Iscodind-o pe Livia Ciupav

  

Continuăm seria interviurilor prin care încercăm să facem cunoscute gîndurile celor din mica noastră comunitate. Livia Ciupav face parte din ultima generaţie care s-a apropiat de haiku. Şi a făcut-o, avînd în vedere vîrsta şi profesia, evident, prin intermediul internetului. A încercat şi altfel, dar în Arad, unde locuieşte, nu există alţi iubitori de haiku (sau, cel puţin, nu ştiu unii de alţii), iar bibliotecile din oraş nu prea au auzit de aşa ceva.

 În prima parte, o relatare savuroasă a încercării Liviei de a merge pe urmele, destul de inconsistente, ale haiku-ului prin bibliotecile oraşului de baştină şi apoi răspunsuri la cîteva întrebări.

 

CTA: Ion Untaru, mi-a trimis un volum cu titlul Ne-am întîlnit pe internet (care din păcate aşteaptă încă să-l citesc). Despre asemenea întîlniri, multe terminate cu iubiri şi căsătorii, avem destule relatări la tv. Întîlnirea ta cu haiku-ul aspiră la un asemenea final apotetic?

 

LC: Nu va fi o căsătorie, nu mă voi dedica doar haiku-ului (încă mai sper că voi scrie şi un roman cândva), dar iubire în mod sigur este. Şi poate într-o bună zi se va termina cu un volum, de ce nu?

 CTA: Povestirea ta despre căutarea acului în carul cu fîn nu este doar nostimă, ci şi exemplară pentru realitatea de la noi: nu s-au scris decît un număr infim de cărţi de haiku care ar putea fi găsite în biblioteci, dar bibliotecarii habar n-au de ele, celelalte, în tiraje intime, nu ajung nici în librării, nici în biblioteci. Crezi că ROMANIAN KUKAI reuşeşte să facă un început în recuperarea acestei stări de fapte? Crezi că, în cazul unei comunităţi atît de mici ca cea a iubitorilor de haiku, internetul poate fi mai eficace decît piaţa cărţii?

 LC: Romanian Kukai e un început. Unul cu dreptul. Reuşeşte să ne adune, să ne pună la dispoziţie materiale pe care cu greu le-am putea găsi în altă parte, să ne îndrume (un exemplu care îmi vine în minte ar fi colecţia de lecţii de haiku, foarte utilă începătorilor şi nu numai). Da, în cazul iubitorilor de haiku, Internetul poate facilita accesul la informaţie, ceea ce piaţa cărţii (aproape inexistentă în cazul liricii nipone) nu reuşeşte. Acesta a fost de altfel şi cazul meu.

 CTA: Cum ţi se pare că e tratată poezia niponă pe site-urile cu profil literar larg, gen agonia?

 Marginalizată, ignorată chiar, în favoarea altor genuri, la fel ca în viaţa reală. Haiku-ul e un fel de răţuşcă cea urâtă. Puţini sunt cei ce recunosc în el o lebădă.

 Spui că în momentul în care ai aflat ce e haiku-ul spiritul lui îţi era deja familiar. Şi eu cred că există o anume înclinare care ne predispune la a gusta haiku-ul şi, eventual, a-l şi scrie. Poţi să spui cu cuvintele tale, fără să abuzezi de cunoştinţele dobîndite ulterior, care ar fi trăsăturile acelui spirit şi cum s-a împletit el cu ceea ce ai aflat abia ulterior?

 Haiku-ul m-a impresionat prin descoperirea unor emoţii pe care nu m-am crezut capabilă a le trăi la o simplă lectură a 3 versuri. Atât de mult exprimat în atât de puţin. Mai apoi am aflat că a scrie haiku nu înseamnă doar a decupa instantanee din realitate, a le reda într-o formă cât mai simplă şi mai concisă, fără a abuza de cuvinte şocante, ci mult mai mult. A scrie haiku înseamnă a surprinde atât clipa cât şi ceea ce se ascunde îndărătul ei, un asemenea ţel merită tot efortul.

 CTA: Poemele tale au constant o maturitate a scriiturii manifestată prin echilibru. Sînt delicate, uneori subtile şi rămîn totuşi sobre. Ştii să laşi tîlcul nedezghiocat din imagine. Scrii greu, revii, cizelezi? Scrii mult şi alegi puţin?

 Scriu rar, tai mult, e cam trist. Probabil şi din cauza lipsei timpului. Am o slujbă, o familie, pentru scris rămâne restul, ceea ce e destul de puţin.

 CTA: Studiile şi pregătirea ta profesională – fizică, informatică, analist programator – sînt la polul opus activităţii literare. Cum se tolerează ele reciproc? Există vreo interferenţă? Sau doar un paralelism respectuos?

 Nu se exclud. Atâta timp cât nu pot trăi din scris, sunt obligată să am o slujbă. Care e aceasta, cred că e total lipsit de importanţă. M-am întrebat şi eu dacă m-ar fi ajutat absolvirea unei facultăţi de filologie, dacă mi-ar fi uşurat calea, dar n-am reuşit să ajung la o concluzie afirmativă. La urma urmei, cred că acesta e farmecul unui scriitor, de oriunde provine (din fabrică sau de la catedră, din medicină, jurnalistică sau informatică), el îşi găseşte drumul spre literatură şi cumva îşi integrează trecutul în ea.

 CTA: Ştiu că înclinarea pentru citit şi literatură vine din faptul că ai bîntuit printre cărţile din casă. Pentru pasiunea ta a fost de ajuns asta sau ai avut şi contacte cu persoane care te-au stimulat şi îndrumat?

