Printre obloane

 

în izolare  –
mireasma primăverii
printre obloane

(Marin Rada)

 Perioada dificilă prin care am trecut cu toții în pandemie m-a determinat să selectez drept câștigător poemul de mai sus.

Dacă priviți cu atenție imaginea propusă, se observă că în stânga florile de pe pervaz sunt ofilite complet ceea ce sugerează ori că proprietarii / chiriașii s-au mutat, ori că aceștia sunt bolnavi țintuiți la pat. De asemenea, se poate specula că locatarii au plecat într-o altă lume… Fără a o spune explicit, poemul evidențiază cât de greu este să păstrezi distanță față de natură și să-i admiri frumusețea dintr-o nouă perspectiva, și anume aceea a claustrării impuse/legiferate.

Este clar că izolarea a dat peste cap orânduiala lumii, bulversându-ne modul de viață, forțându-ne să devenim alții și uite așa casele noastre au devenit mai mult ca niciodată niște cuști, iar noi ne-am ales cu ceea ce cheamă „sindromul peșterii” – un fenomen care se caracterizează prin senzația de anxietate sau frică de revenirea în societate. Viața noastră emoțională a avut de suferit enorm, fiindcă a trebuit să adoptăm comportamente nenaturale pentru noi,  cum ar fi izolarea/ carantinarea, distanțarea socială și mascarea.

Revenind la poem, miresmele florilor n-au cum să fie ținute în frâu sau închise undeva și de aceea acestea par să colinde oamenii ascunși după obloane pentru a-i binecuvânta cu lumina lor stenică, pentru a le transmite parcă în felul lor că primăvara înseamnă speranță și că Binele până la urmă va învinge.

La nivel fonetic, asonanța vocalei a subliniază ideea de persistență reconfortantă a fragranțelor florale care înviorează atmosfera tristă generată de tot felul de restricții…

Cezar Florin Ciobîcă

Nod în papură

 

la șezătoare –
o torcătoare-mi caută
nod în papură

(Cezar Florin Ciobîcă)

 Ideea acestui senryu se bazează pe un joc de cuvinte și imagini, care implică atât aspecte de ordin semantic, cât vizual. Într-adevăr, din poem pornesc fire care leagă reușit și firesc conținutul fotografiei de povestea spusă în text.

Prin ”șezătoare” autorul descrie mucalit ”caerele” botanice care atrag privirea în fotografie, fixând în același timp și cadrul în care se desfășoară acțiunea poemului. Torsul (respectiv torcătoarea) sunt primele lucruri care-ți răsar în minte atunci când privești imaginea. Mai departe, expresia ”a căuta nod în papură” este excelent aleasă pentru a completa firul acțiunii….. bietul protagonist, urgisit de colega pricinoasă! Pe de altă parte, imaginea ne arată de fapt fire de papură ”despletite”, deci ce punte la fotografie mai potrivită ne-am putea imagina?

Felicitări autorului pentru această excelentă întrețesere a poemului cu imaginea! Rezultatul este echilibrat și rotund, căci comicul implicit al fotografiei se reflectă în zâmbetul cu care ne lasă pe buze citirea acestui senryu.

Ioana Dinescu

Cartea cărților

 

în izolare  –
din scoarță în scoarță
cartea cărților

(Cristina Apetrei)

 Trăim vremuri tulburi și încă nu se știe dacă vom scăpa imediat de pandemie. Ca și alt poem comentat cu puțină vreme în urmă, acesta m-a sensibilizat pentru că pune pe tapet ideea secluziunii, care, dacă ne uităm și la poză un pic, duce la o stare de sfârșeală, de adomire a simțurilor, de abandonare, de capitulare, din cauza lipsei de soluții… Omului i s-a luat libertatea de mișcare și a fost silit să trăiască în casa lui ca într-un domiciliu forțat, unde, ca să supraviețuiască, a trebuit să se reinventeze. Poate că n-a fost de rău augur această întoarcere la cuib, căci fiind mai mereu plecat de-acasă, într-un du-te-vino permanent, obositor, stresant, omul modern, numai cu gândul la prosperitate materială, a uitat de setul valori esențiale, care ar trebui să-i ghideze existența trecătoare. Izolarea a fost probabil o șansă ca fiii rătăciți să se întoarcă acasă spășiți, poate în scopul reevalării poveștii personale.  

