Paradox montan

 

paradox montan –
marele mioritic
și micul cioban

(Paul-Mircea Iordache)

 Poemul pe care l-am ales câștigător nu interpretează imaginea într-o manieră pesimistă, din contră. Un joc de cuvinte hazliu și sincer, fără pretenții de profunzimi abisale și fără trimiteri greu justificabile la angoase și alte sentimente sumbre. Imaginea în sine nu pare să ceară o deslușire deprimată: copilul, bine îmbrăcat, îmbrățișează dezinvolt cățelul. Ambii par a se fi oprit o clipă dintr-o hârjoneală prietenească ca să admire peisajul. Astfel, autorul transcrie atmosfera fotografiei într-o manieră glumeață, creând astfel o punte solidă între text și imagine. Simplu, spumos, reușit! Felicitări!

Ioana Dinescu

Pe ultimul drum

 

pe ultimul drum –
copacului pârjolit
îi cântă cucul

(Ion Cuzuioc)

 

     Luna asta poemele pe care le-am selectat ca fiind reușite, după umila mea părere, au avut de-a face cu dictonul “Tonul face muzica”.

     În poemul câștigător, instrumentul muzical din imaginea suport a fost substituit subtil cu un element din natură, ca nu cumva poemul să cadă în păcatul descrierii simple, anoste, fără substanță. În centrul atenției poveștii imaginate stă însă un copac pârjolit, victimă a unor circumstanțe nefaste. În zilele noastre, pentru codru, care cică e frate cu românul, mai potrivită ar fi afirmația „omul asfințește locul”, căci din cauza defrișările masive și ilegale avem de suferit și noi… Revenind la subiect, cauza exactă a pârjolului n-o știm, dar putem specula că ar fi vorba de fulger, război sau arșiță… Spre deosebire de noi care putem avea șansa de-a ajunge, când e cazul, într-un spital de arși (ce sinistru sună!),  dacă acesta există, unui arbore pârjolit nu i se poate acorda un astfel de tratament…Doar dacă pompierii sau ploaia ar interveni imediat… La fel, în comparație cu omul care-i condus pe ultimul drum de familie, apropiați, prieteni, copacului în discuție îi este aproape doar cucul, pasărea care probabil și-a făcut cuib printre crengile lui sau care s-a bucurat de umbra frunzișului acestuia…

    Cromatic, poemul stă sub semnul cenușiului, al griului, iar atmosfera degajată e una plină de jale, de durere…; în plus, cântecul cucului mă duce imediat cu gândul la un recviem…

Cezar Ciobîcă

Cinci anotimpuri

 

pustiu de toamnă –
doamna îmi vorbește
de cinci anotimpuri

(Mircea Moldovan)

 Înainte de orice altceva, poemul pe care l-am ales câștigător cucerește prin ambiguitatea trimiterilor și legăturilor posibile.

Încă din primul vers autorul preia – construind prin aceasta o punte subțire dar solidă, ce leagă imaginea de poem – ceva din nisipul saharian al fotografiei și-l transformă într-un pustiu sezonal. Desigur, forma de lut din imagine ar cere mai degrabă o cheie umoristică de interpretare, lucru care se reflectă în numărul mare de senryuri/haiku-uri glumețe primite la ”redacție”. Iată un motiv în plus pentru care am apreciat faptul că autorul a ales un drum mai dificil și mai puțin bătătorit de a interpreta fotografia.

Despre ”doamna” din versul al doilea nu știm nimic. Ne putem imagina un lung șir de scenarii și trimiteri cu tâlc. Până la urmă important este că ”doamna” ne divulgă raportul pe care ”eul” subînțeles în context îl are cu aceasta: o distanță respectuoasă, distanță care în mod evident se reflectă și în autoritatea pe care spusele doamnei o degajă.

Mai atrag atenția și asupra frumuseții asonanței ”toamnă – doamnă”, care leagă într-un fel anume cele două capete de vers (autorul ar fi putut să spună și ”pustiul toamnei”, dar n-a spus-o, și bine a făcut!).

