Geamul aburit

 

geamul aburit –

dincolo o altă

respirație

Irina Țipordei

Vă propun un mic exercițiu. Mergeți la cel mai apropiat geam și respirați cât mai aproape de el. Apoi recitiți acest poem.

Paleta de interpretări ale poemului este nelimitată. Îmi e și teamă să spun o interpretare anume, ca nu cumva să dăuneze celorlalte.

Aș sublinia însă trei cuvinte: "geamul", "aburit", "respirație". Geamul - o graniță rigidă între două planuri, prin care ar putea trece măcar privirea, dacă n-ar întâlni și ea un obstacol - unul volatil dar ferm în momentul acțiunii. Și o cauză a acestui obstacol (sau poate un efect?...), ceva profund uman, respirația.

Sunt de fapt două respirații. Cea de aici, nemenționată, surdinizată, și cea de dincolo, menționată explicit... aceea care contează de fapt. Aceea de dincolo de geam, aceea din celălalt plan.

Mai departe, fiecare cititor poate completa povestea (sau drama?...), în funcție de ce a trăit și de ce trăiește, în funcție de ce îi este mai aproape de înțelegere și de experiențele întipărite în adâncuri.

Unde să fie oare acel geam?... La maternitate?... La ușa salonului de operație?... La tabloul unei persoane dragi, plecate pe alte meleaguri sau tărâmuri?... La fereastra spre libertate?... La icoană?... Sau poate fi doar geamul care separă un spațiu în care se poate respira normal în condiții climatice extreme.

Trăim într-o lume cu multe geamuri, iar fiecare dintre ele oferă un context și o poveste, o separare de planuri, un aici și un dincolo. Vedem și respirăm ceea ce se poate, ceea ce ni se oferă, ceea ce ne este permis. Foarte rar ceea ce ne-am dori.

Acesta cred că este unul dintre cele mai reușite haiku-uri, prin faptul că autorul îi oferă cititorului scena, elementele de decor și câteva repere esențiale, invitându-l să scrie scenariul și să monteze întregul spectacol după sufletul lui.

Andy Andrei Grădinaru

 

Pe banca veche

 

înserare –

pe banca veche

mai stă o umbră

Ana Drobot

 

Dialogul umbrelor

Ambiguitatea poemului semnat de Ana Drobot este sarea și piperul unei seri aparent banale, probabil într-un parc unde timpul se măsoară după vechimea băncilor.

Întunericul pare prieten cu acest loc vetust, intrat într-un con de umbră. Și cum umbra la umbră trage, mai găsim o umbră, cineva uitat de lume, încadrat perfect în peisajul nocturn, încremenit în tăcere.

Umbra este legată de reversul întunecat al existenței ori de un alter ego misterios care se ține scai de noi. Chiar și într-un parc pustiu unde te surprinde o umbră de om. Sau omul descoperă ca mai e o umbră, în afară de cea a gândurilor proprii…

Uneori, este fain să te joci în voie cu umbrele, cu cea a serii și a omului (negru), de ce nu?

Ramona Bădescu

 

 

 

 

Pereți de sticlă

 

pereți de sticlă -

o vrabie își lovește

reflexia

 

Irina Țipordei

 

S-ar spune că, în momentul în care totul este transparent nu poate pândi niciun pericol ascuns. Nicio barieră. Traseul pe care vrei să te miști - la propriu și la figurat - este liber de restricții. Dar lumea e plină de capcane. Mai ales mediul urban modern care a ajuns la performanța materială a unor ,,pereți de sticlă". Autoarea ne aduce paradoxalul in text, indicând o limitare (pereții) mascată în libertate (transparenta sticlei).

