Anul 2024 - săptămînile 842-894
Anul 2025 - săptămînile 842-945
Anul 2026 - săptămânile 946-
joi, 2 aprilie 2026
miercuri, 1 aprilie 2026
Cu ochii deschiși
noapte polară –
căsuța laponilor
cu ochii deschiși
Paul-Mircea Iordache
Dintre multele poeme
primite ”la redacție” (mai exact, 60 la număr) de ce tocmai pe acesta îl declar
câștigător? Păi, pentru eleganță, simplitate și tonul jucăuș, adică tot atâtea
criterii ce definesc un haiku bun. Și pentru excelenta punte ridicată între el
și imagine.
Dar să începem, ca
întotdeauna, cu fotografia. Vedem (și simțim) o iarnă roz, liniște înghețată de
apus și colțul unei case cu două ferestre luminate. Mai e și un pic de mare,
niște bărci și un cer spectaculos. În rest, nici țipenie…. Toată această atmosferă
își găsește o ”traducere” cum nu se poate mai potrivită în primul vers, ”noapte
polară”. Următoarele două sunt transcrierea ludică a celor două ferestre
luminate. Căsuța pare într-adevăr că s-a trezit și admiră peisajul.
Poemul surprinde,
dincolo de frumusețea imaginii, esența unui moment, pe care l-am putea
denumi de transcendență: noaptea polară, adică o noapte a nopților, în
care întunericul capătă dimensiuni și accente cosmice, pe de o parte. De
cealaltă, lumina din interiorul casei care vine să restabilească echilibrul și
să alunge spaimele aduse de atotputernicia tenebrelor. Un fel de David al
becului învingându-l pe Goliathul beznei! Ochii deschiși înseamnă lumina din
interiorul casei la propriu, dar dându-i un sens figurat, putem citi aici și
iluminarea sinelui în momentul acela ”satori-an” în care, copleșiți fiind de
splendoarea vreunui peisaj natural, ne simțim ”strămutați” în alte dimensiuni.
Poemul aparent simplu,
ca o introducere la o poveste pentru copii, poate fi citit, iată, pe mai multe
straturi, iar în combinație cu fotografia capătă dimensiuni de-a dreptul
spirituale.
Felicitări,
Paul-Mircea Iordache, și te mai așteptăm!
Jurizare și comentariu: Ioana Dinescu
Pâlc de ghiocei
gloria mundi –
lâng-o cruce de piatră
pâlc de ghiocei
Magda Țocu
Ultimul poem din luna
lui făurar a salvat, după mine, turma textelor culese de băcița Ioana.
Primul vers din acest
haiku este o doar un fragment din Sic transit gloria mundi! (lat. „Așa trece
gloria lumii”) – cugetare ce face parte din Imitatio Christi, o culegere
anonimă de precepte religioase și sfaturi morale, scrise în limba latină (sec.
al XIV-lea). Pentru cine nu știe, aceasta este formula adresată noului papă, cu
ocazia alegerii sale, spre a-i aminti că puterea lui e nestatornică și gloria
trecătoare.
Partea a doua a
poemului evidențiază tocmai contrastul dintre permanența naturii, datorată
frumuseții și armoniei elementelor ei și impermanența omului, prezența crucii
de piatră sublinind efemeritatea condiției umane, firea sucită a omului,
nestatornic, în general vobind, în sentimente, trăiri, emoții, gânduri,
alegeri, decizii etc. În comparație cu el („Numai omul-i schimbător / Pe pământ
rătăcitor” – Mortua est, Mihai Eminescu), natura, simbolic reprezentată aici de
pâlcul de ghiocei, semnifică speranță, lumină, neprihănire, izbânda împotriva
iernii, a timpului, a întunericului, a morții.
Ca o concluzie, textul
ne invită, nu-i așa?, să reflectăm cu atenție la sinuosul nostru parcurs de
călători prin această lume, uneori actori, alteori spectatori și să încercăm să
renunțăm la goana nebună, paralizantă, energofagă, după avere, faimă, distincții,recunoaștere,
popularitate etc., care ne ruinează pur și simplu sufletește, ne demonstrează
cât suntem de banali, confuzi, artificiali și agresivi într-o lume în care
galopantul AI ne subjugă, deturnându-ne progresiv de la sensul și valorile
esențiale ale vieții noastre.
Jurizare și comentariu: Cezar-Florin Ciobîcă
marți, 31 martie 2026
Fără foșnet
îngheț mai vechi –
gutuiul de la poartă
rămas fără foşnet
Stella Grama
Ezitând între acesta și alte două poeme care au luat mențiune, mărturisesc că balanța a fost înclinată de prospețimea și originalitatea imaginii din versul al treilea. Acolo e surpriza!
Un copac fără foșnet e un copac fără frunze. Nu știm însă de ce acesta și-a pierdut frunzișul: e ceva temporar și firesc, legat de anotimp, sau ceva mai grav…. Pomul poate că a murit în picioare, cum mor toți copacii bravi atunci când nu sunt asasinați de om (cel mai cumplit dușman al copacului) sau de alte forțe ale naturii, iar pe scheletul acestuia nu mai înverzește nimic, decât cel mult mușchiul. Nu știm? Ba da, căci primul vers ne dă o indicație esențială: înghețul e mai vechi, adică mai vechi decât zăpada iernii actuale. Gutuiul și-a luat mai demult rămas bun de la această lume, dar nu și de la poartă, pe care continuă să o păzească mut. Prin trupul lui lemnos seva a încetat mai demult să circule, iar tăcerea ramurilor nu va fi nici la primăvară, nici la vară întreruptă de foșnetul frunzelor.
