Alean de vară

 

alean de vară –
doar urna funerară
e la locul ei

(Mircea Moldovan)

 Imaginea propusă te duce cu gândul imediat la un spațiu evacuat sau abandonat din varii motive. La fel de bine, absența obiectelor, care, în general, îți distrag atenția, sugerează un loc propice meditației, rugăciunii sau regăsirii liniștii interioare.

Citind acum textul poemului câștigător, te convingi cât de bine se mulează acesta pe calapodul fotografiei. Atmosfera oarecum sumbră degajată de suportul vizual, plus crucea din cadrul ferestrei sunt congruente cu ceea ce reprezintă o urnă funerară.

Anotimpul estival este unul eminamente al vacanței, al călătoriei, al petrecerii, în scopul clar al încărcării energetice, emoționale sau spirituale. Însă în cazul de față, situația cuiva se prezintă un pic altfel. Vacanța nu-i va tihni, fiindcă o persoană dragă din familie s-a dus pe cealaltă lume. Cuvântul care generează modificarea perspectivei este substantivul „alean”, acesta semnificând,  cum se știe, o durere sufletească provocată de neîmplinirea unei dorințe. Poate că cel dus la cele sfinte ar fi plecat și el în concediu împreună cu ceilalți, dacă nu s-ar fi întâmplat să… Un rol important îl are și semiadverbul restrictiv „doar” care subliniază, cu regret,  că numai „urna funerară” rămâne cuminte acasă, pe când ceilalți membri ai familiei călătoresc. Pe de altă parte, putem spune că spiritul celui mort nu poate fi închis într-un recipient, așa că ne putem închipui că acesta pleacă și el cumva în voiaj/ pelerinaj.

La nivel fonetic, în primele două versuri, e lesne de observat asonanța vocalei „a”, care subliniază amplitudinea nostalgiei declanșate de prezența acelui obiect funerar. În plus, sunetele „r” și „n” din versul median par să inducă ideea de imagine oarecum întunecată, care te face să scrâșnești din dinți pentru a face față momentului apăsător.

În ceea ce privește construcția poemului, eu, unul, aș fi renunțat la folosirea verbului „e” din ultimul vers, care se subînțelege din context.

 Cezar-Florin Ciobîcă

Lună plină

lună plină –
mama tot scade
în greutate

(Cezar Florescu)

     Luna plină are o simbolistică bogată, iar menționarea ei în primul vers stârnește din start interesul cititorului pentru ce urmează după kireji. Însă ceea ce se întâmplă în partea a doua a poemului nu pare să fie din același film. Ce legătură să fie oare între mama care scade în greutate, și imaginea lunii pline sau sensurile acesteia?...

     Plasat chiar în mijlocul poemului, cuvântul "tot" este cheia întregului haiku, firul de care trebuie să tragi pentru ca povestea să se dezvăluie în fața ochilor. Acest cuvânt arată faptul că întreaga situație se află în dinamică, în evoluție, într-un proces continuu.

     Un proces în care mama (de fapt, viitoarea mamă) continuă să scadă în greutate, în favoarea "lunii" ce apare în viața sa, împlinind-o - și iată semnificația primului vers, "lună plină": exact așa arată pântecul unei mame spre finalul sarcinii.

     Avem totuși un paradox. De ce să scadă mama în greutate?... Doar știm că orice femeie este preocupată de creșterea proporțiilor pe perioada sarcinii, nu de reducerea acestora.

     Dar aici este tot tâlcul poemului, căci nu despre masa corporală a femeii este vorba, ci despre adevărata "greutate" pe care o capătă lucrurile în viața viitoarei mame. Pe măsură ce copilul intră în viața sa, pe măsură ce "luna sa de pe cer" prinde cu adevărat contur, resursele mamei, trupul și sufletul său, aparțin tot mai mult copilului, și totul așa va fi până la sfârșitul vieții.

Andrei Andy Grădinaru

Chec prea dospit

 

chec prea dospit –
macii tot mai ofiliți
pe șorțul mamei

(Mircea Moldovan)

 

Ce vrea să spună poemul? Nu-i prea greu să înțelegem. E vorba, pe ocolite, de regrete. De timpul care trece. Cu vorbe mai poetice – de macii tot mai ofiliți.

 Nu, nu de cei de afară, ci de macii, poate brodați, de pe șorțul mamei. Știți însă de ce sînt tot mai ofiliți? S-ar putea să fie din cauza spălării repetate a șorțului. N-ați ghicit. Macii nu sînt doar spălăciți, ei au pălit tot sperînd că odată și odată gospodina nu va mai rata rețeta mamei. Și va reuși checul de pe vremuri, mai puțin dospit.

