Comentarii la concursul lunar la fotografie

Ianuarie 2026

Februarie 2026

Martie 2026

Aprilie 2026

Fără foșnet

Fără foșnet

îngheț mai vechi –

gutuiul de la poartă

rămas fără foşnet

Stella Grama

 

Ezitând între acesta și alte două poeme care au luat mențiune, mărturisesc că balanța a fost înclinată de prospețimea și originalitatea imaginii din versul al treilea. Acolo e surpriza!

Un copac fără foșnet e un copac fără frunze. Nu știm însă de ce acesta și-a pierdut frunzișul: e ceva temporar și firesc, legat de anotimp, sau ceva mai grav…. Pomul poate că a murit în picioare, cum mor toți copacii bravi atunci când nu sunt asasinați de om (cel mai cumplit dușman al copacului) sau de alte forțe ale naturii, iar pe scheletul acestuia nu mai înverzește nimic, decât cel mult mușchiul. Nu știm? Ba da, căci primul vers ne dă o indicație esențială: înghețul e mai vechi, adică mai vechi decât zăpada iernii actuale. Gutuiul și-a luat mai demult rămas bun de la această lume, dar nu și de la poartă, pe care continuă să o păzească mut. Prin trupul lui lemnos seva a încetat mai demult să circule, iar tăcerea ramurilor nu va fi nici la primăvară, nici la vară întreruptă de foșnetul frunzelor.

Vreau să observăm și faptul că autoarea personalizează pomul. Nu e vorba de un copac oarecare (ar fi putut spune ”copacul de la poartă”), ci de unul anume, un gutui. Individualizându-l, acesta capătă valențe familiale, devine aproape o persoană, a cărei dispariție lasă în urmă un gol amar. Ne putem imagina cât de tare lipsesc proprietarilor casei florile lui baroce, frunzele catifelate sau lampioanele galbene ale fructelor. Din experiență vă spun că despărțirea de un copac iubit este aproape la fel de dureroasă ca pierderea unui membru al familiei.

Și da, legătura cu fotografia există. E o legătură mai generală, o punte mai subtilă decât la alte haiku-uri: iarna din imagine se reflectă în înghețul primului vers. De remarcat este și suprapunerea de sensuri între ”îngheț” și ”moarte”: iarna imaginii se transfigurează în moartea copacului, adică ”înghețul” acestuia. Căci da, moartea și frigul au caracteristici comune: rigiditatea, încremenirea, tăcerea….

Parafrazând un alt haiku care a primit mențiune: poate că rămurelele trase în promoroacă din fotografie sunt o pictogramă prin care gutuiul își ia rămas bun de la noi. Odihnește-te în pace!

Comentare și jurizare, Ioana Dinescu

 

 

Divorț/După cutremur

 

divorț –

umerașele goale

nu-și găsesc locul

Marin Arsene

 

Poemul ne arată ce se întâmplă după divorț, prin comunicare indirectă. Cititorul citește sentimentele în indiciile lăsate în contextul vizual. Umerașele goale trimit la golul emoțional rămas în urma despărțirii. Nu umerașele nu își găsesc locul, și la propriu și la figurat, ci unul sau ambii dintre soți. Despărțirea nu a fost una dorită de unul sau ambii soți. Se simte un regret sau o anumită derută în urma schimbării. Totul este proiectat asupra umerașelor, poate pentru că niciun membru al fostului cuplu nu recunoaște sincer ceea ce simte. E de înțeles, deoarece despărțirea e inevitabilă, în urma divorțului. Și totuși...Cititorul are de lucru cu o serie de elemente concrete. Divorțul e elementul abstract. Concret, însă, cititorul vede umerașe goale ce nu își găsesc locul. Sunt mutate de colo-colo. Nu își găsesc liniștea, așa cum nici foștii soți nu își găsesc pacea interioară.

după cutremur –

în căușul excavatorului

plâns de păpuși

Ion Cuzuioc

 

