Singur la joacă

 

natură moartă –
ursulețul de pluș rămas
singur la joacă

(Mihai Moldoveanu)

La o primă citire – grăbită – poemul pare simplu, unii s-ar grăbi chiar să spună simplist, aparent fără reliefuri și adâncimi. Cine are însă răbdarea să reia lectura, să plimbe versurile pe limbă, ca pe ciocolata belgiană, să conștientizeze aroma și savoarea lor, dă de acel umami specific haiku-ului bun. Constată adică că dincolo de suprafața simplă se ascund mai multe planuri de citire și meditație. Cu alte cuvinte, că poemul dă de gândit și cucerește prin subtilitate și rafinament.

Să luăm ”natura moartă” din primul vers. Aparent o trimitere isteață, originală, la ansamblul din fotografie. O transcriere a imaginii. Niște jucării, probabil vechi, surprinse de obiectiv în acea imobilitate tipică obiectului scos din uz. Se vede cu ochiul liber că au fost puse acolo, de-a valma, în arhetipala cutia de carton ce înghite lucrurile care nu mai trăiesc, dar nici moarte nu sunt, care nu mai au trebuință imediată, dar de care încă nu te-ai hotărât să te desparți. Un fel de limbo, de purgatoriu al obiectelor care sunt parte încă din tine, dar care parte totuși a rămas undeva în urmă….

Odată mintea pornită pe calea acesta, sintagma te conduce la celebrele tablouri cu naturi moarte sau statice, acolo unde de obicei fructe, flori, mâncare sau și alte obiecte par a fi surprinse de ochiul privitorului la un sfat de taină. E ca și cum cineva privind prin gaura cheii surprinde un ritual al marilor mistere. Ce face atât de expresivă, de elocventă, de bogată și magică atmosfera din aceste tablouri? Răspunsul nu e simplu și nu intenționez să rezolv eu ecuația aici. Intenția mea este doar să punctez faptul că prin aceste două cuvinte din primul vers, autorul deschide deja o potecă plină de sensuri, asociații, trimiteri și nuanțe cu care cititorul se poate ”juca”, privind imaginea și suprapunând peste ea oglindirea tuturor naturilor moarte pe care memoria individuală i le pune la dispoziție. Și astfel puntea între versuri și fotografie a fost țesută, subtil, elegant și solid!

Luând cu noi vibrația cu iz de nostalgie, de mono-no-aware și yugen autentic pe care le naște ”natura moartă”, alunecăm în următoarele două versuri. Aflăm că ursulețul de pluș a rămas singur la joacă. Un fapt banal, spus cu cuvinte simple și seci. Dar implicația acestei constatări ne provoacă un nod în gât. Cum îi stă bine unui haiku bun, finalul e în ”coadă de pește”: nu știm de ce e teddy bear-ul părăsit! Copiii au crescut, acum sunt adulți și au uitat demult de existența lui. Sau poate nici n-au apucat să crească. Sau poate jucăria așteaptă de atât de multă vreme în cutia cu vechituri, încât nici copiii tovarășului de joacă nu mai trăiesc. Sau, mai trist decât orice, copiii nu se mai joacă azi cu ursuleți, decât cel mult dacă sunt digitali.

Oricum am da-o, citind haiku-ul, rămânem triști, empatizăm, ba poate chiar ne identificăm cu jucăria uitată, redevenită un obiect bun doar pentru adunat praful și pânzele de păianjen.

Mai există speranță? Da!  Câteodată se întâmplă miracole. Câte un haijin cu copii face poze cutiilor cu vechituri și le trimite la concurs. Deodată jucăria devine din nou vedetă! Capătă o nouă viață și-și găsește o altă menire, aceea de a provoca febre creatoare în alți haijini și de a da bătăi de cap unui juriu care, încercând să citească printre rânduri, se vede depășit de tentativa de a explica inexplicabilul.

Ioana Dinescu

Rinocerizare

 

rinocerizare –
lăsați cu toții mască
de-un roi de fluturi

 (Mircea Moldovan)

      Cine l-a citit pe E. Ionescu știe că termenul rinocerizare derivă dintr-una din celebrele dumnealui piese de teatru. Prima parte a poemului, așadar, are, într-o oarecare măsură, păstrând proporțiile, legătură cu realitatea imediată a zilelor noastre, cu sistemul, cu teoriile conspiraționiste al căror laț pare să se strângă în jurul grumazurilor celor mai mulți dintre conaționalii noștri. Astfel, dacă analizezi la rece evenimentele politice, reacțiile sterile și elucubrațiile actorilor principali, accentuarea analfabetismului funcțional, este limpede că rata alienării și a depersonalizării individului crește considerabil sub presiunea unor diverși factori socio-politici /geo-politici tot mai nocivi și agresivi, aceștia ducând inevitabil la atrofierea spiritului critic și la adoptarea tacită a unei ideologii dominante nesănătoase, aceea a punerii pumnului în gură, a unor convingeri care îndeamnă la ură, desconsiderare și anihilare a adevăratelor valori morale și culturale.