 Nu, macii nu sînt ochi severi, ci îngăduitori. Mama mai are răbdare. Îi e puțin ciudă că fata n-a prins pe deplin meșteșugul, dar e bine că musafirii sînt încă adunați laolaltă. Și rețeta se perpetuează. Are succes.

Corneliu Traian Atanasiu

Portret alb-negru

 

portret alb-negru -

aceleași amintiri

în cana cu ceai

(Gabriela Cecilia Cioran)

 

La citirea acestui poem nostalgia ni se insinuează subtil dar persistent în suflet, adusa de o atmosferă vintage. Ne putem turna o ceașcă cu ceai să îl savurăm încă odată. Însă capacitatea de a depista un real haiku ne face atenți că nu e cazul unui ,,ceai" dulceag și fără forță.

Puterea semantică din ,,alb-negru" ne duce cu gândul că poate fi vorba - de ce nu - de o recapitulare mentală în alb-negru - adică bunele și mai puțin bunele unui apropiat căruia i se face ,,portretul". Poate un părinte, poate un soț. Cineva care și-a împletit timpul vieții cu cel care a acum deapănă iar și iar amintirile la o cană cu ceai.

Avem însă senzația că ,,la o cană cu ceai" nu indică un loc ci un moment. Gura circulară a cănii pare un glob magic ce desființează curgerea lineară a timpului convertind totul la prezentul continuu al memoriei.

Numai că indiciul din text este ,,în " cana cu ceai iară nu ,,la" o cană cu ceai.

Abia atunci, revenind cu picioarele pe pământ, ne putem întreba dacă nu cumva am mers prea departe cu interpretarea aluzivă și dacă nu cumva în poem e vorba chiar despre un portret pe suport material, adică o mică fotografie alb negru (precum erau secolul trecut pozele- portret) a cuiva drag care - aflată pe peretele de lângă băutorul de ceai - se reflectă cât se poate de prozaic ,,în" cană. Atunci același portret alb negru, aceleași amintiri ar fi aduse prin reflexie pe suprafața lichidă din cană , în fiecare zi când se ia ceaiul acolo.

Clipa de dinaintea sorbirii, cea a observării portretului ar da astfel gustul licorii. Un ceai transfigurator.

Adevărat, ajungem astfel cu complicitatea tandemului ceai - portret (care e definitoriu poemului) tot la percepția unui timp circular, la un univers repetitiv în care ,,aceleași amintiri" își sunt suficiente lor înșile. Este o lume, o bulă in alb-negru , poate prea sobră cu dualitatea aceea ,,alb-negru", de modă veche dar fără tentația culorilor dinafară a căror modernitate nu i-ar aduce nimic valoros.

Formularea textului îndeplinește cerințele haiku, fiind enigmatică sub o aparență fără adâncimi; cu kigo universal subînțeles și anume: Timpul, cu kireji funcțional, cu tâlc ascuns celui ce citește și deschis celui ce cercetează - adică cititorului avizat.

Cecilia Birca

Amurg pe plajă

 

𝐚𝐦𝐮𝐫𝐠 𝐩𝐞 𝐩𝐥𝐚𝐣𝐚̆ –
𝐳𝐦𝐞𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥
𝐟𝐫𝐚̂𝐧𝐭 𝐩𝐞 𝐮𝐧 𝐬̦𝐞𝐳𝐥𝐨𝐧𝐠

Cezar Florescu

Poezia începe cu „amurg pe plajă”, care creează imediat cadrul și aduce în imagine un sfârșit de zi.

Următoarele două versuri ne întâmpină cu „zmeul unui copil / frânt pe un șezlong”. Probabil, este obiectul de joacă uitat de un copil la plecare. Copilul nu mai este acolo, dar zmeul rămas pe șezlong păstrează, într-un fel, urma prezenței sale.

Cuvântul „frânt” dă tensiune poeziei și adâncește imaginea. El ne descrie concret zmeul căzut și mototolit, sugerând în același timp ceva întrerupt, ceva rămas în urmă. Alături de absența copilului și de momentul amurgului, poezia ne transmite o nostalgie discretă, creată poate și de o senzație de abandon.

Poezia nu spune nimic despre despărțire, plecare sau trecerea timpului. Acestea se pot naște în mintea cititorului din simpla alăturare a celor trei imagini. Tocmai această rezervă conferă tensiune poemului și intensifică emoția, în timp ce amurgul amplifică impresia de sfârșit și de absență.

Un poem tuburător, creat cu economie de mijloace, care poate deschide cititorului o gamă largă de interpre

Irina Țipordei

Cocori în zare

 

                                                                          

cocori în zare -

mama deschide caietul

cu rețete vechi

Mirela Brailean

În acest poem, autoarea construiește un arc foarte elegant între ceea ce pleacă și ceea ce rămâne.

