Se scutură sakura

 

graniță-ntre lumi –
se scutură sakura
pe scaunul gol

(Tania Gogan)

 Citind poemul, ne întrebăm, firește, despre ce lumi ar fi vorba. Corelând textul cu imaginea, ne dăm seamă că una este lumea celor care încă trăiesc, cealaltă, lumea celor plecați dintre noi, ale căror spirite ne urmăresc continuu, trezind sau răscolind amintiri…

Termenul graniță este unul care intrigă; ne pune pe gânduri, fâcându-ne să bâjbâim, să speculăm în căutarea unui răspuns pertinent, valid.Granița, pe de altă parte, te forțează să accepți că există anumite limite, îngrădiri, fără de care lumea ar suferi din pricina încălcărilor, a abuzurilor de orice fel.

La hotarul dintre lumile vizate, imaginea florilor de cireș /sakura apare parcă pentru a detensiona o atmosferă încărcată, nu una la care se face trimitere direct, ci una sugerată de însuși primul cuvânt din text. Nu vi se pare că această vocabulă niponă, rostită, în context, pare să aibă sonoritatea dură unei lame katana? Mie, sincer, da.

Scuturarea acestor flori evidențiază, clar, trecerea inexorabilă a timpului, frumusețea și fragilitatea impermanenței, trecerea rapidă, parcă fără istorie, dintr-o lume într-alta.

Ultimul vers ne imprimă o stare de tristețe, de durere resimțită din cauza unei absențe care marchează, golește sufletul, răvășindu-l, transformându-l într-o urnă funerară… Imediat ce terminăm de citit poemul, avem impresia că golul, ca mesager al Nimicului, se infuzează insinuos în noi și răsună ca țipătul unei buhe…

După mine, pare să se potrivească întrucâtva cu ce transmite textul versurile marelui Lucian Blaga: Cîntă prin ceaţa/ care căzu -/ veşnic deasupră-mi / pasărea U.

 

Cezar F. Ciobîcă.

Maci înfloriți

 

 maci înfloriți -

bătrâna șterge praful

de pe oglindă

Mihaela Iacob

 

Incipitul, sub sintagma ,,maci înfloriți", pare să facă referire la sezonul acestor flori, a căror apariție transformă totul într-un spectacol.

În plin anotimp de renaștere a naturii, ,,bătrâna șterge praful de pe oglindă". Nu suntem, însă convinși că oglinda se cerea, într-adevăr, ștearsă. Poate, scopul bătrânei era doar încercarea de a regăsi în ea o imagine a sa din trecut, o imagine a ceea ce cândva a fost intens și viu precum un mac înflorit. Frumusețea naturii pare să o debusoleze, așa cum se întâmplă și cu trecerea anilor pentru fiecare dintre noi.

Prospețimea și intensitatea florilor devin un reper pentru o tinerețe trăită sau amintită. „Maci înfloriți” nu sunt doar un element de natură, ci un punct de interacțiune cu trecutul.

Irina Țipordei

 

Gală de balet

 

𝐠𝐚𝐥ă 𝐝𝐞 𝐛𝐚𝐥𝐞𝐭 –

𝐳𝐞𝐟𝐢𝐫𝐢 𝐮𝐧𝐝𝐮𝐢𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞

𝐩𝐫𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐳𝐞𝐟𝐢𝐫𝐮𝐫𝐢

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Primul vers ne introduce într-o gală de balet. Ne aflăm așadar la un spectacol de dans caracterizat prin mișcare ușoară, zbor, grație, unduire.

În a doua parte a poemului, autorul anunță ,,zefiri unduindu-se printre zefiruri". Intră în scenă ,,zefirul'' sub ale cărui adieri, costumele delicate din ,,zefir'' ale dansatorilor devin mai fluide. Vântul și materialele se susțin reciproc în deplin acord cu dansul. Armonia domină.

Omonimia substantivului sporește farmecul atât auditiv, cât și vizual. Autorul valorifică nu doar acest aspect, ci și formele diferite de plural pentru a iniția un mic joc lexical și de percepție, ca și când vântul, trupurile și costumele ar crea împreună desenul dansului.

Toate la un loc - imponderabilitatea corpului în mișcare, a vântului și a țesăturii - amplifică efectul general de plutire și de unduire, dând impresia că însuși cuvântul face pași de dans între două identități.

Irina Țipordei

Concert de pian

 

concert de pian –

notele fără cusur

ale tăcerii

Andrei Andy Grădinaru

Într-o comunicare, contează atât ce se spune prin cuvinte, cât și ceea ce se lasă a se deduce, a se subînțelege, prin limbajul non-verbal, prin comunicarea indirectă. În concertul de pian, nu ni se spune totul direct. Se lasă multe a se înțelege. Prin priviri, prin tăceri. Prin subtilități. Prin asocieri legate de cuvinte: notele tăcerii ne arată importanța momentelor în care nu ne spunem în cuvinte anumite lucruri, însă atitudinea noastră lasă totul să se subînțeleagă. În cultura japoneză, tăcerea este parte din comunicarea indirectă. Cu ajutorul momentelor de tăcere și ezitare, putem descifra ceea ce vorbitorul a vrut să spună cu adevărat.

Ana Drobot

Nopți albe

 

nopți albe –

perna îşi pierde

memoria

Cătălin Gavriliu

 

Legături bine create între jocuri de cuvinte - nopțile albe și memoria pierdută, atribuită pernei. Concentrarea și atenția sunt reduse odată cu lipsa somnului. Nopțile albe pot semnala un gol în procesul amintirii. Perna are memoria celui care stă pe ea - în cazul acestui poem, proprietarul pernei a petrecut timpul în altă parte, poate pe la petreceri. Trăitul intens însă e contrastat de amintirile lipsă. Ce rămâne din toate acestea? Totul e efemer, dar, ne întrebăm, ce sens are totul dacă nu ne amintim măcar cele petrecute?

