Portret alb-negru

 

portret alb-negru -

aceleași amintiri

în cana cu ceai

(Gabriela Cecilia Cioran)

 

La citirea acestui poem nostalgia ni se insinuează subtil dar persistent în suflet, adusa de o atmosferă vintage. Ne putem turna o ceașcă cu ceai să îl savurăm încă odată. Însă capacitatea de a depista un real haiku ne face atenți că nu e cazul unui ,,ceai" dulceag și fără forță.

Puterea semantică din ,,alb-negru" ne duce cu gândul că poate fi vorba - de ce nu - de o recapitulare mentală în alb-negru - adică bunele și mai puțin bunele unui apropiat căruia i se face ,,portretul". Poate un părinte, poate un soț. Cineva care și-a împletit timpul vieții cu cel care a acum deapănă iar și iar amintirile la o cană cu ceai.

Avem însă senzația că ,,la o cană cu ceai" nu indică un loc ci un moment. Gura circulară a cănii pare un glob magic ce desființează curgerea lineară a timpului convertind totul la prezentul continuu al memoriei.

Numai că indiciul din text este ,,în " cana cu ceai iară nu ,,la" o cană cu ceai.

Abia atunci, revenind cu picioarele pe pământ, ne putem întreba dacă nu cumva am mers prea departe cu interpretarea aluzivă și dacă nu cumva în poem e vorba chiar despre un portret pe suport material, adică o mică fotografie alb negru (precum erau secolul trecut pozele- portret) a cuiva drag care - aflată pe peretele de lângă băutorul de ceai - se reflectă cât se poate de prozaic ,,în" cană. Atunci același portret alb negru, aceleași amintiri ar fi aduse prin reflexie pe suprafața lichidă din cană , în fiecare zi când se ia ceaiul acolo.

Clipa de dinaintea sorbirii, cea a observării portretului ar da astfel gustul licorii. Un ceai transfigurator.

Adevărat, ajungem astfel cu complicitatea tandemului ceai - portret (care e definitoriu poemului) tot la percepția unui timp circular, la un univers repetitiv în care ,,aceleași amintiri" își sunt suficiente lor înșile. Este o lume, o bulă in alb-negru , poate prea sobră cu dualitatea aceea ,,alb-negru", de modă veche dar fără tentația culorilor dinafară a căror modernitate nu i-ar aduce nimic valoros.

Formularea textului îndeplinește cerințele haiku, fiind enigmatică sub o aparență fără adâncimi; cu kigo universal subînțeles și anume: Timpul, cu kireji funcțional, cu tâlc ascuns celui ce citește și deschis celui ce cercetează - adică cititorului avizat.

Cecilia Birca

Amurg pe plajă

 

𝐚𝐦𝐮𝐫𝐠 𝐩𝐞 𝐩𝐥𝐚𝐣𝐚̆ –
𝐳𝐦𝐞𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥
𝐟𝐫𝐚̂𝐧𝐭 𝐩𝐞 𝐮𝐧 𝐬̦𝐞𝐳𝐥𝐨𝐧𝐠

Cezar Florescu

Poezia începe cu „amurg pe plajă”, care creează imediat cadrul și aduce în imagine un sfârșit de zi.

Următoarele două versuri ne întâmpină cu „zmeul unui copil / frânt pe un șezlong”. Probabil, este obiectul de joacă uitat de un copil la plecare. Copilul nu mai este acolo, dar zmeul rămas pe șezlong păstrează, într-un fel, urma prezenței sale.

Cuvântul „frânt” dă tensiune poeziei și adâncește imaginea. El ne descrie concret zmeul căzut și mototolit, sugerând în același timp ceva întrerupt, ceva rămas în urmă. Alături de absența copilului și de momentul amurgului, poezia ne transmite o nostalgie discretă, creată poate și de o senzație de abandon.

Poezia nu spune nimic despre despărțire, plecare sau trecerea timpului. Acestea se pot naște în mintea cititorului din simpla alăturare a celor trei imagini. Tocmai această rezervă conferă tensiune poemului și intensifică emoția, în timp ce amurgul amplifică impresia de sfârșit și de absență.

Un poem tuburător, creat cu economie de mijloace, care poate deschide cititorului o gamă largă de interpre

Irina Țipordei

Cocori în zare

 

                                                                          

cocori în zare -

mama deschide caietul

cu rețete vechi

Mirela Brailean

În acest poem, autoarea construiește un arc foarte elegant între ceea ce pleacă și ceea ce rămâne.

