ren, ”este înlăturarea prafului de pe oglindă. Atunci apare claritatea.
Nu pot încheia fără a pomeni că poemul de azi, construit oarecum în aceeași cheie, mi-a amintit subit de cunoscutul haiku scris de Doina Bogdan Wurm: gătită de drum – / nu se mai topesc fulgii / pe fața mamei . Mai vreau să adaug că toamna, cu fiecare frunză îngălbenită, pare să ne spună dintotdeauna discret, fiecăruia în parte, memento mori…
Cezar
Ciobîcă
flăcări
în frunze –
mai viu
pustiul decât
toată
pădurea
Ramona Bădescu a reușit
să intre în acest dialog și să scrie în trei versuri un mic tratat filozofic.
Felicitări cu ovații și cunună de lauri! Te mai așteptăm.
Ioana Dinescu
luat de
val –
c-un
trandafir la rever
bătrânul
luntraș
(Cecilia Birca)
Poate că voi nu ați
observat, dar, privită în oglindă, fotografia propusă de Ioana, nu știu dacă
dumneaei a sesizat detaliul acesta când v-a trimis-o, mie îmi amintește într-o
oarecare măsură de “Marele val de la Kanagawa”, capodopera celebrului Hokusa, o
xilogravură în care este reprezentat un val uriaș ce amenință bărcile de pe
coasta orașului amintit.
Știut fiind faptul că
sintagma “luat de val” are în limba română două semnificații, primul vers te
introduce imediat în atmosfera unui peisaj marin, dar te și provoacă să te
întrebi dacă ceea ce urmează este de bine sau de rău.
Poate că este vorba de
un bărbat în vârstă căruia i-a picat cu tronc o “sirenă” plină de nuri sau
poate că îndrăgostitul, unul ramolit, cu un picior în groapă, nesigur pe
reflexele lui, suferă un accident…
La fel de bine, putem
specula că luntrașul cel bătrân nu-i altul decât Charon, cel care transportă cu
barca lui sufletele decedate peste râul Styx, în lumea morţilor. Probabil că
acum este în ipostaza de bărbat galant care și-a găsit sufletul pereche și merge
la întâlnire cu un trandafir la rever. Ne-am putea gândi și la varianta în care
bietul Charon s-a stins și el și, eliberat astfel de coarvoada muncii sale,
purtat de valuri, cu sau fără oboli, traversează pentru ultima oară Acheronul,
râul tristeții…
Iată că-ndată și anul
acesta își va da obștescul sfârșit și de aceea cred că ar trebui să ne facem un
pic de timp și pentru a medita nu numai asupra a ceea ce lăsăm în urma noastră,
ci și asupra a ceea ce putem schimba prin comportamentul nostru, prin primenirea
felului nostru de-a gândi și de-a acționa într-o lume în care la ordinea zilei
sunt degringolada ideilor, infodemia, iar pe val ajung tot felul de lideri,
care ne promit marea cu sarea sau influenceri care propovăduiesc tot felul de
elucubrații.
PS
Imaginea mi-a mai
amintit, pintre altele, și de ce s-a întâmplat în 2011, la Fukushima…
după
tsunami…
nimic nu
poate umple
golul
din suflet
Cezar
Florin Ciobîcă
broboadă
veche –
o molie
destramă
focul
macilor
(Cezar-Florin Ciobîcă)
L-am ales din mai multe motive. În primul rând versurile se depărtează destul de mult de tema fotografiei, ceea ce-l face mai interesant, mai incitant de descifrat. În al doilea rând, puntea către imagine, deși lungă, rămâne solidă. Într-adevăr, dacă privim fotografia dintr-un unghi mai puțin convențional, crenguța cu țuguiul de zăpadă te poate duce cu gândul la o bătrânică îmbrobodită bine. Cuvântul ”veche” din primul vers, fiind foarte bine ales, face legătura cu imaginea printr-o reușită asociere între iarnă (sfârșit de ciclu), bătrânețe și uzură.
Următoarele două
versuri spun restul poveștii: molia (adică timpul) roade încet, dar sigur,
broboada cu toată ”grădina” de pe ea. Roșul bobițelor din fotografie a fost
transferat în focul macilor din poem. O interesantă și isteață alchimie,
cuvântul ”foc” având un impact neașteptat asupra cititorului, a cărui privire
tocmai se obișnuise cu varul nestins al zăpezii. Da, tot așa cum omătul se
cerne puțin câte puțin, putând oricând ”stinge” prin acoperire roșul bobițelor,
tot așa molia ”ninge” țesătura veche și veștejește macii prin roaderea
implacabilă, un fel de dinte al timpului. Un haiku sobru, reținut, care
punctează aparent un fapt neînsemnat, dar care ne duce pe un făgaș bine
cunoscut al haiku-ului clasic: meditația asupra impermanenței lucrurilor, zădărnicia,
frumusețea obiectelor ”trecute”, fanate, poate chiar acceptarea în pace
interioară a sfârșitului. Tot atâtea teme dragi esteticii japoneze, pe care
iată, o broboadă ajunsă la capătul firului și niște bobițe scofâlcite sub
zăpadă le pot ilustra în mod elocvent.
Felicitări deci
autorului de pe podium, tuturor ”mențiunilor” cu poeme, unele dintre ele,
aproape la fel de bune ca cel premiat, și tuturor celorlalți participanți care
s-au încumetat să ne fie alături pe lista de poeme. Vă mai așteptăm!
Ioana Dinescu
deja
desprinsă –
în
trupul împuținat
un fir
de viață
(Mirela Brăilean)
După o anumită vârstă, dar mai ales
când cei dragi încep să se ducă „În loc luminat, în loc cu verdeaţă”, începem
probabil să reflectăm profund asupra vremelniciei noastre pe acest pământ…
Poemul pe care l-am ales drept câștigător luna aceasta are legătură și
cu momentele prin care eu însumi am trecut în ultima decadă a lui făurar…
În primul rând, m-a intrigat prima parte,
care m-a pus oarecum pe gânduri… Se poate specula că e vorba de o persoană care
este pe pragul morții, deja desprinsă de lumea asta și gata să se înalțe la
ceruri, așteptând poate preotul pentru mărturisirea păcatelor și primirea Sfintei Împărtășanii, întru
împăcarea cu cei dragi… În plus, sintagma din incipit ne poate sugera și faptul
că, nemaiavând nicio șansă de recuperare, femeia suferindă, aflată la reanimare
în comă indusă, tocmai a fost desprinsă de la aparate pentru a nu mai mai fi
chinuită inutil…
Versul median vine în sprijinirea celor
afirmate mai sus, confirmând că este vorba de un muribund pe al cărui trup
boala, suferința, durerea au lăsat urme
adânci…
Legătura cu fotografia propusă este subtilă
și poate fi demonstrată de asocierea sporilor desprinși pe păpădie cu sufletul
care se înalță la ceruri… De asemenea, ultimul vers, prin substantivul fir,
trimite discret la poza în discuție; printre altele, cele trei păpădii pe mine
m-au dus cu gândul la cele trei Moire, zeițele destinului la vechii greci.
Viața este un dar pe care ni-l oferim zi
de zi în călătoria noastră. Chiar dacă nu dispunem de o hartă potrivită, avem
totuși la îndemână busola sufletului care, indiferent de clasă, ar trebui să ne
ajute să ne facem povestea cât mai plăcută alături de alții…
zori de făurar –
torcătoarele
sfârșesc
caierul
mamei