Reciclări selective

 

gata Crăciunul –

reciclate selectiv

și zâmbetele

Andrei Andy Grădinaru

De sărbători, ar trebui să ne bucurăm, și să existe o atmosfera generală de voie bună. Devenim mai atenți cu ceilalți, le oferim cadouri și zâmbete. Odată terminat Crăciunul, ne rămâne să trecem în revistă amintirile momentelor deosebite. Devenim mai selectivi, atât cu amintirile, cât și cu atențiile oferite celorlalți. Nu ne mai încântă chiar orice, și nu mai suntem atât de zâmbitori în orice situație și cu oricine. Pauza a luat sfârșit, și ne întoarcem la vechile noastre preocupări. Poemul sugerează cum strângem tot după petrecere, și ducem lucrurile care nu ne mai sunt necesare la reciclare. Reciclarea selectivă poate sugera că unele lucruri le mai aruncăm și unde nu le e locul, grăbindu-ne, și devenind puțin mai neglijenți, sau că, dimpotrivă, le sortăm conștiincios. Alegem locul pentru materialele de reciclat la fel cum nu mai zâmbim pentru oricine, sau zâmbim doar cu gândul la amintirea sărbătoririi Crăciunului. Zâmbetul e reciclat pentru că nu trăim tocmai în prezent. Îl luăm din trecut.

Un poem care surprinde trăirile noastre în atmosfera de după sărbători.

Ana Drobot

Crăciun acasă

 

Crăciun acasă -

brațele mamei cuprind

tot universul

Ileana Pascu

Cele mai multe poeme din această etapă au evocat spiritul și emoția sărbătorilor de iarnă. M-am oprit asupra haiku-ului Ilenei Pascu, care sugerează în mod reușit atât dimensiunea intimă, familiară, a sărbătorii, cât și ecourile ei mai îndepărtate, comuniunea cu sensul universal, blând și pacific al acestor zile.

Din poem răzbate esența sărbătorii, în care familia se află cuprinsă de iubirea și căldura maternă, acasă. Hiperbola este binevenită, fiindcă spațiul intim devine tot universul și  pare firesc să fie așa când emoția este puternică. Mai presus de timp și de alte legi universale, iubirea se instaurează stăpână, se propagă tot mai departe. Din micul adăpost al familiei, ea ajunge să îmbrățișeze protector întreaga lume. Astfel, mama, simbol ce ne aduce în minte nașterea Domnului și rolul ei religios central, devine simbol universal, purtător de iubire și bunătate.

 

iarna lângă foc –

torsul mâței chemând tot

ce-a fost odată

Marcela Ignătescu

Situația evocată este una care evită să pomenească altceva decît focul din sobă și torsul mîței. Nu e nevoie să amestecăm în acest decupaj vreun observator, autorul, vreun om oarecare. Tabloul s-a emancipat de asemenea aderențe. Nu are niciun rost să lansăm vreo investigație pentru a stabili dacă e vorba de ceva real sau închipuit.

Important este cuvîntul chemînd. Capacitatea celor evocate de a ne readuce în față tot ce a fost. Magia care funcționează. Emoția care vibrează odată cu torsul mîței.

Drumul pribegiei

 

drumul pribegiei –

doar bocceaua și

Carul Mare

Mihai Moldoveanu – Mirco

Cum să surprinzi mai detașat și mai succint condiția pribeagului decît constatînd că soarta lui este aceea a fi mereu de drum. Fără casă, fără țintă. Rătăcitor, hoinar. Singur, izolat, răzleț.

De voie, de nevoie (sau pentru că optat pînă la urmă așa), viața pribeagului este sobră și austeră. Despovărată. Îi ajunge bocceaua. În afara propriilor ciubote, pentru deplasare, n-are la dispoziție decît Carul Mare. Oricînd la locul lui. Ca să știe unde e și cine îl veghează și îl însoțește necontenit.

Toamna tîrzie

 

toamna târzie -

pe grămadă de frunze

tolănit cățelul

Valer Pop

 

Poemul m-a atras prin discreția  pe care o emană întreg textul, firescul situației  surprinse , redat la fel de firesc, fără opulență.

Lipsă de tensiune a poemului?! Nicidecum.Numai că totul este subtil, ,,aha-ul" nefiind observabil de oricine.

 Cine s-ar gândi că toamna târzie poate aduce confortul iară nu frig, tristeți sau brumă. Căci confortul într-o toamnă târzie sau iarnă ne  pare nouă dependent de interiorul caselor încălzite.

Astfel, după kigoul puternic ,,toamnă  târzie", cititorul nu se așteaptă la nimic altceva decât la lipsa soarelui, la negură (la propriu și la figurat).Tolăneala in aer liber nici nu ne trece prin cap.Este elementul surpriză.