     Privind cu atenția imaginea propusă, nu poți să nu constați că umbrele fețelor proiectate pe nisip sunt hâde, de parcă ar aparține unor suflete chinuite, unor zombi care în mod normal, sub influența unui ordin venit parcă telepatic, de sus, acționează distructiv, ca o gloată lipsită de control, fără rațiune, fără introspecție.

     Partea a doua a textului însă aduce o schimbare de perspectivă care ne demonstrează că ne-am înșelat. Oamenii respectivi, cu  toată urâțenia lor fizică,  au totuși în străfundul lor ceva urme de umanitate, de candoare, de sensibilitate, ceea ce pare să ne spună, subliminal, că mai există șanse, una dintre ele fiind conștientizarea frumuseții naturii, a elementelor, aparent insignifiante, ce țin de universul încântător al boabei și al fărâmei, care te poate salva prin lecțiile simple despre reziliență și surmontare. Roiul de fluturi reprezintă călătoria spre propria ființă, ieșirea la lumină, înălțarea, libertatea pentru care merită să te sacrifici pentru a ieși din minus-existență. 

Cezar-Florin Ciobîcă

Clopot în amurg (966)

 

clopot in amurg -
un câine ridică
urechea spre cer

(Nicoleta Șurpanu)

 Iată, în acest poem, kigo este impecabil aducând momentul cel mai efemer și sensibil  al zilei - amurgul -  aflat între lumină și întuneric, moment de liniște, pace, introspecție.

De asemenea, kireji, tăietura din text ,  este mai mult decât funcțională separând și unind totodată planurile poemului. Pe deoparte  contextul spațio- temporal general pe de altă parte,  reacția instinctivă aflat în  micro- universul său, cel mai probabil  într-o călduță tolăneală de după amiază (apropiat de ,,căldicelul" stării mediocre în care se complace majoritatea oamenilor).

 Și totuși ce frumos se încheagă conexiunea dintre natură, sacru și lumea animală. Simplu și fără infatuari filosofice,,eroul" ce leagă pământul de cer nu este vreun om luminat care  ar interpreta sunetul clopotului venind de la vreun sfânt lăcaș sau cinstind vreo sărbătoare.

Nu, cel ce preia linia orizontală a sunetului revărsat în amurg peste fire, cel ce o  convertește  excelent în dimensiune  verticală -  este un simplu câine - prin reacția sa pur  instinctivă la vibrația sunetului. Prin limbajul minimal al haiku-ului  ni se prezintă . firesc această reacție  lipsită de fasoane și chiar de conștientizare.

 Dar derapajul alegoric se produce inevitabil. Gestul de a orienta urechea spre cer stabilește o punte excepțională între terestru și cosmic. Astfel câinele devine cel mai curat  receptor  al sacrului.

  Reacția biologică supusă atenției cititorului, acea ureche  ridicată spre cer se transformă alegoric în imaginea cheie, încărcată de spiritualitate și puritate. Urechea ciulita a animalului devine o metaforă a mintii meditație, iluminarea, creșterea pe verticală, nevenind conform  filosofiei Zen ca urmare a vreunei analize conștiente sau vreunui proces intelectual.

  Clopot =  vibrație. Niciun om. Doar presupunem prezența executantului bătăilor de clopot  Dar atât.

 Vedem doar câinele care doar există. El  este pur și simplu una cu vibrația, stârnind,  poate, în  cititor aceeași reacție de trezire a sinelui.

 Totul în  contextul propice al amurgului încărcat de sunet.

  Cred ca ați realizat că acest sunet învăluie și declanșează totul fără măcar a fi pomenit de autor  în vreun cuvânt. Grozavă omisiune, nu?!

  Ni se spune doar: ,,clopot în amurg" Și de aici începem să ne scriem povestea încolțită din sămânța câtorva silabe.

