Comentarii la concursul lunar

                  octombrie 2026

                               Bruma pe pervaz

Brumă pe pervaz

 

brumă pe pervaz –
și firimiturile
apretate

(Camelia Blaj)

          Poemul Cameliei Blaj se construiește în jurul unei imagini de o simplitate aproape domestică, dar cu o subtilă încărcătură simbolică. În numai câteva cuvinte — brumă pe pervaz / – și firimiturile / apretate — reușește să surprindă un moment de suspendare a timpului, în care materia banală devine purtătoare de mister, iar cotidianul se transfigurează într-o experiență estetică.

Poemul poate fi citit ca o mică operațiune de transformare a materiei. Bruma, fenomen al condensării și al înghețului, sugerează o stare intermediară între apă și cristal, între fluiditate și fixitate, este o materie aflată în pragul unei metamorfoze. Pervazul funcționează simbolic ca un hotar: între interior și exterior, între spațiul protector al casei și răceala lumii, între intimitate și infinitul naturii.

Pe această frontieră se produce întâlnirea dintre două materii aparent fără legătură: bruma și firimiturile. În imaginarul alchimic, această asociere poate sugera întâlnirea contrariilor și apariția unei noi substanțe simbolice. Bruma aduce puritatea rece, cristalizarea, transparența; firimiturile trimit la rest, la fragment, la ceea ce rămâne după consumarea întregului. Adjectivul apretate este esențial, fiindcă introduce ideea unei rigidizări, a unei transformări prin care fragilul capătă consistență, iar restul domestic dobândește o neașteptată noblețe formală. Firimiturile par supuse unui ritual de purificare și cristalizare, nu mai sunt simple urme ale hranei, ci mici obiecte ceremoniale, aproape relicve ale unei absențe. Astfel, poemul sugerează o alchimie a resturilor: ceea ce este neînsemnat, degradabil sau destinat uitării este recuperat prin privire și transformat în frumusețe.

Brumă pe pervaz deschide un cadru vizual rece, delicat, aproape monocrom. Imaginea are o calitate picturală, amintind de o acuarelă în care albul și transparența devin principalele instrumente de expresie; - și firimiturile, unde conjuncția are valoarea unei revelații. Privirea descoperă ceva ce, în mod obișnuit, ar fi trecut neobservat, ȋntrucât poeticul nu se află numai în spectacolul naturii, ci și în detaliul umil al existenței cotidiene, iar ultimul cuvânt, apretate, produce surpriza estetică: este un termen provenit din registrul domestic și vestimentar, asociat cu țesăturile întărite, netezite, disciplinate. Transferat asupra firimiturilor, el creează o metaforă neașteptată, aproape suprarealistă. Prin această personificare implicită a materiei, firimiturile capătă o ținută, o solemnitate și o eleganță paradoxală.

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale poemului este alegerea firimiturilor ca obiect poetic. Firimitura reprezintă fragmentul desprins dintr-un întreg şi, ȋn plan secund, ea poate simboliza memoria, pierderea, timpul consumat, fragilitatea existenței — este ceea ce rămâne după ce experiența principală s-a încheiat. Așezate lângă brumă, firimiturile dobândesc o nouă semnificație: ele devin parte a unui peisaj al efemerului. Natura și cultura domestică se întâlnesc într-un moment de egalizare simbolică: bruma este trecătoare, firimiturile sunt vulnerabile, iar pervazul le adună într-un tablou al fragilității.

Există aici și o discretă ironie tandră: firimiturile sunt apretate, adică învestite cu o eleganță artificială, aproape protocolară. Poeta pare să confere demnitate poetică tocmai lucrurilor care nu o revendică. În fond, adevărata alchimie a poemului nu se produce în materia descrisă, ci în conștiința celui care privește. Camelia Blaj transformă un detaliu banal într-un eveniment poetic: bruma nu mai este doar un fenomen meteorologic, iar firimiturile nu mai sunt simple resturi alimentare. Prin intervenția privirii creatoare, amândouă devin obiecte ale unei frumuseți insolite. Cuvântul apretate concentrează întreaga subtilitate a poemului: el conferă materiei o formă, restului o noblețe și efemerului o aparență de permanență. Poemul poate fi citit, în ultimă instanță, ca o mică operă de alchimie poetică -  transformarea restului în relicvă, a banalului în sublim și a fragilității în frumusețe.

Rodica P. CALOTĂ

Mori de vânt

despre mori de vânt –
năluca lui Don Quijote
bântuind  urbanul

(Ecaterina Pupăză)

 

Interesanta imagine aleasă de Ioana de poate duce cu gândul și la o lance sau suliță, de ce nu, de aceea incipitul poemului, deși fragmentar, face referire la celebra expresie „a se lupta cu morile de vânt“, folosită frecvent în limba română atunci atunci când vorbim de o luptă închipuită, o luptă inegală cu un duşman imaginar.