Ce te poate opri când lumea ti-e deschisă?! Poate doar limitele propriului eu. Dacă te consideri de neoprit - ei. bine, s-ar putea să îți stai chiar tu în cale. Sau un fals tu. Căci mai este un captiv: Acea reflexie a vrabiei doritoare de libertate, care, aidoma originalului, va lovi la rându-i în cea de dincolo de sticlă. Dacă haikuul este poezia clipei înveșnicite, în această clipă relevată de Irina, chiar dualitatea acestui univers se afișează, dând de gândit tuturor, dincolo de text.

Echilibrul fragil între iluzie și real, între aparență și nonaparență este, la rându-i, o temă atât de ofertantă încât a atras de milenii - filosofi si artiști deopotrivă. Ar fi fost păcat să nu fie atinsă și în haiku.

Clar este un poem de o autenticitate și măiestrie ce sare în ochi, nefăcând rabat de la exprimarea minimalistă și bogată în aluziv, fiind curat, fără forțări baroc-metaforice, ultimul vers fiind doar un singur cuvânt (vestitul ,,aha" propriu haikuului)

Un text inteligent peste limita admisă.

Cecilia Bîrcă

 

 

 

 

Poartă-ncuiată

 

poartă-ncuiată –

miros de lămâiță

printre cucută

Lucica Mocanu

 

Chiar de la început, autoarea ne aduce în scenă ,,poarta încuiată" care ne arată că trecerea dintr-un anumit loc în altul nu mai este posibilă. Observăm că poarta este încuiată, nu doar închisă. E vorba despre un loc în care nu se mai poate pătrunde, fiind, poate, abandonat.

Mai departe, ,,miros de lămâiță printre cucută ", așează alături două plante care poartă simboluri antagoniste: lămâița, aromată și cu efect calmant, cucuta, mortală și cu miros respingător.

Întrebarea este dacă acestea sunt în spatele ușii încuiate sau sunt lăsate pe dinafară. Cum lămâița este purtătoare de energie pozitivă, iar cucuta de durere și sfâșierea sufletului, prin simbolistica lor, le cam găsim mereu împreună, chiar și în viață.

Dacă se află pe dinafară, plantele cresc, probabil, într-o curte lăsată de izbeliște prin lipsa proprietarului, curte în care mirosul te plasează între viață și moarte.

Ambiguitatea poeziei constă tocmai în faptul că nu știm ce este dincolo de poartă. Ne putem doar închipui. Autoarea lasă în sarcina cititorului dezlegarea dilemei.

Un poem straniu despre necunoscut și un haiku reușit.

 Irina Țipordei

 

 

 

 

 

 

Singur la joacă

 

natură moartă –
ursulețul de pluș rămas
singur la joacă

(Mihai Moldoveanu)

La o primă citire – grăbită – poemul pare simplu, unii s-ar grăbi chiar să spună simplist, aparent fără reliefuri și adâncimi. Cine are însă răbdarea să reia lectura, să plimbe versurile pe limbă, ca pe ciocolata belgiană, să conștientizeze aroma și savoarea lor, dă de acel umami specific haiku-ului bun. Constată adică că dincolo de suprafața simplă se ascund mai multe planuri de citire și meditație. Cu alte cuvinte, că poemul dă de gândit și cucerește prin subtilitate și rafinament.

Să luăm ”natura moartă” din primul vers. Aparent o trimitere isteață, originală, la ansamblul din fotografie. O transcriere a imaginii. Niște jucării, probabil vechi, surprinse de obiectiv în acea imobilitate tipică obiectului scos din uz. Se vede cu ochiul liber că au fost puse acolo, de-a valma, în arhetipala cutia de carton ce înghite lucrurile care nu mai trăiesc, dar nici moarte nu sunt, care nu mai au trebuință imediată, dar de care încă nu te-ai hotărât să te desparți. Un fel de limbo, de purgatoriu al obiectelor care sunt parte încă din tine, dar care parte totuși a rămas undeva în urmă….