Vreau să observăm și faptul că autoarea personalizează pomul. Nu e vorba de un copac oarecare (ar fi putut spune ”copacul de la poartă”), ci de unul anume, un gutui. Individualizându-l, acesta capătă valențe familiale, devine aproape o persoană, a cărei dispariție lasă în urmă un gol amar. Ne putem imagina cât de tare lipsesc proprietarilor casei florile lui baroce, frunzele catifelate sau lampioanele galbene ale fructelor. Din experiență vă spun că despărțirea de un copac iubit este aproape la fel de dureroasă ca pierderea unui membru al familiei.
Și da, legătura cu fotografia există. E o legătură mai generală, o punte mai subtilă decât la alte haiku-uri: iarna din imagine se reflectă în înghețul primului vers. De remarcat este și suprapunerea de sensuri între ”îngheț” și ”moarte”: iarna imaginii se transfigurează în moartea copacului, adică ”înghețul” acestuia. Căci da, moartea și frigul au caracteristici comune: rigiditatea, încremenirea, tăcerea….
Parafrazând un alt haiku care a primit mențiune: poate că rămurelele trase în promoroacă din fotografie sunt o pictogramă prin care gutuiul își ia rămas bun de la noi. Odihnește-te în pace!
Comentare și jurizare, Ioana Dinescu
luni, 30 martie 2026
Divorț/După cutremur
divorț –
umerașele goale
nu-și găsesc locul
Marin Arsene
Poemul ne arată ce se întâmplă după divorț, prin comunicare
indirectă. Cititorul citește sentimentele în indiciile lăsate în contextul
vizual. Umerașele goale trimit la golul emoțional rămas în urma despărțirii. Nu
umerașele nu își găsesc locul, și la propriu și la figurat, ci unul sau ambii
dintre soți. Despărțirea nu a fost una dorită de unul sau ambii soți. Se simte
un regret sau o anumită derută în urma schimbării. Totul este proiectat asupra
umerașelor, poate pentru că niciun membru al fostului cuplu nu recunoaște
sincer ceea ce simte. E de înțeles, deoarece despărțirea e inevitabilă, în urma
divorțului. Și totuși...Cititorul are de lucru cu o serie de elemente concrete.
Divorțul e elementul abstract. Concret, însă, cititorul vede umerașe goale ce
nu își găsesc locul. Sunt mutate de colo-colo. Nu își găsesc liniștea, așa cum
nici foștii soți nu își găsesc pacea interioară.
după cutremur –
în căușul
excavatorului
plâns de păpuși
Ion Cuzuioc
Până și jucăriile sunt impresionate și reacționează la
distrugerea produsă de cutremur. Păpușile pot fi păpuși reale, care au
aparținut cuiva. Păpușile pot face referire și la faptul că, în cazul unui
cutremur, totul e distrus la fel de ușor ca într-un joc: casele, oamenii,
orașele dispar ca și cum ar fi de jucărie. Cutremurul are puterea omului asupra
obiectelor din jurul său. Omul devine neînsemnat în calea cutremurului – este
el însuși precum o jucărie, nu mai deține controlul asupra propriei lumi create
de el însuși.Cutremurul devine simbolul unei schimbări. Excavatorul intervine,
brutal, strângând tot ce a fost, și plânsul e atribuit păpușilor. Nu admitem că
regretăm faptul că a intervenit o schimbare radicală.Faptul că excavatorul ține
în căuș plânsul de păpuși arată un gest afectuos. A ține în căușul palmei
înseamnă a ține ceva fragil, mic, și asupra căruia avem putere. Plânsul
păpușilor înseamnă vulnerabilitate. Excavatorul e simbolul unei forțe brutale,
care este în control și care, totuși, încearcă să nu își folosească toată
puterea, fiind impresionat de ce se întâmplă în cazul unui cutremur sau al
schimbărilor majore. Excavatorul pare să privească totul cu înțelegere. Omul
dispare – pentru că el nu mai are controlul.
Ana Irina
Luna promisă
luna promisă –
buna termină de șers
vechea oglindă
Camelia Blaj
𝐂𝐚̂𝐫𝐩𝐚 𝐦𝐚𝐠𝐢𝐜𝐚̆
𝐚
𝐛𝐮𝐧𝐞𝐢
Buna din poemul Cameliei Blaj a găsit după mulți ani
imposibilul, luna de pe cer… O iluzie care face parte din arsenalul de
seducție. A te lăsa mințit frumos face parte din etapa “orbirii” fără de care,
ne explică psihologia modernă, s-ar duce pe apa sâmbetei totul. Nu ar mai fi
posibilă îndrăgostirea dacă am vedea 𝑎𝑐𝑒𝑎
persoană în toată splendoarea adevărului. Migdalele amare le digeră fiecare mai
târziu.
Să revenim la buna și gestul gospodăresc de a șterge oglinda
veche, într-o atmosferă ritualică, de curățare a gândurilor odată cu spațiul
locuit, de limpezire a vieții.
Ce coboară de pe cer strălucind mândru în oglinda proaspăt
debarasată de praful timpului? Luna. Acolo, în casa ei, după ani și ani. Poate
bunul nici nu mai e. Dar, într-un fel s-a întors, să-și împlinească
promisiunea. Buna-i una, nu poate fi păcălită toată viața.
Ramona Bădescu
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)