”Cloul” poemului ni se dezvăluie în ultima linie. Cinci anotimpuri: vorbim deci de schimbări climatice, adică de haos și degradare, de entropia universală ajunsă poate în ultimele ei stadii, în care lumea riscă să devină un mare pustiu. Pustiu ce se leagă de primul vers, iar cercul se închide la modul cel mai subtil.

Dar înainte de orice, cele cinci anotimpuri corespund fiecare celor cinci degete ale piciorului de lut! O găselniță minunată care dă farmec și prospețime întregului poem. Până la urmă e de râs, e de plâns? Nu știm….. fiecare e liber să-și descopere ”moodul” în care vrea să recepteze acest haiku. De aici și acea ambiguitate, pe care o semnalam la începutul comentariului, care respiră din întreg poemul și din fiecare vers în parte.

O foarte reușită și originală construcție a unor versuri, solid și convingător legate de imaginea pentru care au fost scrise. Felicitări, Mircea Moldovan: câte una pentru fiecare deget de la mâini!….:)

Ioana Dinescu

Mirosul de tei

 

defrișare –
în cămașă de forță
mirosul de tei

(Mihai Moldoveanu – Mirco)

        Trăim într-o lume în care aurul verde al țării este din ce în ce mai vânat, se diminuează galopant, iar plămânii noștri vor fi afectați… Afaceriștii venali s-au aliat cu politicienii corupți și astfel s-a ajuns ca tăierile ilegale de arbori să fie scăpate de sub control… Unui copac, se știe, îi trebuie zeci de ani ca să ajungă viguros, falnic, dar ca să-l culci la pământ e nevoie doar câteva minute…

         Prima parte a acestui poem dendrologic vine spre noi ca o sentință nemiloasă, care te năucește, te lăsă fără aer și te pune pe gânduri… Oare ce-am putea face noi, masele, pentru a scăpa pădurile? Mai întâi să luăm atitudine protestând prin orice mijloace, apoi să organizăm campanii majore de împădurire.

        A doua parte a haiku-ului te atrage prin sintagma cămașă de forță, care te duce cu gândul imediat la acele zone urbane unde, printre betoanele agresive, vorace, mereu în expansiune, mai există încă mici insule de verdeață;  acestea se chinuie să supraviețuiască printre sute de mașini și asfalt încins… Pe aici, se pot vedea și înmiresmații tei, strânși în chingi de beton de către nebunii dezvoltatori imobiliari, a căror forță financiară continuă să subjuge natura numai în funcție de propriile interese meschine.

       La nivel fonetic, frecvența unor consoane (ș, f, r), combinată cu asonanța (a, o) sugerează subliminal, încontinuu parcă, freamătul, suferința, plânsul copacilor aflați în suferință…

      Se pare că omenirea a intrat deja într-o zonă crepusculară de unde, sincer, nu știu cum se poate ieși… Rugăciunea nu este de ajuns pentru a scăpa de degringoladă, dar nici lepădarea de Dumnezeu nu este o soluție… Se înmulțesc simțitor cămășile de forță, iar noi, pieptănându-ne clipele în ecranul telefonului mobil, tot mai dependenți, nici nu simțim că mirosul de tei ne arde pielea și căile respiratorii…

Cezar-Florin Ciobîcă

Flori de mucegai

 

flori de mucegai –
un păianjen țese voal
singurătății

(Mircea Moldovan)

 Mi-a plăcut în primul rând faptul că autorul a ”decupat” din imagine doar atmosfera, ”parfumul” emanat de cele două personaje ale fotografiei: o fereastră rudimentar tăiată în zidul vechi și pasărea oprită parcă doar pentru o clipă pe rama ei. Poemul-ul alege să interpreteze în cheie aproape elegiacă imaginea, dar o face după toate regulile artei haiku-ului, adică cu minimalism, reținere și distanță față de propria trăire.

Primul vers, ”florile de mucegai”, reprezintă capul de pod construit între imagine și poem. Într-adevăr, zidul din fotografie vorbește despre părăsire și decădere, despre vechi, ruină și mucegai. În mod evident, versul al doilea și al treilea sunt o metaforă, lucru despre care ”evanghelia” haiku-ului (cel puțin așa cum o predică fracțiunea ortodoxă) ne spună că e un mare păcat. Poate că da, dar excepția de la regulă nu doar că întărește regula, dar scoate în evidență și măiestria cu care pot fi câteodată mânuite figurile de stil, astfel încât ele să creeze în text adâncimi și reverberații multiple. Au facut-o marii poeți ai genului în Japonia, și o poate face oricine, dacă știe ”metaforizeze” cu har un haiku.