Odată mintea pornită pe calea acesta, sintagma te conduce la celebrele tablouri cu naturi moarte sau statice, acolo unde de obicei fructe, flori, mâncare sau și alte obiecte par a fi surprinse de ochiul privitorului la un sfat de taină. E ca și cum cineva privind prin gaura cheii surprinde un ritual al marilor mistere. Ce face atât de expresivă, de elocventă, de bogată și magică atmosfera din aceste tablouri? Răspunsul nu e simplu și nu intenționez să rezolv eu ecuația aici. Intenția mea este doar să punctez faptul că prin aceste două cuvinte din primul vers, autorul deschide deja o potecă plină de sensuri, asociații, trimiteri și nuanțe cu care cititorul se poate ”juca”, privind imaginea și suprapunând peste ea oglindirea tuturor naturilor moarte pe care memoria individuală i le pune la dispoziție. Și astfel puntea între versuri și fotografie a fost țesută, subtil, elegant și solid!

Luând cu noi vibrația cu iz de nostalgie, de mono-no-aware și yugen autentic pe care le naște ”natura moartă”, alunecăm în următoarele două versuri. Aflăm că ursulețul de pluș a rămas singur la joacă. Un fapt banal, spus cu cuvinte simple și seci. Dar implicația acestei constatări ne provoacă un nod în gât. Cum îi stă bine unui haiku bun, finalul e în ”coadă de pește”: nu știm de ce e teddy bear-ul părăsit! Copiii au crescut, acum sunt adulți și au uitat demult de existența lui. Sau poate nici n-au apucat să crească. Sau poate jucăria așteaptă de atât de multă vreme în cutia cu vechituri, încât nici copiii tovarășului de joacă nu mai trăiesc. Sau, mai trist decât orice, copiii nu se mai joacă azi cu ursuleți, decât cel mult dacă sunt digitali.

Oricum am da-o, citind haiku-ul, rămânem triști, empatizăm, ba poate chiar ne identificăm cu jucăria uitată, redevenită un obiect bun doar pentru adunat praful și pânzele de păianjen.

Mai există speranță? Da!  Câteodată se întâmplă miracole. Câte un haijin cu copii face poze cutiilor cu vechituri și le trimite la concurs. Deodată jucăria devine din nou vedetă! Capătă o nouă viață și-și găsește o altă menire, aceea de a provoca febre creatoare în alți haijini și de a da bătăi de cap unui juriu care, încercând să citească printre rânduri, se vede depășit de tentativa de a explica inexplicabilul.

Ioana Dinescu

Rinocerizare

 

rinocerizare –
lăsați cu toții mască
de-un roi de fluturi

 (Mircea Moldovan)

      Cine l-a citit pe E. Ionescu știe că termenul rinocerizare derivă dintr-una din celebrele dumnealui piese de teatru. Prima parte a poemului, așadar, are, într-o oarecare măsură, păstrând proporțiile, legătură cu realitatea imediată a zilelor noastre, cu sistemul, cu teoriile conspiraționiste al căror laț pare să se strângă în jurul grumazurilor celor mai mulți dintre conaționalii noștri. Astfel, dacă analizezi la rece evenimentele politice, reacțiile sterile și elucubrațiile actorilor principali, accentuarea analfabetismului funcțional, este limpede că rata alienării și a depersonalizării individului crește considerabil sub presiunea unor diverși factori socio-politici /geo-politici tot mai nocivi și agresivi, aceștia ducând inevitabil la atrofierea spiritului critic și la adoptarea tacită a unei ideologii dominante nesănătoase, aceea a punerii pumnului în gură, a unor convingeri care îndeamnă la ură, desconsiderare și anihilare a adevăratelor valori morale și culturale.

     Privind cu atenția imaginea propusă, nu poți să nu constați că umbrele fețelor proiectate pe nisip sunt hâde, de parcă ar aparține unor suflete chinuite, unor zombi care în mod normal, sub influența unui ordin venit parcă telepatic, de sus, acționează distructiv, ca o gloată lipsită de control, fără rațiune, fără introspecție.