Cecilia Birca

 

La sânziene (969)

 

la sânziene –
nu se lasă dus de nas
cosașul abil

(Lidia Pervu)

 

Sânzienele nu sunt doar florile, ci și personajele fabuloase din folclorul românesc, zânele bune care fac parte din tradițiile solstițiului de vară. Plantele numite sânziene sunt plante folosite în rețete terapeutice.

 Ce se întâmplă în acest poem? De sărbătoarea Sânzienelor, care e un fel de vis al unei nopți de vară, se pot întâmpla multe încurcături. Cosașul nu se lasă ușor dus de nas. El cunoaște obiceiurile, nu doar tradițiile, ci și felul în care obișnuiesc zânele să-i cucerească sau să-i păcălească pe oameni.

 Ne putem imagina și un cosaș care nu se lasă păcălit de florile numite sânziene – ele nu îi pot sugera că sunt alte flori – și atunci el le cosește, pentru a fi folosite drept leacuri. Nu le cruță. Pe el nu îl pot cuceri, fermeca sau păcăli cu parfumul ori farmecul lor. Sau ne putem imagina un cosaș care nu se lasă fermecat de o fată din satul lui, care dorește să obțină ceva de la el chiar de Sânziene.

 Ambiguitatea flori – zâne – fete este exploatată în acest poem. În plus, este valorificată expresia „a fi dus de nas” = „a fi păcălit”, care poate avea și sensul propriu, acela de a fi purtat de parfumul sânzienelor, eventual spre alte stări și lumi, de vis. Cosașul nostru rămâne, însă, cu picioarele pe pământ. Vezi mai puţine.

 Ana Irina Drobot

 

Din taina apei

 

din taina apei –

în crucea de gheață

nașterea și moartea

Paul-Mircea Iordache

În această poezie cu tentă filozofică autorul plasează în primul vers ,,taina apei".

Mai departe, ,,crucea de gheață " face o trecere de la taină la deslușirea ei, autorul luându-și libertatea de a privi apa nu doar ca pe un nou început, ci și ca pe un mod de a regândi viața. Prin ea nașterea și moartea își dau mâna, pecetluindu-ne destinul căci tot ce există, apare, se transformă și tot în apă se întoarce.

De altfel, după cum afirma și Freud,  ,,scopul vieții este moartea" prin tendința materiei vii de a reveni la origine. Viața devine astfel o curgere continuă între naștere și moarte, în care nașterea ne definește misiunea, în timp ce moartea ne hotărăște încheierea ei prin întoarcerea la începuturi. Ca într-un drum fără sfârșit.

Trăgând o paralelă între știință și religie, la Bobotează apa devine o punte între vechi și nou, între moarte și viață, între profan și sacru adică între lume și sensul ei, simbolizând  ,,trecerea". Iată de ce, ,,din taina apei/în crucea de gheață/nașterea și moartea".

Un poem interesant, încununat de priceperea autorului de a introduce într-un text atât de scurt idei cu sensuri atât de profunde.

Irina Țipordei

Parc de distracții

 

parc de distracții –

copilul orb dibuind

primii fulgi de nea

Cezar Florescu

Iată, un poem care ne transmite un mesaj deosebit.

La contactul cu primul vers, ,,parc de distracții", construim îndată cu ochii minții imaginea locului special amenajat și dotat cu carusele, cu jucării acvatice și cu jocuri interactive într-o atmosferă de mișcare, agitație și râs zgomotos.

A doua parte a poeziei vine cu descoperirea delicată a fulgilor de zăpadă de către ,,copilul orb dibuind primii fulgi de nea" și arătând că frumusețea nu se adresează doar ochilor, ci și celorlalte simțuri, iar fericirea nu este una singură.

Poezia alătură explozia de veselie a ,,parcului de distracții" cu căderea tăcută a primei ninsori. Ambele evenimente zugrăvesc lumea în moduri diferite. Unul prin zgomot, celălalt prin liniște. Ambele ne arată cum cunoașterea sa, indiferent cum se săvârșește, este la fel de intensă.

Un poem sensibil care, în câteva cuvinte bine alese, ne atrage atenția asupra faptului că fiecare episod pe care îl trăim este, de fapt, o dovadă a frumuseții vieții.

Irina Țipordei

Toaca schitului

 

 

         toaca schitului –

rămas fără o doagă

un butoi 

Ioan Mara

 

O alăturare care ne face să zâmbim: o doagă dintr-un butoi e folosită în scop de toacă, la propriu. Dar gândul ne fuge și la sensul figurat al expresiei „a rămâne fără o doagă”.