 Partea a doua îl are, într-adevăr, în prim-plan pe Don Quijote de la Mancha, personajul din capodopera spaniolului Miguel de Cervantes, dar nu în persoană,  ci în postura unei năluci, care bântuie, iată, lumea modernă, parcă pentru a vedea care este starea de fapt, căutându-și-o, probabil, pe  mârţoaga Rocinante, dar și pe Sancho Panza și pe Dulcinea del Toboso. Este clar că în fantoma aceea ne putem recunoaște pe noi înșine, căci, la câte aberații și inepții auzi și din dreapta, și din stânga, de la cei care cârmuiesc țara, este limpede că am ajuns să ilustrăm, asemenea hilarului personaj, inutilitatea acţiunilor noastre, lupta cu himerele, cu uriașii sistemului…

 Ca români trăitori în epoca globalizării, a atâtor provocări din ce în ce mai greu de surmontat, putem încerca să ne etalăm calitățile eroice ori să fim lucizi, pragmatici,  putem așadar alege între a fi asemenea lui Don Quijote sau a fi de partea lui Sancho, dar să nu uităm că, până la urmă, a te lupta cu morile de vânt înseamnă a accepta de la început eşecul.

 În final, nu știu de partea cui veți fi, dar îmi place să cred că de partea haikuului. Oricum, fără obstacole, a se citi mori de vânt, balauri, zmei etc., viața totuși parcă nu are același farmec, iar fără drum, drumuri, cu alte cuvinte călătorie, cunoaștere ne este limitată. În plus, deziluzia poate fi o lecție care, dacă ne-o însușim bine, ne poate ajuta să progresăm.

 PS: Credeți că are astăzi cineva curajul să se lupte cu eolienele?

 

Cezar-Florin Ciobîcă

Vechea troiță

 

vechea troiță –
Vaca-Domnului stârnind
hemoragia

(Cezar Florescu)

 

Troița, care semnalează un eveniment trecut, cum ar fi un erou de război, are relevanță în prezent. Detaliul care readuce evenimentul trecut cu o intensitate la fel de mare este insecta Vaca-Domnului, care, plimbându-se pe troiță, stârnește din nou amintirile și emoțiile. Episodul unui erou căzut în război reînvie. Hemoragia sugerează un eveniment traumatic. Privitorul are scenele petrecute din nou vii sub priviri. Vaca-Domnului le readuce în prezent, prin asociațiile de idei pe care le face privitorul.

Ana Drobot

Verde necuprins

verde necuprins –
ziua când am făcut schimb
de neliniști

(Stella Grama)

     Zilele memorabile pot avea diverse semnificații, dar ziua când faci schimb de ceva ne invită la o întreagă poveste care începe simplu: cu un peisaj nemărginit și, în același timp, neliniștit.Ce mai freamăt, ce mai vânt! Precum afară, așa și în interior.

     Nu știm ce a provocat neliniștea, în deplină congruență dintre om și natură. Nici nu contează notația exactă. O criză ne face mai receptivi la ce este în jur iar, la rândul ei, natura răspunde ca un ecou. Gândurile se așază altfel. Lumina pică altfel.

     Un tablou al singurătății într-un univers îmblânzit prin schimbul de neliniști. Credeți ca îi este indiferent naturii starea omului? Mă gândesc cum ar arăta in calendarul visătorilor o astfel de zi.

     Un poem enigmatic, imprecis de uimitor. Cred că toți am observat neliniștea verdelui (iarba câmpului sau frunzele fremătânde) și ne-am privit sufletul ca într-o oglindă.

 Ramona Bădescu

Aproape gata

 

aproape gata –
pe lucrul mamei un mosor
cu-n rest de ață

(Mirela Brailean)

 

Aproape gata! Răbdarea a luat sfârșit! Dar ceva, ca o presimțire, te îndemână să nu te grăbești cu lectura. Parcă nu ai vrea să ajungi numaidecât la finalul poemului. Simți nevoia să mai zăbovești pentru a admira ce a cusut mama cu atâta migală! Creația e aproape gata - la timp - pentru că mosorul mai are doar un capăt de ață. O imagine aparent banală, dacă memoria colectivă la români nu ar asemui fragilitatea vieții cu cea a unui fir de ață.

Mama (aproape) a terminat cusătura, dar a ajuns și la momentul adevărului: viața ei. Creația principală. Pentru ea nu mai există alt mosor…

Simplitatea, plauzibilitatea și simbolistica densă fac din poemul scris de Mirela Brăilean un tablou, unul cândva extrem de familiar. Vedem un șir lung de femei care curând va lua altă întorsătură… căci cine mai coase în ziua de azi? Observăm încă o dată că haiku-ul are o pregnantă valoare documentară. Citind asemenea versuri vom (re)descoperi cum se desfășura firul vieții în vremurile molcome de altă dată.