Cele două părți din structura textului, concretizate în imagini – ,,cocorii în zare" și ,,mama care deschide caietul cu rețete vechi" – par, la prima vedere, să nu aibă nici o legătură. Între ele se poate, însă, deschide o corespondență subtilă, în jurul ideii de timp, de plecare și de păstrare.

Cocorii poartă cu ei imaginea unei lumi aflate mereu în mișcare: pleacă, se întorc, marchează prin trecerea lor schimbarea anotimpurilor. În fața acestei deplasări, gestul mamei de a deschide caietul cu rețete vechi ne poate trimite către ceea ce rămâne – lucruri păstrate, gesturi repetate, gusturi și amintiri care trec dintr-un timp în altul.

Poate că mama a văzut cocorii. Poate că simpla lor apariție în zare i-a adus în minte alte toamne și alte plecări sau poate că cele două imagini coexistă pur și simplu, iar legătura dintre ele îi revine cititorului.

În această lumină, caietul cu rețete vechi pare un contrabalans al cocorilor: ceva pleacă, ceva rămâne. Între cele două, mama face un gest simplu: deschide caietul care lasă loc memoriei.

Mai mult decât atât, autorul nu scrie nicăieri „toamna”, „amintire”, nu spune „trecerea timpului” sau „familie”, nu descrie că mama privește sau nu privește cocorii. Există, însă, un fir nevazut al relației dintre cuvintele rostite, menit să lase ca sensul să se deschidă doar în mintea cititorului.

Felicitări autoarei pentru minimalism și profunzime.

Irina Țipordei

Excavatoare

 

excavatoare –

pe o dală de ciment

urme de şotron

Irina Țipordei

Un haiku cu densitate aluzivă și atent echilibrat, aflat într-un balans al contrastelor: materia și spiritul. Autoarea pune în talgere două elemente-cheie: disonanța și melancolia (niciuna exprimată fățiș). Alătură două lumi diferite, dar care se întrepătrund, creând un puternic contrast vizual: amintirile rămân imprimate nu doar în memorie, ci și în materie.

Memoria, reprezentată de „urma de șotron”, simbolizează nostalgia după cea mai frumoasă perioadă a vieții, lipsită de griji (sau așa ar trebui să fie) — o lume fabuloasă, miraculoasă, în care totul este posibil, iar timpul nu există: copilăria. Materia, sugerată de „excavator”, simbolizează trecerea timpului, tăvălugul vremii care transformă și șterge tot ceea ce ne era cunoscut, familiar și la îndemână, punându-ne în schimb în fața unor alegeri, situații și stări, de multe ori dramatice și ireversibile.

Apare astfel ruptura temporală dintre copilărie (șotronul), cu inocența și puritatea vârstei, pe de o parte, și tehnologie (excavatorul), pe de altă parte. Și totuși, uneori, aproape miraculos, ni se trimite parcă un semn, chiar și insignificant („urme de șotron”), menit să ne reamintească cine am fost, ce și cât anume contează în viață, pentru a nu ne pierde de tot inocența, bunătatea și candoarea (vezi dala de ciment cu urma unui șotron).

Melancolia este indusă de sentimentul pierderii spațiului sacru al purității în fața evoluției tehnologice.

Mirela Brăilean

Prima zi cu ger

 

prima zi cu ger –

din ce în ce mai cărunt

părul de la geam

Daniela Topîrcean

Un poem care leagă lumea umană de cea a naturii. Se creează o impresie de falsă cauză și efect, ca într-o lume fantastică, plină de magie: prima zi cu ger duce la încărunțirea treptată a părului persoanei care privește de la geam. Poemul nu spune direct ce anume se întâmplă, lăsând cititorii să reconstruiască scena pentru a o putea vizualiza. E vorba de o coincidență între un bunic sau un părinte care albește tot mai mult cu trecerea timpului și care e privit de copil sau nepot prin geamul care și el e încărunțit la figurat din cauza gerului. Fenomenul natural e o ocazie pentru a sublinia într-un mod plin de impact trecerea vremii, vizibilă pe părul cuiva drag. Efectul fenomenului natural e plăcut, nu se resimte negativ, pentru că și persoana care îmbătrânește rămâne la fel de dragă și o prețuim chiar și mai mult pentru că o avem alături de noi. Iarna reprezintă finalul ciclului naturii, la fel cum e asemuită, la figurat, cu ultima etapă din viața omului. Și totuși, iarna nu este un anotimp trist. Și ca adulți, nu doar copii, îi prețuim frumusețea adusă de zăpadă. Gerul are și rolul de a transmite cititorului dorința de a îngheța, de a opri timpul.