Am apreciat în al doilea rând și faptul că poemul nu descrie mai departe, cuminte, fotografia. Autorul alege să meargă pe alt drum, să nu ne vorbească explicit despre păsări, părăsiri și suferințe, ci despre un păianjen care-și face treaba, adică țese, lucru care dă un plus de originalitate versurilor și intrigă. Astfel, surpriza anunțată prin ultimul cuvânt din versul al doilea, anume ”voal” (păianjenii țes în mod normal plase, nu voaluri) explodează în ultimul vers, acolo unde aflăm că ”voalul” este închinat singurătății. O minunată imagine care rotunjește întregul poem și pune punctul pe i. Într-adevăr, totul în fotografie ne vorbește despre solitudine, atât casa ce pare părăsită, cât și pasărea care este singură. Mircea Moldovan extrage, așa cum spuneam la început, această stare de spirit și o transpune, cu un minim de cuvinte dar cu un maxim de eficiență, deci măiestrie, în text.

Felicitări autorului pentru această minunată performanță!

Ioana Dinescu

Loc de odihnă

 

loc de odihnă –
nu o mai bat pe mama
pantofii cei noi

(Mirela Brăilean)

 În funcție de destinație, călătorului îi șade bine cu drumul… Dacă ne luăm după aparențe, probabil că femeii, obosită după o plimbare mai lungă, i se face sete, poate și foame și de aceea face un popas. Se știe că după un drum anevoios ți se umflă picioarele și atunci nevoia firească este să ajungi mai repede undeva pentru a scăpa, măcar preț de câteva clipe, de disconfortul creat de încălțări.

La o privire mai atentă, imaginea propusă sugerează ideea de abandon total, de despovărare. De parcă ar fi fost și ele copleșite de traseu, de caniculă etc., atâtpantofii, cât și celelalte obiecte aparținând personajului par să se odihnească, să-și tragă sufletul. Ai mai putea crede, de ce nu, că respectiva doamnă, pe care-o pomenim in absentia, a consumat ceva ca să-și ostoiască setea/ foamea și-a plecat în grabă, că n-avea cu ce plăti sau, cine știe, a șters-o de frica unui companion cu care avea ceva de împărțit. Nu putem ști, dar putem specula, fiindcă fotografia aleasă lasă într-adevăr loc de multe interpretări…

Versul 1 al poemului câștigător ne trimite de fapt subtil spre o pistă falsă , căci nu este vorba nicidecum, așa cum ai crede la prima impresie, de vreo bază de relaxare/ recreere, de vreun centru spa unde să-ți încarci bateriile și să nu te bată nimeni la cap. Dimpotrivă, atenția ne este îndreptată spre ultimul drum, spre acel loc cu verdeață, unde nu-și mai au locul durerea,  întristarea, suspinarea, dar nici alte frământări cotidiene.

Citind versul median, ne întrebăm curioși ce anume n-ar mai putea să o tulbure pe defuncta mamă, care oricum a scăpat de toate grijile… Finalul, prin surpriza pe care ne-o oferă și prin umorul fin, în subsidiar, aduce dezlegarea șaradei și te invită să meditezi asupra (pe)trecerii noastre, asupra impermanenței și a ceea ce trebuie să facem sau să nu facem pe parcursul călătoriei pe pământ.

Iubitorii de haiku pot alege calea Zen care, în concepția lui Hong Ren, ”este înlăturarea prafului de pe oglindă. Atunci apare claritatea.