Ramona Bădescu

Împăcare

 

împăcare –
zbor de frunze ruginii
printre cetini

(Camelia Blaj)

 

De obicei, un verb substantivat sau un infinitiv lung, singur și nemângâiet într-un vers al haiku-ului, e un semn de poem ratat. Mai ales dacă cealaltă parte a poemului nu face decât să vină cu un "dicționar" ad-hoc pentru cuvântulul respectiv.

Însă de data aceasta nu este cazul... Este una dintre rarele situații în care versul astfel scris, "împăcare", funcționează de minune în construcția poemului. Și asta pentru că cealaltă parte a poemului nu vine nici să explice, nici să completeze sau să justifice în vreun fel versul respectiv. Parcă și uită de el. În lasă în pace în forma sa infinitivă și se desprinde de trăirile omenești pe care le sugerează. Merge undeva departe, surprinzând un spectacol din natură, unul fără nicio legătură cu vreo... "împăcare". Ce diferende să aibă de rezolvat niște biete frunze moarte zburătăcite de vânt cu niște ace de conifere bătute-n cuie?...

Alăturarea celor două părți ale poemului dă de gândit.  Trebuie să fie o relație între ele... se simte în aer.

La un moment dat realizezi că tocmai acel infinitiv lung din primul vers este cheia de boltă a poemului, pentru că versul nu are rolul de a personaliza, de a particulariza ceva, de a atribui vreo acțiune, atitudine sau stare pentru cineva sau ceva anume, ci are menirea de a deschide calea spre înțelegerea unui concept al cărui miez stă ascuns, suspendat între cele două părți ale poemului, în kireji.

Nimic nu e spus fățiș. Sunt lăsate însă indicii: contrastele unui decor de toamnă. Rugina frunzelor și verdele cetinii, pe de o parte, iar pe de altă parte, zborul frunzelor și imobilitatea acelor din brad. Îmbătrânire și cădere versus tinerețe și statornicie, dar și libertate versus captivitate. Și se nasc întrebările: ce ar fi de dorit?... ce ar fi de compătimit?... Soarta frunzelor?... soarta cetinii?...

Dar cine își pune aceste întrebări?... Lumea vegetală nu-și pune întrebări; și frunzele și acele bradului își împlinesc destinul așa cum le este lăsat de la Dumnezeu, fără să caute vreo conciliere între ce li se întâmplă lor și ce li se întâmplă celor din jur. În deplină pace, își acceptă fiecare soarta așa cum e, fără vreo nevoie de "împăcare" nici măcar cu sine. Privitorul este cel ce-și poartă întrebările mereu cu el. Necesitatea împăcării este resimțită numai de el; el observă, compară, judecă, face alegeri. El are nevoie de conciliere, în raport cu sine, cu ce e în jur, cu lumea, cu viața și cu ce e dincolo de ea.

Împăcarea este un ideal. Unul pe care omul îl caută chiar și atunci când privește pasiv un decor de toamnă. Unul pe care îl va atinge atunci când va fi în stare să accepte lucrurile așa cum sunt, fără să le descoasă și să le întoarcă pe toate fețele și fără să caute să și le explice până la cele mai mici amănunte înainte de a le accepta.

Andrei Andy Grădinaru

Bâzâitul albinei

 

luna de miere -
bâzâitul albinei
umple paharul

 (Camelia Blaj)

  

Totul pare  la sintagma metaforică consacrată deja pe tot globul,,luna de miere" până la paharul umplut. Numai că dulcele acesta te poate duce și la ,,derapaje" cu sare și piper după ce rătăcești puțin printre sensurile felurite ale cuvintelor folosite.

     Să fie vorba despre Luna oglindită într-un pahar aproape plin cu miere și atunci ...Luna să pară și ea fiind făcută din miere? În această ipoteză vrea oare autorul să percepem bâzâitul albinei în sens propriu, completând la figurat imaginea Lunii reflectată în pahar? Mda, interesantă imagine.  atât .

 Dar sa nu uităm că avem de-a face cu un haijin. Alunecăm mai degrabă in sensul aluziei. Înțelegem cum în ,,luna de miere" a tinerilor soți se strecoară neprevăzut.Ceva atât de înțepător și agasant precum bâzâitul albinei. Astfel, ,,se umple paharul"deși idealul visat nu presupunea o astfel de împrejurare.