Ana Drobot

Rubinul verii

 

rubinul verii  –
rozariul eremitului
uitat între frunze

(Daniela Topârcean)

 

M-a atras la acest haiku nu doar simplitatea și eleganța cu care versurile și mesajul ”curg” pe cele trei linii, ci în mod special ideea poemului, sugerată subtil, scena cu multiple straturi care se deschide în fața ochilor celui ce citește și receptează.

Să mergem pe firul apei! Ca întotdeauna când vorbim de haiku-ul scris pentru o fotografie dată (deci vorbim nu de fotohaiku, ci de haiku la fotografie) pornim de la imagine. Iar imaginea e….roșie, ardentă, focoasă. Bobițele roșii de coacăz, dincolo de dimensiunea estetică care încântă ochiul, satisfac și duhul asociativ al cititorului, deschizând o multitudine de direcții și chei de interpretare.

Pe acest fundal, primul vers se dezvăluie de la sine: roșul coacăzei naște rubinul verii, o rescriere metaforică a imaginii. Surpriza și originalitatea ideii ne așteaptă însă în următoarele două versuri. Să deslușim acest mesaj mai întâi fără a face referire la fotografie. Vara, asociată cu foc, cu căldură și descătușare, este anotimpul unui tip special de ”păcat”, anume acela al impulsului nestăpânit. Vara, corpul își cere drepturile parcă mai abitir ca altă dată, căci rațiunea pare toropită de caniculă.

Cu o delicatețe jucăușă rozariul uitat printre frunze ne îndreaptă imaginația către o scenă aproape bucolică. Căci cuvântul ”uitat” este cheia întregului succes al poemului. Nu poți uita ceva decât sub impulsul unui sentiment copleșitor, care – pe moment cel puțin – e mult mai puternic decât restricția morală impusă de percepte și doctrină (toate religioase, căci ”rozariul” și ”eremitul” ne dau coordonatele esențiale ale păcatului comis). Doar neînduplecata reprimare a firescului sexualității, a nevoilor trupului, tipică creștinismului intransigent, poate naște zguduirea ”păcatului”, această disjuncție fatidică între afect și rațiunea încorsetată de dogmă. În fierberea sângelui cel roșu, eremitul nostru păcătuiește preacurvind, cu fapta sau cu gândul!

Plăcerile cărnii sunt întotdeauna roșii, roșii ca boabele de coacăz, și sunt întotdeauna fierbinți ca vara, când fructele – chiar și cele oprite – se coc și dau în pârg.

Și reîntorcându-ne din nou la puntea dintre poem și imagine, ce asociere mai bună se putea face între bobițele roșii și mătăniile (rozariul) eremitului.

Un excelent poem, elegant, sugestiv și original! Felicitări, Daniela Topârcean și la mai multe! Felicitări menționaților și tuturor curajoșilor care și-au încercat norocul și muzele!

Ioana Dinescu

Geamul aburit

 

geamul aburit –

dincolo o altă

respirație

Irina Țipordei

Vă propun un mic exercițiu. Mergeți la cel mai apropiat geam și respirați cât mai aproape de el. Apoi recitiți acest poem.

Paleta de interpretări ale poemului este nelimitată. Îmi e și teamă să spun o interpretare anume, ca nu cumva să dăuneze celorlalte.

Aș sublinia însă trei cuvinte: "geamul", "aburit", "respirație". Geamul - o graniță rigidă între două planuri, prin care ar putea trece măcar privirea, dacă n-ar întâlni și ea un obstacol - unul volatil dar ferm în momentul acțiunii. Și o cauză a acestui obstacol (sau poate un efect?...), ceva profund uman, respirația.

Sunt de fapt două respirații. Cea de aici, nemenționată, surdinizată, și cea de dincolo, menționată explicit... aceea care contează de fapt. Aceea de dincolo de geam, aceea din celălalt plan.

Mai departe, fiecare cititor poate completa povestea (sau drama?...), în funcție de ce a trăit și de ce trăiește, în funcție de ce îi este mai aproape de înțelegere și de experiențele întipărite în adâncuri.

Unde să fie oare acel geam?... La maternitate?... La ușa salonului de operație?... La tabloul unei persoane dragi, plecate pe alte meleaguri sau tărâmuri?... La fereastra spre libertate?... La icoană?... Sau poate fi doar geamul care separă un spațiu în care se poate respira normal în condiții climatice extreme.

Trăim într-o lume cu multe geamuri, iar fiecare dintre ele oferă un context și o poveste, o separare de planuri, un aici și un dincolo. Vedem și respirăm ceea ce se poate, ceea ce ni se oferă, ceea ce ne este permis. Foarte rar ceea ce ne-am dori.