     Partea a doua a textului însă aduce o schimbare de perspectivă care ne demonstrează că ne-am înșelat. Oamenii respectivi, cu  toată urâțenia lor fizică,  au totuși în străfundul lor ceva urme de umanitate, de candoare, de sensibilitate, ceea ce pare să ne spună, subliminal, că mai există șanse, una dintre ele fiind conștientizarea frumuseții naturii, a elementelor, aparent insignifiante, ce țin de universul încântător al boabei și al fărâmei, care te poate salva prin lecțiile simple despre reziliență și surmontare. Roiul de fluturi reprezintă călătoria spre propria ființă, ieșirea la lumină, înălțarea, libertatea pentru care merită să te sacrifici pentru a ieși din minus-existență. 

Cezar-Florin Ciobîcă

Clopot în amurg (966)

 

clopot in amurg -
un câine ridică
urechea spre cer

(Nicoleta Șurpanu)

 Iată, în acest poem, kigo este impecabil aducând momentul cel mai efemer și sensibil  al zilei - amurgul -  aflat între lumină și întuneric, moment de liniște, pace, introspecție.

De asemenea, kireji, tăietura din text ,  este mai mult decât funcțională separând și unind totodată planurile poemului. Pe deoparte  contextul spațio- temporal general pe de altă parte,  reacția instinctivă aflat în  micro- universul său, cel mai probabil  într-o călduță tolăneală de după amiază (apropiat de ,,căldicelul" stării mediocre în care se complace majoritatea oamenilor).

 Și totuși ce frumos se încheagă conexiunea dintre natură, sacru și lumea animală. Simplu și fără infatuari filosofice,,eroul" ce leagă pământul de cer nu este vreun om luminat care  ar interpreta sunetul clopotului venind de la vreun sfânt lăcaș sau cinstind vreo sărbătoare.

Nu, cel ce preia linia orizontală a sunetului revărsat în amurg peste fire, cel ce o  convertește  excelent în dimensiune  verticală -  este un simplu câine - prin reacția sa pur  instinctivă la vibrația sunetului. Prin limbajul minimal al haiku-ului  ni se prezintă . firesc această reacție  lipsită de fasoane și chiar de conștientizare.

 Dar derapajul alegoric se produce inevitabil. Gestul de a orienta urechea spre cer stabilește o punte excepțională între terestru și cosmic. Astfel câinele devine cel mai curat  receptor  al sacrului.

  Reacția biologică supusă atenției cititorului, acea ureche  ridicată spre cer se transformă alegoric în imaginea cheie, încărcată de spiritualitate și puritate. Urechea ciulita a animalului devine o metaforă a mintii meditație, iluminarea, creșterea pe verticală, nevenind conform  filosofiei Zen ca urmare a vreunei analize conștiente sau vreunui proces intelectual.

  Clopot =  vibrație. Niciun om. Doar presupunem prezența executantului bătăilor de clopot  Dar atât.

 Vedem doar câinele care doar există. El  este pur și simplu una cu vibrația, stârnind,  poate, în  cititor aceeași reacție de trezire a sinelui.

 Totul în  contextul propice al amurgului încărcat de sunet.

  Cred ca ați realizat că acest sunet învăluie și declanșează totul fără măcar a fi pomenit de autor  în vreun cuvânt. Grozavă omisiune, nu?!

  Ni se spune doar: ,,clopot în amurg" Și de aici începem să ne scriem povestea încolțită din sămânța câtorva silabe.

Cecilia Birca

 

La sânziene (969)

 

la sânziene –
nu se lasă dus de nas
cosașul abil

(Lidia Pervu)

 

Sânzienele nu sunt doar florile, ci și personajele fabuloase din folclorul românesc, zânele bune care fac parte din tradițiile solstițiului de vară. Plantele numite sânziene sunt plante folosite în rețete terapeutice.