 Asistăm la ceea ce autorul semnalează dezinvolt, la un fapt care nici nu ar atrage atenția altcuiva.

Nimic extraordinar in sine. Doar un cățel tolănit pe o grămadă de frunze. Alăturarea târziului de toamnă cu scena huzurului găsit de cățel (tocmai datorită culcușului din frunze moarte) crează un paradox care ne face să medităm, să concluzionăm că toate lucrurile au de fapt doua fațete.

Ni se demonstrează că în inn își are izvorul  yangul călduros.Dar și că în yang înțeapă  o sămânță de inn. - pentru că, nu-i așa, ne vom  întreba  dacă nu cumva  răsfățul pe grămada de frunze îi este dat unui cățel al străzii într-un moment însorit prin excepție, după care precaritatea sorții își va spune cuvântul și tolăneala va deveni o amintire, la fel ca blândețea toamnei în tăișul iernii.

Și cine poate spune dacă nu chiar cititorul tomnatic nu se va simți solidar cu acel cățel, răsfățul unei tolăneli fiind  atât de fragil în prezența noțiunii de

 ,,târziu",  noțiune care ne  înfioară  pe noi, toți cei mergători prin timp.

Textul acesta are  calitatea de a nu ieși în față cu elemente picturale  ce sar în ochi cum ar fi luna, stelele, soarele, galaxiile oglindite in lacuri, fântâni, lighene și toate cele ce pot da strălucire până și exprimării, atrăgând pe cei doritori de imagini.

Textul acesta este întruchiparea haikuului. Decent, discret,  creionând un tablou banal pentru un ochi insensibil și neavizat.Singurul epitet este cel adăugat toamnei.  Mai mult, verbul activ  nu a fost necesar.Nci măcar nu se servește de vreo expresie pre fabricată cu miez și tâlc aparținând limbajului colocvial.

Nimic în plus.Nicio sclipire artificial adăugată pentru vreun posibil efect teatral.

Totul simplu, curat, firesc, stârnind adâncul gândului și simțirii celui ce citește.

Felicitări autorului și  la bună inspirație în viitor!

Cecilia Birca

Seri de brumărel

 

seri de brumărel -

pe sub ușile cramei

curg poveștile

Mihai Talașman

 

Poemul pune la lucru imaginația cititorului care, pornind de la fiecare cuvânt cheie, precum brumărel, seară, cramă, curg, poveștile își imaginează scena și atmosfera în detaliu.

Partea a doua a poemului ne oferă o soluție, o compensare, pentru frigul imaginat în prima. Ni se sugerează o atmosferă de final de toamnă, când vremea plimbărilor relaxate și statul la terasă pe vreme frumoasă și caldă au cam trecut. De acum, ne pregătim să stăm înăuntru, la povești, precum în imaginea clasică a iernii, când se spuneau basmele, pe care le ascultau la gura sobei atât bătrânii cât și copiii.

Ne adaptăm însă la timpurile moderne, și ascultăm povești la cramă, unde limbile se dezleagă și devenim mai deschiși dialogului în urma unui pahar, sugerat de poem, de vin. Nu este menționat vinul ce este turnat și curge în pahare, ci poveștile, de care avem nevoie la orice vârstă, și care pot fi de orice fel, inclusiv întâmplări din propria viață.

Ana Drobot

 

Fiul risipitor

 

fiul risipitor -

mirosul de lavandă

închis în sertar

Ramona Bădescu

Suntem familiarizați cu povestea biblică a fiului risipitor, cel care fuge de acasă și cheltuiește agoniseala familiei sale. Știm că întoarcerea lui e sărbătorită și înseamnă bucuria regăsirii oiței rătăcite – care contează, paradoxal, mai mult decât oițele cuminți, în număr mare fiind acestea din urmă. Aduce mai multă bucurie regăsirea unui lucru considerat pierdut, pentru care am suferit sau care ne-a dezamăgit, fiindcă emoția negativă, durerea de demult sunt înlocuite cu bucurie, fiindcă e ceva care ne surprinde și restaurează o ordine care se destrămase. Astfel rana ascunsă se vindecă.

Ce rămâne în urma fiului risipitor? Acel ceva care nu poate fi furat, acel ceva care însoțește în memoria noastră ceea ce lipsește ca o emoție diafană, ca o aură inseparabilă de obiect. Parfumul lucrurilor este legat adesea de amintiri care ne impresionează – le fixează sau le readuce în memorie. Poate că o țesătură de preț a dispărut din dulap, poate că fiul risipitor a luat-o și a fugit cu ea.