Acesta cred că este unul dintre cele mai reușite haiku-uri, prin faptul că autorul îi oferă cititorului scena, elementele de decor și câteva repere esențiale, invitându-l să scrie scenariul și să monteze întregul spectacol după sufletul lui.

Andy Andrei Grădinaru

 

Pe banca veche

 

înserare –

pe banca veche

mai stă o umbră

Ana Drobot

 

Dialogul umbrelor

Ambiguitatea poemului semnat de Ana Drobot este sarea și piperul unei seri aparent banale, probabil într-un parc unde timpul se măsoară după vechimea băncilor.

Întunericul pare prieten cu acest loc vetust, intrat într-un con de umbră. Și cum umbra la umbră trage, mai găsim o umbră, cineva uitat de lume, încadrat perfect în peisajul nocturn, încremenit în tăcere.

Umbra este legată de reversul întunecat al existenței ori de un alter ego misterios care se ține scai de noi. Chiar și într-un parc pustiu unde te surprinde o umbră de om. Sau omul descoperă ca mai e o umbră, în afară de cea a gândurilor proprii…

Uneori, este fain să te joci în voie cu umbrele, cu cea a serii și a omului (negru), de ce nu?

Ramona Bădescu

 

 

 

 

Pereți de sticlă

 

pereți de sticlă -

o vrabie își lovește

reflexia

 

Irina Țipordei

 

S-ar spune că, în momentul în care totul este transparent nu poate pândi niciun pericol ascuns. Nicio barieră. Traseul pe care vrei să te miști - la propriu și la figurat - este liber de restricții. Dar lumea e plină de capcane. Mai ales mediul urban modern care a ajuns la performanța materială a unor ,,pereți de sticlă". Autoarea ne aduce paradoxalul in text, indicând o limitare (pereții) mascată în libertate (transparenta sticlei).

Ce te poate opri când lumea ti-e deschisă?! Poate doar limitele propriului eu. Dacă te consideri de neoprit - ei. bine, s-ar putea să îți stai chiar tu în cale. Sau un fals tu. Căci mai este un captiv: Acea reflexie a vrabiei doritoare de libertate, care, aidoma originalului, va lovi la rându-i în cea de dincolo de sticlă. Dacă haikuul este poezia clipei înveșnicite, în această clipă relevată de Irina, chiar dualitatea acestui univers se afișează, dând de gândit tuturor, dincolo de text.

Echilibrul fragil între iluzie și real, între aparență și nonaparență este, la rându-i, o temă atât de ofertantă încât a atras de milenii - filosofi si artiști deopotrivă. Ar fi fost păcat să nu fie atinsă și în haiku.

Clar este un poem de o autenticitate și măiestrie ce sare în ochi, nefăcând rabat de la exprimarea minimalistă și bogată în aluziv, fiind curat, fără forțări baroc-metaforice, ultimul vers fiind doar un singur cuvânt (vestitul ,,aha" propriu haikuului)

Un text inteligent peste limita admisă.

Cecilia Bîrcă

 

 

 

 

Poartă-ncuiată

 

poartă-ncuiată –

miros de lămâiță

printre cucută

Lucica Mocanu

 

Chiar de la început, autoarea ne aduce în scenă ,,poarta încuiată" care ne arată că trecerea dintr-un anumit loc în altul nu mai este posibilă. Observăm că poarta este încuiată, nu doar închisă. E vorba despre un loc în care nu se mai poate pătrunde, fiind, poate, abandonat.

Mai departe, ,,miros de lămâiță printre cucută ", așează alături două plante care poartă simboluri antagoniste: lămâița, aromată și cu efect calmant, cucuta, mortală și cu miros respingător.

Întrebarea este dacă acestea sunt în spatele ușii încuiate sau sunt lăsate pe dinafară. Cum lămâița este purtătoare de energie pozitivă, iar cucuta de durere și sfâșierea sufletului, prin simbolistica lor, le cam găsim mereu împreună, chiar și în viață.

Dacă se află pe dinafară, plantele cresc, probabil, într-o curte lăsată de izbeliște prin lipsa proprietarului, curte în care mirosul te plasează între viață și moarte.

Ambiguitatea poeziei constă tocmai în faptul că nu știm ce este dincolo de poartă. Ne putem doar închipui. Autoarea lasă în sarcina cititorului dezlegarea dilemei.

Un poem straniu despre necunoscut și un haiku reușit.

 Irina Țipordei