Haiku-ul de mai sus, într-o manieră subtilă, ne propune să redefinem relația cu Tatăl nostru, față de care cu toții greșim și căruia trebuie să-i aducem  continuu prinosul de recunoștință. Hibernarea prelungită din vremea pandemiei i-a făcut pe unii să-și amintească de Dumnezeu pe care-l surghiuniseră sau îl ignoraseră din varii motive.  Astfel, în această perioadă de restriște, e foarte probabil că unii dintre noi s-au pocăit și fiecare în legea lui, în chilia de acasă, a început să se apropie de Dumnezeu, să-i facă loc, așa cum se cuvenea, în viața lui; în plus, fiindcă o trăseseră complet pe dreapta, s-au apucat să citească din scoarță în scoarță Biblia, pentru a-i ține conectați la glasul Divinității, dar, mai ales,  pentru potențarea gradului de smerenie și receptivitate, ceea ce înseamnă creștere spirituală de calitate superioară. Până la urmă, ceea ce contează este să stârpești buruienile superficialității și să-ți lași mintea să se umple de Cuvântul lui Dumnezeu, căci numai astfel Duhul Sfânt îl va folosi întru transformarea ta.  

Închei prin a vă dori ce se spune în Coloseni, 3:16: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea.”,la care adaug că frâiele mântuirii sunt doar în mâinile noastre. Esențial este ca în căruța (mașină etc.) noastră de zi cu zi să-l avem, pe post de copilot, și pe Dumnezeu. Astfel, nu ne vom abate de la calea cea dreaptă.

Cezar-Florin Ciobîcă

Acorduri de blues

 

un el și o ea
odihnindu-și umbrele –
acorduri de blues

(Mircea Moldovan)

 Am ales poemul lui Mircea Moldovan pentru frumusețea imaginii și pentru legătura subtilă cu fotografia. Într-adevăr, versurile ”traduc” cei doi hulubi din cadru ca pe o pereche (clișeul consacrat al porumbeilor ca pereche de îndrăgostiți). Mișcarea celor doi, surprinsă de instantaneu, te poate duce cu gândul la o ceartă (cum au preferat să interpreteze alte haiku-uri) sau, ca aici, la onctuozitățile unui dans. Personal, mă asociez acestei a doua deslușiri. Atitudinea ambelor păsări pare a fi una pacifistă, dar încordat-atentă, ca atunci când suntem exclusiv concentrați pe pașii unui dans.

Două umbre odihnindu-se pe fundalul sonor al unui blues……poemul nu specifică – și în aceasta constă frumusețea lui specială – după ce fel de dans își odihnesc cei doi trupurile, lăsînd la latitudinea imaginației cititorului să completeze, mai cuminte sau mai îndrăzneț, scena. Un subtil, dar insistent parfum senzual se degajă însă din cele trei versuri către ”blue”-ul cerului, bine asortat cu muzica.

Felicitări, Mircea Moldovan, pentru acest haiku delicat, dar incitant ca o șampanie bună!

Ioana Dinescu

Zile cu ceață

 

zile cu ceață –
retrase în adâncuri
amintirile

(Mirela Brăilean)

       Toamna, ca anotimp al opulenței, aduce în prim-plan, printre altele, și multă culoare, o varietate de nuanțe care probabil că îl poate lăsa fără grai și pe cel mai talentat peisagist. Pe de altă parte, anotimpul autumnal te face să meditezi cu nostalgie și la trecerea ireversibilă a timpului. Cum oamenii ajunși în toamna vieții se confruntă cu tot felul de probleme de sănătate, poemul acesta m-a dus imediat cu gândul la cei suferinzi de Alzheimer, cea mai cunoscută formă de demență, o boală neurodegenerativă, care, în stadiul incipient, se manifestă prin pierderi de memorie…