Ceea ce rămâne în sertar și nu se risipește este parfumul vremurilor de demult, pe care hoțul nu îl poate lua cu sine și care rămâne acasă ca un garant al reîntoarcerii sale. Este ceea ce păzea comoara furată de fiul risipitor, gardianul integrității ei, amprenta unei ordini, a unui rost sau a unei așezări a lucrurilor la locul cuvenit.

 

Limbi încurcate

 

limbi  încurcate -

în firele de paing

un timp pierdut

Irina Țipordei

 

De la prima citire m-a atras alegerea unui puternic kigo universal și anume - Timpul - care este abordat foarte interesant.

 . Textul are o simplitate aparentă, fiind de fapt  încifrat și aluziv, asa cum stă bine unui haiku.

Kigoul  e la vedere, restul se lasă cucerit.

Primul vers,, limbi incurcate" e bine structurat. Efectul folosirii epitetului este cel urmărit. Suntem deja intrigați. De ce ,,incurcate"?! Omisiunea cuvântului ceas lasă cititorului  libertatea de a alege pe terenul omonimiei. La exprimarea ,,limbi încurcate" putem lua în considerație  sensul de limbaj uman,de  limbile incurcate  la Turnul Babel; putem crede ca-i vorba de limbile umane stânjenite de manifestarea bătrâneții; sau pot fi limbile unui ceasornic vechi, care au ieșit din rolul lor de măsurători ai timpului.stricând-se. .

Iată cum,  în cele doar două cuvinte din V1, tensiunea  își face deja apariția în text.

  A doua parte m-a neliniștit puțin ca formulare tehnică. As fi preferat ,,firele paingului" iară nu  ,,firele de paing". Cred că autoarea a ținut cont mai degrabă de numărul silabelor.

 În schimb, la V3 am admirat ,,stângăcia" de a spune ,,un timp pierdut" în loc de a articula hotărât -,, timpul". Astfel, sugestia câștigă în valoare, stabilind o direcție dorită de autor. Timpul nu mai este un fenomen peste   natura materială care ii este supusă. El este doar ,,un" timp; nu se mai situează în fueki, fiind imuabil - ci - este  el însuși supus efemerului. Textul ne  dezvoltă deci, privirea prin prisma ,,,ryuko".

Poemul nu  dezice calitățile haiku  nici după cezura care nu intervine formal ci își merită prezența.

 Juxtapunerea este reușită, reușind să stabilească legătură subtilă , la nivel de efluviu între părți, ghidând cititorul care înțelege cât de importantă a fost omisiunea ceasului, deși, în prezența cuvântului timp, principala aluzie este că e vorba despre limbi de ceas.

Realizăm brusc cum  că, în text, aceste limbi încurcate sunt de fapt ,,madlena" proustiană, sunt elementul care declanșează revelația.

În această parte a doua intervine ceea ce Maestrul C.T. Atanasiu numește,, transfigurare", adică o caracteristică de excelență a unui text haiku. Timpul  nu mai este invizibil, imperturbabil, nepipăibil. El, exact ca în romanul lui Proust,  e un timp  pierdut. Firul timpului (expresie încetățenită în mintea noastră)  se incâlceste, devine un mic ghem, atârnă precum o gâză în firele unui păianjen  care este  hiperbolizat astfel.  Ni se dau indicii că acest   timp desacralizat  mai este și pierdut, (excelent polisemantism căci poate însemna irosit, decăzut sau rătăcit memoriei). Pierdut precum în  romanul atât de cunoscut al lui Proust. Și, la fel ca acolo, îl putem regăsi. Numai că aici autoarea o face specific haikuului adică simplu și concis. O face  prin  introducerea unui personaj care, în context, devine alegoric - paingul. Acesta este maestrul vrăjitor care recuperează, prinde în fire ,,un" anume timp, acel timp care merită a fi regăsit. O face în pofida incurcării limbilor ceasornicului sau a limbilor omenești  care, și ele, pot rătăci sensurile. Ce transfigurare de zile mari   în acest poem! .

Deci textul se invredniceste de o  profunzime pe măsura kigoului universal, este puternic  sugestiv, are sobrietate, folosește procedee  sintactice dar și categorii estetice  specifice haikuului,  prezintă cifru silabic dar și cifru semantic ca la carte, juxtapunere fără cusur ;suntem în prezența tensiunii și mai ales a  transfigurării.

 Acestea toate îl definesc ca poem valoros.