 De multe ori, nuda realitate este mai puțin dulce decât visele despre ea.  Aha! Iată deci, în poem, o lună de miere care poate că nu e chiar de miere. Pe deasupra, un pahar care nu e pahar - ci doar parte a sintagmei metaforice ce ne vine iute în minte: ,,s-a umplut paharul".Adică s-a terminat răbdarea.

 Text aluziv scris cu tâlc și pricepere. Felicitări Cameliei Blaj - căreia îi dedic următorul text ad hoc:

 cocktail delicios -
luna de miere dreasă
cu sare și piper

 

Cecilia Birca

Joc de bacara

joc de bacara –
muzicanții în fracuri
suspendă note

(Luminița Lidia Al Hok)

 

Ca întotdeauna, îmi place să urmez strategia de evaluare a unui haiku scris pentru o imagine dată pornind, evident, de la imagine. Fotografia propusă permite cu ușurință o gamă largă de asociații și legături simbolice, lucru care se reflectă în bogăția interpretativă a poemelor adunate. Portative, abacuri, bisericuțe, găști ar fi cele mai populare. Poemul câștigător duce însă puterea de asociere și originalitatea la un nivel superior.

Primul vers, în aparență, nu pare să caute vreo legătură cu fotografia. ”Joc de bacara” are un singur scop, acela de a indica cadrul în care se petrece ”acțiunea” poemului. În loc să folosească direct (și plat) cuvântul ”cazinou”, autoarea a găsit o formulă elegantă și sugestivă. Căci nimic nu sugerează mai bine ideea de cazinou decât bacaraua, acesta fiind unul dintre jocurile cele mai populare, mai tipice și mai răspândite în cadrul acestei instituții. În plus, bacaraua poartă, mai mult ca alte jocuri, pecetea și parfumul vremurilor din ”la belle epoque, apoi din interbelic cu ai lui les annees folles, și mai târziu anii 30-40. În cazinouri (și nu numai) muzicanți îmbrăcați în fracuri delectau clientela bogată, pretențioasă și plină de spleen-uri cu muzica vremii (care muzică, sunt gata să merg la pariu cu oricine, era mult mai bună decât cea a epocii noastre de după 2000, fie că era vorba de jazz, swing, blues ori de alte genuri……zic și eu cu năduf!)

Revenind la poemul nostru, găsim în versul al treilea poanta, surpriza și cârligul întregului: muzicanții suspendă note! Delicioasă imagine! Într-adevăr, cei care ascultă muzica anilor respectivi (ca mine de exemplu) cunosc fascinația și pielea de găină pe care ți-o dă saxofonul sau clarinetul rămase ”agățate” de câte o notă, în plin vârtej muzical.

Această ”suspendare” din versul al treilea este însă și ”capătul de pod” al legăturii, meseriaș construite, între imagine și haiku. Nimic nu condensează mai bine alinierea pe sârmă a stolului de păsări decât cuvântul ”a suspenda”. În orice clipă situația se poate transforma radical: întregul stol își poate lua zborul, locurile se pot schimba, o parte din membrii pot părăsi arena. Fotografia nu face deci decât să eternizeze un moment suspendat în timp, în care niște păsări, în așteptare parcă, poposesc pe niște cabluri suspendate în văzduh. Autoarea ia această atmosferă de suspensie a imaginii și o transferă inspirat și original în muzica unui haiku. În plus, conturul negru al personajelor de pe sârmă, proiectat pe cerul în degradeuri, se află într-o perfectă corespondență cu siluetele muzicanților (și pasărea tot muzicant e, nu?) îmbrăcați în fracuri (și acelea tot negre!).

Excelente trimiteri și excelente decodări ale imaginii, un haiku bine construit și o ”poantă” originală asezonate cu un strop de umor ludic. Felicitări, Luminița Lidia Al Hok! Așteptăm recidive!

Ioana Dinescu

 

Cu arma la piept

 

plouă cu piatră -
eroii de pe soclu
cu arma la piept

(Irina Țipordei)

    Tema este deosebit de actuală, poemul iese din tiparele obișnuite ale acestui tip de literatură. El abordează o temă globală, aceea a relativizării și precarității vieții omului contemporan. Nimeni nu își mai poate face un plan pe termen lung. Sub umbrela progresului și a propășirii se ascund intenții malefice. Mulți bani băgați în cercetare provin de la departamentele de dezvoltare ale armatei.

     Primul vers anunță o grindină banală dar în substrat ea este o manifestare a războiul meteorologic, parte a războiului hibrid.

     Eroii de pe soclu sunt cu armele la piept, semn că se află în marș, o deplasare de nicăieri spre niciunde. Confruntările din țara vecină ne fac să credem că războiul convențional este pe moarte iar noi ne scufundăm în epoca relativizării și peiorativizarii.

 Scapă cine poate să se adapteze rapid la neprevăzut. Omul viitorului e versatil.

Marin Arsene