Cele două părți din structura textului, concretizate în imagini – ,,cocorii în zare" și ,,mama care deschide caietul cu rețete vechi" – par, la prima vedere, să nu aibă nici o legătură. Între ele se poate, însă, deschide o corespondență subtilă, în jurul ideii de timp, de plecare și de păstrare.

Cocorii poartă cu ei imaginea unei lumi aflate mereu în mișcare: pleacă, se întorc, marchează prin trecerea lor schimbarea anotimpurilor. În fața acestei deplasări, gestul mamei de a deschide caietul cu rețete vechi ne poate trimite către ceea ce rămâne – lucruri păstrate, gesturi repetate, gusturi și amintiri care trec dintr-un timp în altul.

Poate că mama a văzut cocorii. Poate că simpla lor apariție în zare i-a adus în minte alte toamne și alte plecări sau poate că cele două imagini coexistă pur și simplu, iar legătura dintre ele îi revine cititorului.

În această lumină, caietul cu rețete vechi pare un contrabalans al cocorilor: ceva pleacă, ceva rămâne. Între cele două, mama face un gest simplu: deschide caietul care lasă loc memoriei.

Mai mult decât atât, autorul nu scrie nicăieri „toamna”, „amintire”, nu spune „trecerea timpului” sau „familie”, nu descrie că mama privește sau nu privește cocorii. Există, însă, un fir nevazut al relației dintre cuvintele rostite, menit să lase ca sensul să se deschidă doar în mintea cititorului.

Felicitări autoarei pentru minimalism și profunzime.

Irina Țipordei

Excavatoare

 

excavatoare –

pe o dală de ciment

urme de şotron

Irina Țipordei

Un haiku cu densitate aluzivă și atent echilibrat, aflat într-un balans al contrastelor: materia și spiritul. Autoarea pune în talgere două elemente-cheie: disonanța și melancolia (niciuna exprimată fățiș). Alătură două lumi diferite, dar care se întrepătrund, creând un puternic contrast vizual: amintirile rămân imprimate nu doar în memorie, ci și în materie.

Memoria, reprezentată de „urma de șotron”, simbolizează nostalgia după cea mai frumoasă perioadă a vieții, lipsită de griji (sau așa ar trebui să fie) — o lume fabuloasă, miraculoasă, în care totul este posibil, iar timpul nu există: copilăria. Materia, sugerată de „excavator”, simbolizează trecerea timpului, tăvălugul vremii care transformă și șterge tot ceea ce ne era cunoscut, familiar și la îndemână, punându-ne în schimb în fața unor alegeri, situații și stări, de multe ori dramatice și ireversibile.

Apare astfel ruptura temporală dintre copilărie (șotronul), cu inocența și puritatea vârstei, pe de o parte, și tehnologie (excavatorul), pe de altă parte. Și totuși, uneori, aproape miraculos, ni se trimite parcă un semn, chiar și insignificant („urme de șotron”), menit să ne reamintească cine am fost, ce și cât anume contează în viață, pentru a nu ne pierde de tot inocența, bunătatea și candoarea (vezi dala de ciment cu urma unui șotron).

Melancolia este indusă de sentimentul pierderii spațiului sacru al purității în fața evoluției tehnologice.

Mirela Brăilean

Prima zi cu ger

 

prima zi cu ger –

din ce în ce mai cărunt

părul de la geam

Daniela Topîrcean

Un poem care leagă lumea umană de cea a naturii. Se creează o impresie de falsă cauză și efect, ca într-o lume fantastică, plină de magie: prima zi cu ger duce la încărunțirea treptată a părului persoanei care privește de la geam. Poemul nu spune direct ce anume se întâmplă, lăsând cititorii să reconstruiască scena pentru a o putea vizualiza. E vorba de o coincidență între un bunic sau un părinte care albește tot mai mult cu trecerea timpului și care e privit de copil sau nepot prin geamul care și el e încărunțit la figurat din cauza gerului. Fenomenul natural e o ocazie pentru a sublinia într-un mod plin de impact trecerea vremii, vizibilă pe părul cuiva drag. Efectul fenomenului natural e plăcut, nu se resimte negativ, pentru că și persoana care îmbătrânește rămâne la fel de dragă și o prețuim chiar și mai mult pentru că o avem alături de noi. Iarna reprezintă finalul ciclului naturii, la fel cum e asemuită, la figurat, cu ultima etapă din viața omului. Și totuși, iarna nu este un anotimp trist. Și ca adulți, nu doar copii, îi prețuim frumusețea adusă de zăpadă. Gerul are și rolul de a transmite cititorului dorința de a îngheța, de a opri timpul.