Cecilia Birca

Îmbrățișarea

 

îmbrățișarea –

 

înroșindu-se toate

 

frunzele din parc

 

 

(Cecilia Birca)

Poemul e format din două părți, care, îmbinate, adaugă pentru cititor detalii în plus legate de îmbrățișarea de la început. De fapt, a doua parte adaugă emoția simțită, pe care o deducem din imaginea înroșirii. Înroșirea menționată este cea a frunzelor, dar cititorul merge mai departe cu asocierile și înțelege că e vorba de o puternică emotie legată de acea îmbrățișare între doi oameni, care pot fi prieteni ce nu s-au mai văzut demult sau îndrăgostiți. Atât de puternică este emoția încât vedem cum natura se schimba și ea odată cu starea noastră, participând și ea, în imaginația noastră. De asemenea, suntem influențați de ceea ce simțim și proiectam totul asupra a ce vedem în jur. Emoțiile noastre înfrumusețează spațiul înconjurător.

Culorile pe care le iau toamna frunzele sunt folosite pentru a exprima, indirect, nuanțele îmbrățișării.

 

Ana Drobot

O ambulanță

 

o ambulanță –

vârtejul de frunze

intră-n refugiu

Florentin Unțanu

 

Desigur a trebuit să aleg, în ciuda faptului că au fost mai multe haiku-uri valoroase. Și m-am oprit la unul din haiku-urile domnului Unțanu, cel cu ambulanța. Eliptic, laconic, este sugerată o atmosferă autumnală. Haiku-ul palpită, nu e  o imagine statică. Între prima și a doua parte a poemului apar corespondențe pe care le putem doar ghici. Vârtejul, ambulanța, frunzele, refugiul sunt cele patru substantive din poem, care alcătuiesc o poveste, sunt coordonate de un același fir director, au un numitor comun. Este un haiku augmentativ, reverberativ. Comună este toamna, anotimpul în care lucrurile decad, toamna vieții, toamna copacilor, refugiul celor slabi și vulnerabili, vârtejurile amețitoare ale vieții și vânturile tot mai reci. Ambulanța este un început abrupt, o punere în scenă a poemului care evocă lucruri binecunoscute în marile orașe – sirene stridente, goană peste treceri de pietoni, goană peste șinele tramvaielor, acordarea priorității, dezorientarea pietonilor. Dintr-o dată ceva rupe ordinea obișnuită a lucrurilor – apare o ambulanță și toți se orientează în mișcare în funcție de ea – tineri și bătrâni, pietoni și autobuze sau autoturisme, toți se opresc și dau prioritate mașinii care luptă pentru salvarea vieții unui om.

 

Indiferent de anotimp e aceeași scenă. Dar toamna se asociază în haiku în mod tradițional cu bătrânețea, cu anumite slăbiciuni. Observăm apoi corespondențe încrucișate – pe de o parte oamenii se opresc să facă loc ambulanței, eventual pe un refugiu pentru pietoni, pe de altă parte însuși scopul ambulanței e de a oferi refugiu celor în nevoie. Pe de o parte oamenii se feresc haotic din calea mașinii, pe de altă parte frunzele toamnei sunt măturate înspre refugiile de pietoni. Pe de o parte viața unui om e în pericol, pe de altă parte frunzele înseși cad și sunt prinse în vârtejuri, ca și oamenii. Este vorba de o aparentă ironie, care de fapt ascunde o atitudine de seriozitate și bună înțelegere a resorturilor vieții.

 

Apoi tăcere. Există ceva care nu poate fi vizibil la prima vedere, ceva abia sugerat, un miceliu fin de semnificații subterane. Acestea provin din semnificațiile imaginii captivante, care rupe mersul obișnuit al vieții, anume a ambulanței – din simbolul complex al salvării vieții unui om. Viața oricui e ca o frunză în copacul mai mare al vieții întregii lumi, o frunză care poate e legată de celelalte, care le antrenează cu sine, care necesită ajutor și înțelegere atunci când vremea începe să se răcească – o frunză care poate fi salvată numai prin efortul comun al mai multora. A cărei cădere tulbură mai multe lucruri. Haiku-ul vibrează astfel prin conotații emoționale ale fiecărui cititor, după ce a adus în scenă neobișnuitul, pericolul, nesiguranța privind viitorul. Dar autorul își îndreaptă apoi atenția nu spre sine, ci spre frunzele asemenea oamenilor, spre frunzele în vârtejuri care completează și explică simbolic acest eveniment neobișnuit. Există așadar o detașare emoțională, specifică drept procedeu stilistic în haiku. Dincolo de momentul care ne tulbură există un rost și un sens mai tainic, mai mare, al căderii frunzelor toamna și al efortului vieții unui om, ca parte dintr-un întreg. Cu toate că autorul folosește recuzita specifică autorilor de haiku (în aparență puțin prea mecanic sau manierist pe alocuri, puțin prea ”ca la carte”, altceva nu i se poate imputa!) totuși haiku-ul impresionează la nivel de semnificație. Iar recuzita este cea potrivită mesajului. În definitiv, în acest mare univers, noi suntem doar frunze purtate de vânt și nu avem o așa mare importanță în calitate de indivizi izolați.