Până și jucăriile sunt impresionate și reacționează la distrugerea produsă de cutremur. Păpușile pot fi păpuși reale, care au aparținut cuiva. Păpușile pot face referire și la faptul că, în cazul unui cutremur, totul e distrus la fel de ușor ca într-un joc: casele, oamenii, orașele dispar ca și cum ar fi de jucărie. Cutremurul are puterea omului asupra obiectelor din jurul său. Omul devine neînsemnat în calea cutremurului – este el însuși precum o jucărie, nu mai deține controlul asupra propriei lumi create de el însuși.Cutremurul devine simbolul unei schimbări. Excavatorul intervine, brutal, strângând tot ce a fost, și plânsul e atribuit păpușilor. Nu admitem că regretăm faptul că a intervenit o schimbare radicală.Faptul că excavatorul ține în căuș plânsul de păpuși arată un gest afectuos. A ține în căușul palmei înseamnă a ține ceva fragil, mic, și asupra căruia avem putere. Plânsul păpușilor înseamnă vulnerabilitate. Excavatorul e simbolul unei forțe brutale, care este în control și care, totuși, încearcă să nu își folosească toată puterea, fiind impresionat de ce se întâmplă în cazul unui cutremur sau al schimbărilor majore. Excavatorul pare să privească totul cu înțelegere. Omul dispare – pentru că el nu mai are controlul.

Ana Irina

Luna promisă

 

luna promisă –

buna termină de șers

vechea oglindă 

Camelia Blaj

 

𝐂𝐚̂𝐫𝐩𝐚 𝐦𝐚𝐠𝐢𝐜𝐚̆ 𝐚 𝐛𝐮𝐧𝐞𝐢

Buna din poemul Cameliei Blaj a găsit după mulți ani imposibilul, luna de pe cer… O iluzie care face parte din arsenalul de seducție. A te lăsa mințit frumos face parte din etapa “orbirii” fără de care, ne explică psihologia modernă, s-ar duce pe apa sâmbetei totul. Nu ar mai fi posibilă îndrăgostirea dacă am vedea 𝑎𝑐𝑒𝑎 persoană în toată splendoarea adevărului. Migdalele amare le digeră fiecare mai târziu.

Să revenim la buna și gestul gospodăresc de a șterge oglinda veche, într-o atmosferă ritualică, de curățare a gândurilor odată cu spațiul locuit, de limpezire a vieții.

Ce coboară de pe cer strălucind mândru în oglinda proaspăt debarasată de praful timpului? Luna. Acolo, în casa ei, după ani și ani. Poate bunul nici nu mai e. Dar, într-un fel s-a întors, să-și împlinească promisiunea. Buna-i una, nu poate fi păcălită toată viața.

 

Ramona Bădescu

 

 

Ninge apăsat

 

ninge apăsat -

bunica a cumpărat

două pâini

 

Valer G. Pop

 

Un poem special prin simplitatea lui și prin faptul că, deși cuprinde două verbe, nu afirmă nimic fățiș din ceea ce trebuie semnalat de fapt, lasând totul în responsabilitatea cititorului.

Autorul așază în dosarul cu șină (cu kireji) două note de constatare care consemnează două observații de la fața locului (fără evaluare și concluzii, prezentând doar faptele) și înaintează dosarul cititorului pentru soluționare.

Ce se întâmplă, potrivit constatărilor? Mai nimic. Se relatează că "ninge apăsat" și că "bunica a cumpărat două pâini". Ce să fie senzațional în aceste evenimente?...

Un cititor nefamiliarizat cu haiku-ul "clasează" dosarul urgent. Însă împătimitul de haiku are mai multă răbdare și știe să analizeze circumstanțele faptelor prezentate, să caute indicii și să cântărească adevărata greutate a lucrurilor pe care autorul le transmite.

Astfel, faptul că ninge apăsat, dincolo de peisajul frumos de iarnă pe care-l înfățișează, anunță că în curând deplasarea în afara casei va deveni un coșmar, dacă nu ceva imposibil. Prin urmare, și drumul bunicii pentru a-și procura cele necesare traiului va fi pus serios în pericol.

În acest context, constatarea că bunica a cumpărat două pâini semnalează aspecte dramatice, bine ascunse în spatele banalei tranzacții comerciale - aspecte pe care autorul nu le afirmă în niciul fel, lăsându-le să răzbată din amănuntele cu tâlc strecurate în poem. Amănuntele sugerează că, de obicei, bunica nu cumpără două pâini, una fiindu-i de ajuns, că bunica e singură și n-are cu cine să-mpartă pâinea și greutățile vieții, că nici copiii și nici nepoții (doar e bunică, altfel ar fi fost doar "bătrâna") nu se-nghesuie prin casa ei. Iar acum, când vremea e pe cale s-o izoleze-n casă, a trebuit să se asigure că are pâine măcar pentru o zi în plus. Și a cumpărat două pâini. Textul nu consemnează să fi cumpărat și altceva. Poate că nu a avut cu ce să cumpere și altceva și nici cu ce să cumpere mai multe pâini, pentru mai multe zile. Ori poate că numai atât a fost capabilă să ducă până acasă cu forțele ei - două pâini. Bunica și-a asigurat strictul necesar pentru încă o zi. Ce va fi după... Domnul cu mila!