       Ceața din primul vers este un kigo specific toamnei, dar, extrapolând, aceasta poate fi asociată cu deficitul de memorie, cu bâjbâiala, cu nesiguranța, cu pierderea reperelor atât în lumea interioară, cât și în cea exterioară… În cea de-a doua parte, poemul completează ipoteza enunțată – amintirile sunt retrase, adică blocate în adâncurile subconștientului, nemaiputând ieși de sub vălul ceții înșelătoare a uitării… În plan psihic, pâcla aceasta instaurează în mod agresiv înnegurarea, tulburarea mintală, iar atmosfera devine grea, de plumb, dându-i depresiei ocazia de-a prelua controlul, de-a triumfa și de-a nu lăsa nicio urmă de senin…  Un poem reușit care te provoacă să meditezi profund asupra degradării omului și să cauți remedii salvatoare…

Cezar-Florin Ciobîcă

Fanfară mută

 

fanfară mută –
o albină pe brațul
statuii din parc

(Mircea Moldovan)

Spun ”m-a intrigat” căci poemul te face să te oprești un moment și să-i cauți tâlcul, care nu este, spre deosebire de majoritatea suratelor lui, nici pe departe evident.

Două imagini reciproc mimetice, ca două oglinzi paralele, surprind mintea printr-un efect koan : fanfara mută și acul (nemenționat explicit) al albinii pe piatra statuii. Ne putem închipui o plimbare printr-un parc oniric, demn de lumea lui Alice în Țara Minunilor (sau, ca să fim mai aproape de lumea modernă, lui Alice in Borderland….vezi Netflix), în care lucrurile sunt castrate de scopul pentru care au fost create. O fanfară mută este văduvită de însăși rațiunea ei de a fi. La fel, acul albinei care, virtualmente, ar încerca să pătrundă impenetrabilul.

Autorul ne părăsește în acest punct cu poemul său. Nu ne propune o concluzie, nu ne dă instrucțiuni de folosire, nu ne spune unde trebuie să ajungem. Fiecare cititor se descurcă pe cont propriu. Pentru mine haiku-ul lui Mircea Moldovan reprezintă o meditație asupra absurdului, asupra dreptului la existență a obiectelor fără scop și finalitate directă, precum și asupra frumuseții imposibilului. Piatra nu e floare, nu e caldă și nici nu-i moale. Și totuși o albină alege să-și odihnească trupul și acul pe ea, deși piatra și albina nu au fost create una pentru cealaltă…….

Și legătura cu imaginea? Păi….acul! Și tristețea subliminală a mesajului: poate că și un ac de siguranță are dreptul la deprimare.

Personal, n-aș fi asociat niciodată o astfel de atmosferă unei astfel de imagini. Fotografia mă duce cu gândul mai degrabă la un senryu șugubăț. Și tocmai din acest motiv dau votul meu acestui haiku: ne scoate din rutina gândirii, ne oprește mintea în loc, ne înțeapă, trezindu-le, sensibilitățile!

Următoarele poeme, foarte interesante și ele, primesc mențiune:

Ioana Dinescu

Ochii negri ai fetei

 

la târgul de flori –
peste tot văd doar ochii
negri ai fetei

(poem primit)

 (Mirela Brăilean)

 !!! sugestie de reformulare pentru a-i spori poemului tensiunea

 târgul de flori –
văd peste tot numai
ochii negri-ai fetei

(poem reformulat)

     Am ales poemul acesta drept câștigător, fiindcă așa cum fac de fiecare dată când jurizez, caut să aleg dintre poemele primite doar pe acelea, puține ce-i drept, care nu descriu pur și simplu fotografia oferită.

   Astfel, imaginea pestriță a acelor umbrele autorul haiku-ului a asociat-o, zic eu inspirit, cu sugestia unui târg de flori unde fragranțele și culorile se întrepătrund armonios și creează un spectacol sinestezic indicibil.