 Ce se întâmplă în acest poem? De sărbătoarea Sânzienelor, care e un fel de vis al unei nopți de vară, se pot întâmpla multe încurcături. Cosașul nu se lasă ușor dus de nas. El cunoaște obiceiurile, nu doar tradițiile, ci și felul în care obișnuiesc zânele să-i cucerească sau să-i păcălească pe oameni.

 Ne putem imagina și un cosaș care nu se lasă păcălit de florile numite sânziene – ele nu îi pot sugera că sunt alte flori – și atunci el le cosește, pentru a fi folosite drept leacuri. Nu le cruță. Pe el nu îl pot cuceri, fermeca sau păcăli cu parfumul ori farmecul lor. Sau ne putem imagina un cosaș care nu se lasă fermecat de o fată din satul lui, care dorește să obțină ceva de la el chiar de Sânziene.

 Ambiguitatea flori – zâne – fete este exploatată în acest poem. În plus, este valorificată expresia „a fi dus de nas” = „a fi păcălit”, care poate avea și sensul propriu, acela de a fi purtat de parfumul sânzienelor, eventual spre alte stări și lumi, de vis. Cosașul nostru rămâne, însă, cu picioarele pe pământ. Vezi mai puţine.

 Ana Irina Drobot

 

Din taina apei

 

din taina apei –

în crucea de gheață

nașterea și moartea

Paul-Mircea Iordache

În această poezie cu tentă filozofică autorul plasează în primul vers ,,taina apei".

Mai departe, ,,crucea de gheață " face o trecere de la taină la deslușirea ei, autorul luându-și libertatea de a privi apa nu doar ca pe un nou început, ci și ca pe un mod de a regândi viața. Prin ea nașterea și moartea își dau mâna, pecetluindu-ne destinul căci tot ce există, apare, se transformă și tot în apă se întoarce.

De altfel, după cum afirma și Freud,  ,,scopul vieții este moartea" prin tendința materiei vii de a reveni la origine. Viața devine astfel o curgere continuă între naștere și moarte, în care nașterea ne definește misiunea, în timp ce moartea ne hotărăște încheierea ei prin întoarcerea la începuturi. Ca într-un drum fără sfârșit.

Trăgând o paralelă între știință și religie, la Bobotează apa devine o punte între vechi și nou, între moarte și viață, între profan și sacru adică între lume și sensul ei, simbolizând  ,,trecerea". Iată de ce, ,,din taina apei/în crucea de gheață/nașterea și moartea".

Un poem interesant, încununat de priceperea autorului de a introduce într-un text atât de scurt idei cu sensuri atât de profunde.

Irina Țipordei

Parc de distracții

 

parc de distracții –

copilul orb dibuind

primii fulgi de nea

Cezar Florescu

Iată, un poem care ne transmite un mesaj deosebit.

La contactul cu primul vers, ,,parc de distracții", construim îndată cu ochii minții imaginea locului special amenajat și dotat cu carusele, cu jucării acvatice și cu jocuri interactive într-o atmosferă de mișcare, agitație și râs zgomotos.

A doua parte a poeziei vine cu descoperirea delicată a fulgilor de zăpadă de către ,,copilul orb dibuind primii fulgi de nea" și arătând că frumusețea nu se adresează doar ochilor, ci și celorlalte simțuri, iar fericirea nu este una singură.

Poezia alătură explozia de veselie a ,,parcului de distracții" cu căderea tăcută a primei ninsori. Ambele evenimente zugrăvesc lumea în moduri diferite. Unul prin zgomot, celălalt prin liniște. Ambele ne arată cum cunoașterea sa, indiferent cum se săvârșește, este la fel de intensă.

Un poem sensibil care, în câteva cuvinte bine alese, ne atrage atenția asupra faptului că fiecare episod pe care îl trăim este, de fapt, o dovadă a frumuseții vieții.

Irina Țipordei