Nu pot încheia fără a pomeni că poemul de azi, construit oarecum în aceeași cheie, mi-a amintit subit de cunoscutul haiku scris de Doina Bogdan Wurm: gătită de drum – / nu se mai topesc fulgii / pe fața mamei . Mai vreau să adaug că toamna, cu fiecare frunză îngălbenită, pare să ne spună dintotdeauna discret, fiecăruia în parte, memento mori…

Cezar Ciobîcă

Flăcări în frunze

 

flăcări în frunze –
mai viu pustiul decât
toată pădurea

 (Ramona Bădescu)

 Poemul, prin originalitatea și forța lui, te face să te oprești și să meditezi, ba chiar să-ți ții un pic respirația. Într-adevăr, cheia versurilor se află în imagine, căci luat separat poemul ar părea aproape criptic. Flăcările frunzelor, vizibile în fundal, definesc în mod dramatic kigo-ul toamnei. ”Pustiul viu”: o superbă și ieșită din comun descriere a ferestrei sparte prin care natura, fecundă și vie în orice anotimp, își recucerește spațiul furat de om. Surpriza versului trei o constituie comparația între pădurea ce moare sezonier în fundal și ”viul” ferestrei prin care a izbucnit natura. Desigur, și vegetația din prim plan tot moartă pare, dar exact acest lucru face ca pustiul, golul aproape metafizic ce se degajă din rama oarbă să aibă o forță de impact asupra privitorului care-i dă viață. Atunci când sufletul intră în dialog cu lucrurile, acesta descoperă că ”natura moartă” a obiectelor contemplate e de fapt o forță vie a creației.

Ramona Bădescu a reușit să intre în acest dialog și să scrie în trei versuri un mic tratat filozofic. Felicitări cu ovații și cunună de lauri! Te mai așteptăm.

Ioana Dinescu

Luat de val

 

luat de val –
c-un trandafir la rever
bătrânul luntraș

(Cecilia Birca)

 Imaginea propusă te duce imediat cu gândul la mare, la sezonul estival, dar în același timp îți poate sugera spuma nimicniciei noastre, frământările sufletești generate de valurile vieții…

Poate că voi nu ați observat, dar, privită în oglindă, fotografia propusă de Ioana, nu știu dacă dumneaei a sesizat detaliul acesta când v-a trimis-o, mie îmi amintește într-o oarecare măsură de “Marele val de la Kanagawa”, capodopera celebrului Hokusa, o xilogravură în care este reprezentat un val uriaș ce amenință bărcile de pe coasta orașului amintit.

Știut fiind faptul că sintagma “luat de val” are în limba română două semnificații, primul vers te introduce imediat în atmosfera unui peisaj marin, dar te și provoacă să te întrebi dacă ceea ce urmează este de bine sau de rău.

Poate că este vorba de un bărbat în vârstă căruia i-a picat cu tronc o “sirenă” plină de nuri sau poate că îndrăgostitul, unul ramolit, cu un picior în groapă, nesigur pe reflexele lui, suferă un accident…

La fel de bine, putem specula că luntrașul cel bătrân nu-i altul decât Charon, cel care transportă cu barca lui sufletele decedate peste râul Styx, în lumea morţilor. Probabil că acum este în ipostaza de bărbat galant care și-a găsit sufletul pereche și merge la întâlnire cu un trandafir la rever. Ne-am putea gândi și la varianta în care bietul Charon s-a stins și el și, eliberat astfel de coarvoada muncii sale, purtat de valuri, cu sau fără oboli, traversează pentru ultima oară Acheronul, râul tristeții…

Iată că-ndată și anul acesta își va da obștescul sfârșit și de aceea cred că ar trebui să ne facem un pic de timp și pentru a medita nu numai asupra a ceea ce lăsăm în urma noastră, ci și asupra a ceea ce putem schimba prin comportamentul nostru, prin primenirea felului nostru de-a gândi și de-a acționa într-o lume în care la ordinea zilei sunt degringolada ideilor, infodemia, iar pe val ajung tot felul de lideri, care ne promit marea cu sarea sau influenceri care propovăduiesc tot felul de elucubrații.

PS

Imaginea mi-a mai amintit, pintre altele, și de ce s-a întâmplat în 2011, la Fukushima…

 

după tsunami…
nimic nu poate umple
golul din suflet

Cezar Florin Ciobîcă

Broboada veche

 

broboadă veche –
o molie destramă
focul macilor

(Cezar-Florin  Ciobîcă)

L-am ales din mai multe motive. În primul rând versurile se depărtează destul de mult de tema fotografiei, ceea ce-l face mai interesant, mai incitant de descifrat. În al doilea rând, puntea către imagine, deși lungă, rămâne solidă. Într-adevăr, dacă privim fotografia dintr-un unghi mai puțin convențional, crenguța cu țuguiul de zăpadă te poate duce cu gândul la o bătrânică îmbrobodită bine. Cuvântul ”veche” din primul vers, fiind foarte bine ales, face legătura cu imaginea printr-o reușită asociere între iarnă (sfârșit de ciclu), bătrânețe și uzură.