Ana Drobot

Jurăminte

jurăminte –

un palimpsest de nisip

într-o cochilie

Ioan Marta

 

Se pare că din tot ce a fost a rămas doar … nisipul pe care, cândva, s-au scris ori s-au rostit jurăminte. Marea este un martor care cere exprimarea imperioasă a sentimentelor. Tot ea va ști să șteargă și să rescrie pe straturile vechi povestea. Și apoi să o închidă într-o cochilie ca într-un sipet prețios. Până la urmă, nu este viața un palimpsest?

Ramona Bădescu

O pană plutind

 

o pană plutind –
pleoapele haijinului
întredeschise

 (DANA ENE)

  Deși s-ar putea obiecta că primul vers povestește, cuminte, fotografia, voi para spunând că de data aceasta redundanța era necesară pentru înțelegerea restului. Într-adevăr, ce face un haijin autentic când microcosmosul înconjurător îi oferă firmituri de transcendență (căderea unei frunze, plutirea unui fulg, saltul unei broaște, etc.)? Exact: pândește, asemenea unei pisici care miroase prada, inspirația, momentul acela de satori poetic din care se naște un haiku/senryu viguros.

Am toată admirația pentru subtilitatea și (auto)ironia cuprinse in versuri, și mai ales pentru aparenta simplitate și eleganță (căci doar cine scrie haiku știe câtă muncă și frământare stau în spatele produsului final) cu care este construită aluzia poemului. Felicitări, Dana Ene, te mai așteptăm pe la noi.

 Ioana Dinescu

Rece ca piatra

 

dincolo de ieri
(și-)a pierdut inocența –
rece ca piatra

(Catinca Vlad)

 Poemul pe care l-am ales drept câștigător luna aceasta, chiar dacă șchioapătă un pic (ca să sune mai bine ar fi trebuit adăugat un pronume reflexiv în fața verbului), asta îl face parcă și mai straniu ca atmosferă, m-a teleportat imediat la cazul Caracal… Un anumit eveniment  din trecutul nu prea îndepărtat a bulversat total ființa celui/celei la care se face referire… Cititorului nu-i trebuie multă imaginație ca să-și dea seama că cel/cea pângărit/ă a suferit enorm și nu se mai poate descotorosi de haina hâdă a unor imagini care, asemeni unor fantome, revin brutal, permanent pentru a-i face viața insuportabilă…

              Deși nu face parte parte din recuzita firească a haikuului, comparația din final (substantivul “piatra”trimite atât cât trebuie la fotografia de la care s-a pornit) subliniază foarte bine transformarea șocantă a persoanei suferinde în ceva insensibil, apatic, lipsit de vitalitate, cu alte cuvinte într-un obiect inanimat, cu minime șanse de evoluție…

               Pentru a putea ajuta cumva victimele unor astfel de acte inumane, e nevoie de  toată empatia și căldura noastră, de rugăciuni tămăduitoare, care să-i aducă din nou pe linia de plutire…

               În concluzie, poemul de față, profund prin tema abordată,  prin suferința pe care o emană, ne îndeamnă parcă să nu rămânem reci, impasibili, ci să luăm atitudine și să căutăm soluții prin care să stârpim deviațiile comportamentale care creează dezechilibre și atentează la siguranța celor pe care-i iubim…

Cezar-Florin Ciobîcă

Mersul pe sârmă

 

descătușare –
două umbre-n zori deprind
mersul pe sârmă

(Mona Gheorghe)

 Primul vers face legătura cu fotografia într-un mod aerat, subtil, inversând ”înlăcătușarea” multiplă din imagine și transformând-o într-o descătușare (la figurat, desigur) a simțurilor. Foarte bine ales acest prim vers, cu maximum de concizie și multitudine de sensuri.

Mai departe poemul lasă loc unor variate direcții de interpretare, așa cum îi stă bine unui haiku. Poate că după descătușarea nocturnă, cele două umbre învață prudența și falsitatea impusă de vechile roluri pe care le are fiecare în familie sau societate. Un mers pe sârmă printre minciuni și jumătăți de adevăruri, un secret doar al lor, păzit de lacătele unei iubiri imposibile(?)

Felicitări, Mona Gheorghe și te mai așteptăm pe la noi.

Ioana Dinescu

Noapte de Sânziene

 

noapte de Sânziene –

de veghe la granița

dintre lumi

(LUMINIȚA CANDELĂ)

Insolită interpretare a fotografiei din concurs, cămașa simbolizând ursitul presupus a se arăta în această noapte, de Sânziene. Primul vers plasează acțiunea într-un moment legat de tradiții și obiceiuri mioritice. Versul al doilea accentuează starea de spirit a autoarei, în așteptare, între cele două lumi (ultimul vers), reală-ireală, creând un fin balans ce captează atenția cititorului. Haikuul însuși împrumută din mireasma coroniței lăsate intenționat afară, peste noapte, în speranța că va fi cuprinsă de rouă. În opinia mea, acest poem creează un tot emoțional și foarte  original cu fotografia. Cele două componente (imagine – haiku) nu se explică una pe cealaltă, ci se complementează, așa cum cere prin definiție o haiga, motiv pentru care i-am acordat diploma lunii iunie, a cărei concepere aparține doamnei Constanța Erca.

Ioana Dinescu