Ana Drobot

 

Pensie specială (968)

pensie specială –

grădina bunicii plină

de părăluțe

Florin C. Ciobîcă

Dacă nu aveți planuri, le găsiți în poemele haiku reușite. La o primă lectură a poemului lui Cezar Ciobîcă, suntem conectați la unul din subiectele spinoase ale românilor: pensiile speciale. Dar bunica e la ea în grădină, nu știm dacă citește vreodată ziarele online sau se uită pe tik-tok. Părăluțele au înflorit și se bucură din plin de ele. Este ceva special, care încântă inima și ochii. Acesta este cu adevărat “pensia specială”.

Dacă translatam ușor perspectiva, fără să ne îndepărtăm prea mult de minunatele flori, am putea înțelege de ce sărac este acela care are doar bani. O încântare doar pentru buzunar.

Autorul pune în balanță rapacitatea, pe de o parte, și umanitatea bunicii, pe de altă parte. Două lumi paralele. Nu se vor întâlni niciodată…

Cuvântul “special” are aici un dublu sens, cel asociat cu privilegiile (nemeritate), și cel uzual (cel care ne scoate din rutina). Contrastul între cele două clase sociale este subliniat de numele umil al florilor: unii au (doar) conturi, alții, bănuți.

Cât despre bunica, ea însăși este un întreg univers, mereu inspirator pentru haijini.

Ramona Bădescu

 

 

Ramură de măslin (968)

ramură de măslin –
dronele alungând
toți porumbeii

(Mihai Talașman)

 

Un poem concis și la obiect, în structura 6-6-5 (dacă ar fi ieșit 666, ar fi fost, subliminal, și mai grăitor).

 Fără să se complice cu reșaparea temelor și termenilor care atrag voturi ca hârtia de muște, fără a rindelui cuvintele ca să se încadreze în șablonul 5-7-5, dar și fără a le da drumul să iasă din pagină (limitându-se la cele 17 silabe care îi stau bine haiku-ului), autorul prezintă cu minimum de detalii, la modul  "no comment", realitatea zilelor noastre.

 Poemul nu are nevoie de prea multe tălmăciri. E limpede ce ne spune: mai avem de așteptat până la primul semn de restabilire a păcii și normalității, până ne vom regăsi din nou pe o planetă locuibilă. Trebuie să resistăm, așa cum putem, fiecare pe arca lui, până s-o termina potopul de flăcări, până ce cerurile se vor deschide iar pentru noi, până vor mai veni și vești bune. Dar cert este că există o ramură de măslin undeva, chiar dacă nu e accesibilă deocamdată, deci speranțele într-o lume mai bună nu sunt deșarte.

 Andrei Andy Grădinaru

Se scutură sakura

 

graniță-ntre lumi –
se scutură sakura
pe scaunul gol

(Tania Gogan)

 Citind poemul, ne întrebăm, firește, despre ce lumi ar fi vorba. Corelând textul cu imaginea, ne dăm seamă că una este lumea celor care încă trăiesc, cealaltă, lumea celor plecați dintre noi, ale căror spirite ne urmăresc continuu, trezind sau răscolind amintiri…

Termenul graniță este unul care intrigă; ne pune pe gânduri, fâcându-ne să bâjbâim, să speculăm în căutarea unui răspuns pertinent, valid.Granița, pe de altă parte, te forțează să accepți că există anumite limite, îngrădiri, fără de care lumea ar suferi din pricina încălcărilor, a abuzurilor de orice fel.

La hotarul dintre lumile vizate, imaginea florilor de cireș /sakura apare parcă pentru a detensiona o atmosferă încărcată, nu una la care se face trimitere direct, ci una sugerată de însuși primul cuvânt din text. Nu vi se pare că această vocabulă niponă, rostită, în context, pare să aibă sonoritatea dură unei lame katana? Mie, sincer, da.

Scuturarea acestor flori evidențiază, clar, trecerea inexorabilă a timpului, frumusețea și fragilitatea impermanenței, trecerea rapidă, parcă fără istorie, dintr-o lume într-alta.

Ultimul vers ne imprimă o stare de tristețe, de durere resimțită din cauza unei absențe care marchează, golește sufletul, răvășindu-l, transformându-l într-o urnă funerară… Imediat ce terminăm de citit poemul, avem impresia că golul, ca mesager al Nimicului, se infuzează insinuos în noi și răsună ca țipătul unei buhe…

După mine, pare să se potrivească întrucâtva cu ce transmite textul versurile marelui Lucian Blaga: Cîntă prin ceaţa/ care căzu -/ veşnic deasupră-mi / pasărea U.

 

Cezar F. Ciobîcă.