   Partea a doua declanșează curiozitatea flămândă a  cititorului care lansează supoziții, speculează sau își pune întrebări. În prim-plan sunt ochii cuiva, a căror prezență, până să avansăm spre ultimul vers, ne intrigă. În acest microunivers floral, probabil că autorului i-a căzut cu tronc o mândrețe de fată cu mult sex-appeal, care, tot ce-i posibil, i-a făcut ochi dulci. Și iată cum fata-floare, răscolindu-i sângele și imaginația, îl transformă pe acest client într-un individ care își pierde ușor uzul rațiunii și se rătăcește în labirintul trăirilor emoționale complexe.

   Poemul poate, însă, de asemenea, să ne ducă și pe o altă pistă. Poate că bărbatul, după o ceartă copilărească sau serioasă, nu putem ști, tocmai s-a despărțit de persoana iubită și oriunde s-ar uita o vede numai pe ea sau oricât ar vrea s-o dea uitării nu poate…

   Nu vreau să cred că s-a plecat inițial de la așa ceva, dar poate că-i vorba în acest haiku de un tată care și-a pierdut recent fiica dragă…

   Pentru a încheia într-o notă mai optimistă, amintesc că “ochii negri ai fetei” m-au dus cu gândul imediat la poezia “Izvorul nopții”, de Lucian Blaga, în care ochii, prin intermediul metaforei revelatorii, sunt văzuți ca izvor al nopții primordiale. În cazul nostru, frumusețea ochilor, fereastră spre suflet, sperăm să fie scânteia unei atracții fatale, a înfloririi prin eros întru completare a doi oameni.

Cezar Ciobîcă

Buna-și scutură șorțul

 

lecții de viață –
buna-și scutură șorțul
sub pomu-nghețat

(Mirela Duma)

 Dacă la marea majoritate a celorlalte haiku-uri mesajul este evident imediat ce am citit poemul, aici versurile m-au făcut să mă opresc și să ascult cu atenție. Sub aparenta modestie a textului se află o trimitere subtilă la unul din adevărurile fundamentale ale existenței noastre ca oameni în biosfera Planetei albastre: solidaritatea cu toate viețuitoarele! Într-adevăr, cine ”citește” cu adevărat substratul evenimentelor din ultimele decenii, realizează că toate problemele cu care ne confruntăm actualmente derivă din faptul că am uitat sau nu mai punem preț pe respectul și grija datorate celorlalte viețuitoare. ”Apocalipsele” repetate cu care ne confruntăm sunt provocate doar de mentalitatea noastră de ”conquistadori”, de exploatatori cu drepturi depline, dar fără nici o obligație, a tuturor celorlalte specii de viață.

Concis și subtil, poemul spune acest lucru, lăsându-l pe cititor să meargă cu reflecția cât de departe îi permite acestuia conștiința. O minuntă lecție de viață, a te gândi că o altă făptură, mai puțin norocoasă ca tine, are nevoie urgentă de firmiturile strânse în șorțul tău. O dovadă de empatie cu necuvântătoarele, de care am avea cu toții atâta nevoie. În același timp, o dovadă că generica bunică, aici stând pentru generațiile vechi și străvechi, care se raportau altfel la natură și dobitoace, avea acel tip de prezență în ”aici și acum” care-i permitea să observe și să înțeleagă ceea ce se întâmplă în jur: un stol de vrăbii în iarnă, stând înfrigurate și așteptând…….primăvara?….sau mâna omului care vede și simte?

Pe lângă legătura deosebit de reușită pe care poemul o stabilește cu imaginea (fără să pomenească explicit nici un element din fotografie) mi-a mai plăcut mult și a doua ”lecție” pe care o extrag de aici: aceea a non-irosirii de resurse. Înainte de a arunca, cu frenezia consumerismului specific epocii noastre, e bine să ne întrebăm dacă nu cumva putem refolosi sau darui ceea ce ne prisosește sau ne rămâne, cuiva care are nevoie de ”resturile” noastre. Cu alte cuvinte să facem ceea ce făceau bunicii noștri: reciclau cu înțelepciune și dăruiau cu bunătate, nu iroseau nimic și nu tratau necuvântătoarele ca pe niște obiecte fără viață.