 

Andrei Andy Grădinaru

Neprihănire

 neprihănire – 

într-o lacrimă de rouă

vibrează o stea

Daniela Topîrcean

Chiar de la primul vers, ,,neprihănire ", autoarea încearcă să ne pregătească pentru o experiență de-o clipă.

Este momentul în care ziua se îngână cu noaptea, marcând un nou început. Totul este pur, neatins, în starea sa originară. Roua apare discret, fără zgomot, reflectând o stea. Efemerul se suprapune cu infinitul. Timpul pare suspendat.

Verbul ,,vibrează " face ca imaginea să devină vie, să pulseze, înfăptuind întâlnirea dintre rouă și stea, ca pe cea dintre pământ și cer. Picătura de rouă devine lentila care face posibilă observarea. În ea regăsim un fragment infim de univers în care substantivul ,,lacrimă" introduce emoția fragilă a unei melancolii abia sesizabile, compatibilă cu liniștea zorilor.

Este un poem delicat, sensibil, contemplativ în care puritatea dobândește contururi vizibile.

                                                                                       Irina Țipordei

Toaca schitului /Primul ceai în doi

 

toaca schitului –

rămas fără o doagă

un butoi 

Ioan Mara

 

O alăturare care ne face să zâmbim: o doagă dintr-un butoi e folosită în scop de toacă, la propriu. Dar gândul ne fuge și la sensul figurat al expresiei „a rămâne fără o doagă”.

primul ceai în doi –

la geam fără perdea

cu luna goală 

Cezar Florescu

 

Din nou un joc de cuvinte, creat prin coincidențe și prin prezența atât a sensului propriu, concret, vizual – vedem dinaintea noastră imaginea – cât și a celui figurat, sugerat de expresiile fără perdea. Expresiile „în doi” și „goală” sugerează cititorului aluzii la o întâlnire romantică. La fel ca poemul scris de Ioan Marta, poemul lui Cezar Florescu ne duce dincolo de ce e exprimat direct și dincolo de ce vedem dinaintea noastră, exprimat în imagini.

 

Ana Drobot

 

Albina mamă

 

albina mamă –

încă un strop de miere

în cana cu ceai 

Irina Țipordei

 

Încă de la apariția primului cuvânt, "albina", știm deja că se află pe undeva un strop de miere. Rămâne doar să parcurgem drumul poemului și să-l găsim. Iar el are să se ivească în toată splendoarea. Dar să nu ne grăbim...

Cel de al doilea cuvânt vine cu detalii despre albina noastră. Și aflăm că nu este vorba despre orice albină, ci despre mama tuturor albinelor, despre însăși Majestatea Sa, Regina, "Albina Mamă", iar lucrurile devin foarte interesante. Pentru că, așa cum sunt instituite regulile de milenii în regatul stupului, responsabilitățile în ceea ce privește mierea sunt distribuite lucrătoarelor de rând, nu aparțin Coroanei! Poate nu de miere este vorba în poem, cum am crezut la început?... Vom vedea. Să lăsăm puțin deoparte prima parte și să deschidem ușa celei de a doua părți.

Se servește ceaiul... și se petrece ceva deosebit de plăcut: apare "încă un strop de miere / în cana cu ceai". Autoarea nu ne spune cine și de ce sporește dulceața licorii. Ne prezintă doar un fapt, sau poate doar o senzație. Pentru clarificări, va trebui să apelăm din nou la primul vers și să aflăm ce leagă cele două părți ale poemului.

O legătură ar fi limpede, în aparență - albina din prima parte și stropul de miere din partea a doua. Dar nu aceasta este legătura pe care o căutăm, și nici nu ar funcționa foarte bine (așa cum spuneam, "albina mamă" are alte îndatoriri decât să aducă, la propriu, mierea). Va trebui să căutăm și alte sensuri ascunse ale cuvintelor.

Să citim altfel "albina mamă". Poate că "albina" nu este subiectul aici. Poate este numai atributul "mamei", iar poemul ne vorbește despre mama cea harnică și neobosită ca o albinuță, care nu stă o clipă locului și care caută mereu să aducă încă un plus de bine puiului ei. Mama, care și numai prin simpla ei prezență aduce un strop suplimentar de miere în viața noastră.

