o pană plutind –
pleoapele haijinului
întredeschise
Am toată admirația pentru subtilitatea și (auto)ironia cuprinse in
versuri, și mai ales pentru aparenta simplitate și eleganță (căci doar cine
scrie haiku știe câtă muncă și frământare stau în spatele produsului final) cu
care este construită aluzia poemului. Felicitări, Dana Ene, te mai așteptăm pe
la noi.
dincolo de ieri
(și-)a pierdut inocența –
rece ca piatra
(Catinca Vlad)
Deși nu face parte
parte din recuzita firească a haikuului, comparația din final (substantivul
“piatra”trimite atât cât trebuie la fotografia de la care s-a pornit)
subliniază foarte bine transformarea șocantă a persoanei suferinde în ceva
insensibil, apatic, lipsit de vitalitate, cu alte cuvinte într-un obiect
inanimat, cu minime șanse de evoluție…
Pentru a putea
ajuta cumva victimele unor astfel de acte inumane, e nevoie de toată empatia și căldura noastră, de
rugăciuni tămăduitoare, care să-i aducă din nou pe linia de plutire…
În concluzie,
poemul de față, profund prin tema abordată,
prin suferința pe care o emană, ne îndeamnă parcă să nu rămânem reci,
impasibili, ci să luăm atitudine și să căutăm soluții prin care să stârpim
deviațiile comportamentale care creează dezechilibre și atentează la siguranța
celor pe care-i iubim…
Cezar-Florin Ciobîcă
descătușare –
două umbre-n zori deprind
mersul pe sârmă
(Mona Gheorghe)
Primul vers face legătura cu fotografia într-un mod aerat, subtil, inversând ”înlăcătușarea” multiplă din imagine și transformând-o într-o descătușare (la figurat, desigur) a simțurilor. Foarte bine ales acest prim vers, cu maximum de concizie și multitudine de sensuri.
Mai departe poemul lasă loc unor variate direcții de interpretare, așa
cum îi stă bine unui haiku. Poate că după descătușarea nocturnă, cele două
umbre învață prudența și falsitatea impusă de vechile roluri pe care le are
fiecare în familie sau societate. Un mers pe sârmă printre minciuni și jumătăți
de adevăruri, un secret doar al lor, păzit de lacătele unei iubiri
imposibile(?)
Felicitări, Mona Gheorghe și te mai așteptăm pe la noi.
Ioana Dinescu
(LUMINIȚA CANDELĂ)
Insolită interpretare a fotografiei din concurs, cămașa simbolizând
ursitul presupus a se arăta în această noapte, de Sânziene. Primul vers
plasează acțiunea într-un moment legat de tradiții și obiceiuri mioritice.
Versul al doilea accentuează starea de spirit a autoarei, în așteptare, între
cele două lumi (ultimul vers), reală-ireală, creând un fin balans ce captează
atenția cititorului. Haikuul însuși împrumută din mireasma coroniței lăsate
intenționat afară, peste noapte, în speranța că va fi cuprinsă de rouă. În
opinia mea, acest poem creează un tot emoțional și foarte original cu fotografia. Cele două componente
(imagine – haiku) nu se explică una pe cealaltă, ci se complementează, așa cum
cere prin definiție o haiga, motiv pentru care i-am acordat diploma lunii
iunie, a cărei concepere aparține doamnei Constanța Erca.
Ioana Dinescu
lumina din zori –
căutând încă drumul
în umbra mamei
(LUMINIȚA PETREA)
Cezar-Florin Ciobîcă
roata timpului –
dintr-o mână de lut doar
oale și-ulcele
(Mirela Brăilean)
”Roata timpului” conduce subtil la tema imaginii: olăritul cu a sa
roată a olarului. În același timp roata karmică a trecerii timpului pregătește
trimiterea la zădărnicia prezentă în următoarele versuri. Într-adevăr, obiecte
și oameni, cu toții suntem lut și în lut ne întoarcem, fragili și trecători ca
un ciorchine de oale care-și așteaptă măciuca.
Ioana Dinescu
ceață densă –
ca din pământ
ochiul al treilea
Foarte interesant, felul în care se intersectează haikuul cu
fotografia. Autorul, cu imaginație fină, vede în apa tulbure o zi cețoasă, iar
o broască ieșind ca din pământ este motiv pentru al treilea ochi.
În opinia mea, acest haiku la fotografie este deosebit și merită
diploma lunii martie.
Lavana Kray
înzăpezire –
tata trece pe curat
memoriile
(Dana Ene)
Mi-a plăcut poemul încă de la început, de cum l-am primit, și chiar mă întrebam dacă voi mai primi unul la fel de bun. Din punct de vedere fonetic, z-ul din primul vers, repetat de două ori, te invită parcă să auzi viscolul ce face ravagii afară, dar, de asemenea, speculând la maximum, același z te poate trimite cu gândul la ziua z, la sfârșitul iminent, pe care tata, bolnav ori bătrân, simte că-i aproape; în aceeași ordine de idei, verbul trece din mijloc evidențiază, printre altele, scurgerea, pierirea. Și cum Cronos nu mai are răbdare, cel cu harul scrisului, ferice de el!, își transcrie pe curat memoriile până nu va fi prea târziu. Și iată cum albul zăpezii și albul velin al hârtiei se împletesc armonios într-o poveste tristă, dar frumoasă, dalbă despre timpul care crește în urma noastră tot mai vârtos… Bravo, Dana!
Cezar F. Ciobîcă
o noapte albă –
în cădere liberă
pana haijinului
Totuși, (nu doar) din lipsă de concurență acest poem are toată
îndreptățirea să se așeze pe podium. Felicitări autoarei, dna Vasilica
Grigoraș!
Ioana Dinescu