Următoarele două versuri spun restul poveștii: molia (adică timpul) roade încet, dar sigur, broboada cu toată ”grădina” de pe ea. Roșul bobițelor din fotografie a fost transferat în focul macilor din poem. O interesantă și isteață alchimie, cuvântul ”foc” având un impact neașteptat asupra cititorului, a cărui privire tocmai se obișnuise cu varul nestins al zăpezii. Da, tot așa cum omătul se cerne puțin câte puțin, putând oricând ”stinge” prin acoperire roșul bobițelor, tot așa molia ”ninge” țesătura veche și veștejește macii prin roaderea implacabilă, un fel de dinte al timpului. Un haiku sobru, reținut, care punctează aparent un fapt neînsemnat, dar care ne duce pe un făgaș bine cunoscut al haiku-ului clasic: meditația asupra impermanenței lucrurilor, zădărnicia, frumusețea obiectelor ”trecute”, fanate, poate chiar acceptarea în pace interioară a sfârșitului. Tot atâtea teme dragi esteticii japoneze, pe care iată, o broboadă ajunsă la capătul firului și niște bobițe scofâlcite sub zăpadă le pot ilustra în mod elocvent.

Felicitări deci autorului de pe podium, tuturor ”mențiunilor” cu poeme, unele dintre ele, aproape la fel de bune ca cel premiat, și tuturor celorlalți participanți care s-au încumetat să ne fie alături pe lista de poeme. Vă mai așteptăm!

Ioana Dinescu

Un fir de viață

 

deja desprinsă –
în trupul împuținat
un fir de viață

(Mirela Brăilean)

      Citeam zilele trecute versurile celebrului Gaudeamus igitur și m-am oprit  asupra următoarelor două: “Vita nostra brevis est, /Brevi finietur…”, adică „Viața noastră este scurtă,/De-ndată se va termina…”

După o anumită vârstă, dar mai ales când cei dragi încep să se ducă „În loc luminat, în loc cu verdeaţă”, începem probabil să reflectăm profund asupra vremelniciei noastre pe acest pământ…

    Poemul pe care l-am ales drept câștigător luna aceasta are legătură și cu momentele prin care eu însumi am trecut în ultima decadă a lui făurar…

    În primul rând, m-a intrigat prima parte, care m-a pus oarecum pe gânduri… Se poate specula că e vorba de o persoană care este pe pragul morții, deja desprinsă de lumea asta și gata să se înalțe la ceruri, așteptând poate preotul pentru mărturisirea păcatelor și  primirea Sfintei Împărtășanii, întru împăcarea cu cei dragi… În plus, sintagma din incipit ne poate sugera și faptul că, nemaiavând nicio șansă de recuperare, femeia suferindă, aflată la reanimare în comă indusă, tocmai a fost desprinsă de la aparate pentru a nu mai mai fi chinuită inutil…

    Versul median vine în sprijinirea celor afirmate mai sus, confirmând că este vorba de un muribund pe al cărui trup boala, suferința, durerea  au lăsat urme adânci…

    Legătura cu fotografia propusă este subtilă și poate fi demonstrată de asocierea sporilor desprinși pe păpădie cu sufletul care se înalță la ceruri… De asemenea, ultimul vers, prin substantivul fir, trimite discret la poza în discuție; printre altele, cele trei păpădii pe mine m-au dus cu gândul la cele trei Moire, zeițele destinului la vechii greci.

     Viața este un dar pe care ni-l oferim zi de zi în călătoria noastră. Chiar dacă nu dispunem de o hartă potrivită, avem totuși la îndemână busola sufletului care, indiferent de clasă, ar trebui să ne ajute să ne facem povestea cât mai plăcută alături de alții…

 PS

zori de făurar –
torcătoarele sfârșesc
caierul mamei

 Cezar-Florin Ciobîcă