Ana Drobot

Rubinul verii

 

rubinul verii  –
rozariul eremitului
uitat între frunze

(Daniela Topârcean)

 

M-a atras la acest haiku nu doar simplitatea și eleganța cu care versurile și mesajul ”curg” pe cele trei linii, ci în mod special ideea poemului, sugerată subtil, scena cu multiple straturi care se deschide în fața ochilor celui ce citește și receptează.

Să mergem pe firul apei! Ca întotdeauna când vorbim de haiku-ul scris pentru o fotografie dată (deci vorbim nu de fotohaiku, ci de haiku la fotografie) pornim de la imagine. Iar imaginea e….roșie, ardentă, focoasă. Bobițele roșii de coacăz, dincolo de dimensiunea estetică care încântă ochiul, satisfac și duhul asociativ al cititorului, deschizând o multitudine de direcții și chei de interpretare.

Pe acest fundal, primul vers se dezvăluie de la sine: roșul coacăzei naște rubinul verii, o rescriere metaforică a imaginii. Surpriza și originalitatea ideii ne așteaptă însă în următoarele două versuri. Să deslușim acest mesaj mai întâi fără a face referire la fotografie. Vara, asociată cu foc, cu căldură și descătușare, este anotimpul unui tip special de ”păcat”, anume acela al impulsului nestăpânit. Vara, corpul își cere drepturile parcă mai abitir ca altă dată, căci rațiunea pare toropită de caniculă.

Cu o delicatețe jucăușă rozariul uitat printre frunze ne îndreaptă imaginația către o scenă aproape bucolică. Căci cuvântul ”uitat” este cheia întregului succes al poemului. Nu poți uita ceva decât sub impulsul unui sentiment copleșitor, care – pe moment cel puțin – e mult mai puternic decât restricția morală impusă de percepte și doctrină (toate religioase, căci ”rozariul” și ”eremitul” ne dau coordonatele esențiale ale păcatului comis). Doar neînduplecata reprimare a firescului sexualității, a nevoilor trupului, tipică creștinismului intransigent, poate naște zguduirea ”păcatului”, această disjuncție fatidică între afect și rațiunea încorsetată de dogmă. În fierberea sângelui cel roșu, eremitul nostru păcătuiește preacurvind, cu fapta sau cu gândul!

Plăcerile cărnii sunt întotdeauna roșii, roșii ca boabele de coacăz, și sunt întotdeauna fierbinți ca vara, când fructele – chiar și cele oprite – se coc și dau în pârg.

Și reîntorcându-ne din nou la puntea dintre poem și imagine, ce asociere mai bună se putea face între bobițele roșii și mătăniile (rozariul) eremitului.

Un excelent poem, elegant, sugestiv și original! Felicitări, Daniela Topârcean și la mai multe! Felicitări menționaților și tuturor curajoșilor care și-au încercat norocul și muzele!

Ioana Dinescu

Geamul aburit

 

geamul aburit –

dincolo o altă

respirație

Irina Țipordei

Vă propun un mic exercițiu. Mergeți la cel mai apropiat geam și respirați cât mai aproape de el. Apoi recitiți acest poem.

Paleta de interpretări ale poemului este nelimitată. Îmi e și teamă să spun o interpretare anume, ca nu cumva să dăuneze celorlalte.

Aș sublinia însă trei cuvinte: "geamul", "aburit", "respirație". Geamul - o graniță rigidă între două planuri, prin care ar putea trece măcar privirea, dacă n-ar întâlni și ea un obstacol - unul volatil dar ferm în momentul acțiunii. Și o cauză a acestui obstacol (sau poate un efect?...), ceva profund uman, respirația.

Sunt de fapt două respirații. Cea de aici, nemenționată, surdinizată, și cea de dincolo, menționată explicit... aceea care contează de fapt. Aceea de dincolo de geam, aceea din celălalt plan.

Mai departe, fiecare cititor poate completa povestea (sau drama?...), în funcție de ce a trăit și de ce trăiește, în funcție de ce îi este mai aproape de înțelegere și de experiențele întipărite în adâncuri.

Unde să fie oare acel geam?... La maternitate?... La ușa salonului de operație?... La tabloul unei persoane dragi, plecate pe alte meleaguri sau tărâmuri?... La fereastra spre libertate?... La icoană?... Sau poate fi doar geamul care separă un spațiu în care se poate respira normal în condiții climatice extreme.

Trăim într-o lume cu multe geamuri, iar fiecare dintre ele oferă un context și o poveste, o separare de planuri, un aici și un dincolo. Vedem și respirăm ceea ce se poate, ceea ce ni se oferă, ceea ce ne este permis. Foarte rar ceea ce ne-am dori.

Acesta cred că este unul dintre cele mai reușite haiku-uri, prin faptul că autorul îi oferă cititorului scena, elementele de decor și câteva repere esențiale, invitându-l să scrie scenariul și să monteze întregul spectacol după sufletul lui.

Andy Andrei Grădinaru