Într-adevăr, în cuvinte puține și bine alese, acest poem ne dă nu doar lecții de viață, dar și lecții despre cum se poate scrie un poem profund pornind de la o imagine mai degrabă hazoasă, fără moralisme cu degetul ridicat, fără tușe groase și fără să apese pe pedala lacrimogenului.

Felicitări, Mirela Duma, te mai așteptăm!

Ioana Dinescu

Prin piatra funerară

 

semne de viață –
prin piatra funerară
fire de iarbă

(Ion Cuzuioc)

Poemul subliniază subtil că suntem ființe trecătoare și că totul este supustrecerii  ireversibile, necruțătoare a timpului care pune atât de multăpresiune pe omul modern. Timpul ne însoțește permanent pretutindeni, amintindu-ne agasant de unicitatea fiecărei clipe a trecerii noastre prin lume. Prima parte a haiku-ului pregătește terenul, propune o pistă dădătoare de speranță, o atmosferă optimistă. Partea a doua, până să-i citești finalul, te incită, făcându-te să te întrebi dacă nu e vorba de-o ședință de spiritism; în plus, adjectival “funerară” introduce o notă sumbră, în antiteză cu incipitul. Ultimul vers aduce dezlegarea fabulei – iarba e cea care pare să învingă timpul, îi supraviețuiește omului și, depășind miraculos obstacolul, reușește să iasă la lumină. Astfel, cel care s-a dus pare să comunice cu urmașii într-un mod ancestral, să învie în altceva. La nivel fonetic, nu poate fi ignorată asonanța vocalei “a” care pare să sublinieze măreția naturii care se reinventează mereu, iar repetarea consoanei “r” te face parcă să simți insinuându-se freamătul firelor de iarbă. În ceea ce mă privește, ultimul vers (fire de iarbă), asociat cu “piatra funerară”, mi-a amintit de un celebru haiku al lui Basho (iarba verii – / tot ce-a rămas / din visele războinicilor), poem care ne invită să medităm asupra fragilității noastre, dar mai ales asupra urmelor pe care merită să le lăsăm în urma noastră.

Cezar-Florin Ciobîcă

Măcinați de rugină

 

sub aceeași stea –
măcinați  de rugină
strâmbii si drepții

(Ecaterina Pupăză)

Un joc de idei și cuvinte minunat întrețesute cu imaginea îl califică pentru podium. Privit din satelitul cunoașterii desprinse de ego, Pământul nostru plin de frământări și patimi e doar o bobiță pe care se agită efemer niște molecule. Filozofic vorbind, nu e mare diferență între steaua din primul vers și steluța delicată a păpădiei din imagine. Ambele sunt doar două capete de pod gemene, care asigură o delicată, dar puternică punte de legătură între fotografie și poem.

 Sub aceeași stea se află deci cuiele strâmbe, și cele drepte, sufletele strâmbe și cele drepte. Dar absolut toate, oameni și cuie, obiecte și ființe, patimi și desfătări, lupte drepte și lupte strâmbe, sunt mâncate până la urmă de aceeași rugină a timpului, a trecerii, a uitării, cu alte cuvinte a irelevanței. Căci, ca să închidem cercul, ne aflăm cu toții pe o mică bobiță, una din nesfârșit de multe altele, care se rostogolesc la infinit sub aceeași stea generică.

 Mie una, poemul lui Cati Pupăză mi-a făcut bine sufletește, dincolo de satisfacția estetică. Pune lucrurile în perspectivă atunci când ne luăm prea tare în serios. E bine să ne oprim din când în când și să privim stelele…..și poate, de ce nu, și cuiele ruginite!

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 3, Cezar Ciobîcă: reușită aluzie la Moromeții, care trimite, mai departe, tot la stingere și zădărnicie.

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 17, Ana Drobot: fascinantă imaginea unei porți muribunde care încă se luptă cu vântul și efemerul păpădiei.

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 18, Cezar Ciobîcă: tinzând spre un senryu aproape amar! Nici piroanele Christului nu sigure în fața hoției strămoșești.

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 31, Luminița Petrea: o originală reflecție asupra uzurii și bătrâneții! Avem nevoie de mai mult soare atunci când negura senectuții ne dă frisoane.

Ioana Dinescu