Parcă văd autoarea servind o ceașcă de ceai lângă portretul mamei, când deodată apare o albinuță. Și de aici, asocierea cuvintelor, momentul haiku și un poem splendid.

 

Andrei Andy Grădinaru

 

 

Revelion

 

revelion -

vechile regrete

cu alt număr

 IrinaȚipordei

 

Cum am simțit acest poem?!

. Amar ca o migdală arsă. Sec. Poate chiar prea pe șleau pentru ,,modul" haiku.

. Autentic, electrizant, deloc mălăieț, conținând fix contrariile care provoacă tensiunea unui poem reușit.

Cuvântul,,revelion", se știe, provine de franceză însemnând trezire. Așadar de revelion , când în aceeași noapte se face trecerea dintre ani, oamenii stau treji ,,privind" spre bucuriile așteptate în viitor. Căci nu încetăm a spera, nu?! Dar trezirea, în viziunea autorului, este mai profundă, implicând o privire deosebit de clară tocmai către trecut.

Schimbarea numărului ( ,,alt număr") se aplică atât în cazul anilor cât și în cazul regretelor -care ocupă un loc de cinste în raftul interior, acolo unde nu ne îndurăm să facem curat. Ce dacă se trece în noul an?! Regretele sunt vechiturile noastre dragi. Ba chiar înmulțite. Încarnate în noi în timpul scurs între atâtea revelioane. Ne este necaz că se țin de noi. Dar, în același timp, nu le aruncăm cu niciun preț.

E adevărat, cuvântul care constituie primul vers - ,,revelion" are destulă forță pentru a ne deschide ochii și asupra împlinirilor. Totuși, vedem că nu putem păși altfel - fără cele vechi - într-un an nou. Acest paradox ne definește ca oameni. Cu memorie. Cu

conștiință. Cu sensibilitate.

 

 

Cecilia Bîrcă

 

 

 

Parc de distracții/Din taina apei

 

parc de distracții –

copilul orb dibuind

primii fugi de nea

Cezar Florescu

 

Iată, un poem care ne transmite un mesaj deosebit.

La contactul cu primul vers, ,,parc de distracții", construim îndată cu ochii minții imaginea locului special amenajat și dotat cu carusele, cu jucării acvatice și cu jocuri interactive într-o atmosferă de mișcare, agitație și râs zgomotos.

A doua parte a poeziei vine cu descoperirea delicată a fulgilor de zăpadă de către ,,copilul orb dibuind primii fulgi de nea" și arătând că frumusețea nu se adresează doar ochilor, ci și celorlalte simțuri, iar fericirea nu este una singură.

Poezia alătură explozia de veselie a ,,parcului de distracții" cu căderea tăcută a primei ninsori. Ambele evenimente zugrăvesc lumea în moduri diferite. Unul prin zgomot, celălalt prin liniște. Ambele ne arată cum cunoașterea sa, indiferent cum se săvârșește, este la fel de intensă.

Un poem sensibil care, în câteva cuvinte bine alese, ne atrage atenția asupra faptului că fiecare episod pe care îl trăim este, de fapt, o dovadă a frumuseții vieții.

 

din taina apei –

în crucea de gheață

nașterea și moartea

 Paul-Mircea Iordache

 

În această poezie cu tentă filozofică autorul plasează în primul vers ,,taina apei".

Mai departe, ,,crucea de gheață " face o trecere de la taină la deslușirea ei, autorul luându-și libertatea de a privi apa nu doar ca pe un nou început, ci și ca pe un mod de a regândi viața. Prin ea nașterea și moartea își dau mâna, pecetluindu-ne destinul căci tot ce există, apare, se transformă și tot în apă se întoarce.

De altfel, după cum afirma și Freud, ,,scopul vieții este moartea" prin tendința materiei vii de a reveni la origine. Viața devine astfel o curgere continuă între naștere și moarte, în care nașterea ne definește misiunea, în timp ce moartea ne hotărăște încheierea ei prin întoarcerea la începuturi. Ca într-un drum fără sfârșit.

Trăgând o paralelă între știință și religie, la Bobotează apa devine o punte între vechi și nou, între moarte și viață, între profan și sacru adică între lume și sensul ei, simbolizând ,,trecerea". Iată de ce, ,,din taina apei/în crucea de gheață/nașterea și moartea".

Un poem interesant, încununat de priceperea autorului de a introduce într-un text atât de scurt idei cu sensuri atât de profunde.

 Irina Țipordei