 LC: Cărţile au avut un rol hotărâtor. Dar acum sunt pe cont propriu. Doar eu şi pasiunea mea.

 Din 2005, an de an, ai obţinut premii la concursuri de poezie şi proză, iar în decembrie 2007 ai publicat, tot în urma unui concurs de debut, primul volum de poezie, Obsesii, la Ed. Lumen din Iaşi. Ce au reprezentat pentru tine concursurile şi, desigur, premiile respective?

 La momentul respectiv, mai multă încredere în mine şi în scrisul meu. Acum, doar o simplă notă în biografie.

 CTA: Concursul nostru seamănă cu ele? Sau este cu totul diferit? Crezi că este un reviriment pentru cei ce scriau haiku răzniţi unii de alţii?

 Cu totul diferit. Văd o reacţie imediată la ceea ce scriu şi nu doar din partea veteranilor în ale haiku-ului ci şi a celor mai noi. Sunt şi concurent şi jurat în acelaşi timp, ceea ce mă obligă să citesc cu atenţie creaţiile celorlalţi, să judec, să înţeleg, să fac o comparaţie între haiku-urile lor şi ale mele. Mă stimulează să scriu mai bine, să evoluez mai repede. E un câştig de experienţă şi de timp totodată. De una singură mi-aş fi descoperit mult mai târziu stângăciile unor versuri.

 CTA: Cum se integrează haiku-ul între celelalte genuri literare pe care le abordezi?

 De ce abordez genuri diferite: poezie, proză, teatru? De multe ori se întâmplă să simt nevoia unei schimbări şi alternându-le evit să mă plictisesc. Într-un astfel de moment a apărut şi haiku-ul. Oricum, indiferent de genul literar abordat am nevoie de aceleaşi lucruri: inspiraţie şi linişte.

 Despre cum am întâlnit haiku-ul sau cât de important e secolul în care te naști…

 De la străbunici la părinţi, toţi au boala cititului în familia mea. Copilăria şi adolescenţa mi le-am petrecut între apartamentul tapetat cu volume al părinţilor şi cutiile cu cărţi vechi din podul bunicilor. Şi cu toate acestea, dacă nu s-ar fi inventat Internetul (norocul meu că m-am născut în secolul potrivit!), nu aş fi ajuns niciodată să citesc haiku. Pentru că în toată imensitatea bibliotecii personale nu am nicio carte de haiku. M-am întâlnit cu haiku-ul de-abia pe agonia.ro. Aşa a fost să fie. Şi am simţit imediat că mi se potriveşte. Mi-am dat seama că scriam haiku (bineînţeles fără a respecta numărul de versuri, respectiv de silabe) şi înainte să ştiu de existenţa lui, doar că nu îl numeam aşa. Dar spiritul lui îmi era deja familiar.

M-am hotărât să aflu mai multe despre această formă de poezie. Mai mult decât puteam descoperi navigând pe Internet. Singura idee ce mi-a trecut prin minte a fost să deschid uşa bibliotecii publice. Zis şi făcut. Spre stupoarea mea, angajata de la secţia împrumut pentru adulţi, habar nu avea ce e acela un haiku. Am încercat să îi explic câte ceva din puţinul pe care îl cunoşteam, dar mi-a tăiat urgent elanul:

- Autorul!

M-am blocat. Nu ştiam numele niciunui scriitor de haiku.

- Dacă nu ştii autorul, nu am ce să-ţi împrumut, s-a spălat ea pe mâini, transferându-şi atenţia spre următoarea victimă.

M-am reîntors la Internet şi Google. Am întocmit o listă: Matsuo Basho, Kobayashi Issa, Şerban Codrin, Vasile Moldovan …..Apoi am luat din nou direcţia bibliotecii. Aceeaşi doamnă. La fel de amabilă:

- Nu avem, mi-a replicat sec, după ce mi-a făcut onoarea de a-şi apleca (o fracţiune de secundă) privirea asupra hârtiei pe care i-o arătam.

Am revenit în altă zi, la altă oră, cu o altă listă. O altă doamnă. Auzise de haiku şi mi-a împrumutat un volum scris de un arădean. Mi-a plăcut. După un timp, căutând de una singură printre rafturile bibliotecii, am dat peste o veche antologie de lirică japoneză. Se regăseau în ea, printre alţii, Matsuo Basho şi Kobayashi Issa, aceiaşi despre care mi se spusese că nu există.

Iscodindu-l pe Iulian Dămăcuș

 

Iulian Dămăcuş, născut în comuna Cătina, judeţul Cluj, este profesor de franceză la Gherla. Debutează editorial în antologia Eterna epigramă în 1990. Este prezent apoi într-o serie de alte antologii de epigrame şi haiku, ca şi în paginile multor reviste. Cîteva dintre volumele publicate: Epigrame, 1998; Beţivul, haiku, 1998; Pînza de păianjen, haiku şi tanka, 2003; Cînd singurătatea, 2000; Galeria cu tablouri, 2003; Viespar în orbite, 2005; Ochii albaştri ai bunicii, proză, 2005; Triptice, poezie, 2007. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Răspunzînd la cîteva întrebări, a făcut-o cu laconismul caracteristic celui ce scrie epigramă şi haiku.

 CTA: Sînteţi profesor de franceză. Studiile v-au apropiat de literatură sau pasiunea literară v-a îndemnat să alegeţi filologia?

 ID: plăcerea lecturii, unele încercări de a scrie poezie/proză, frica de matematică…

 CTA: Pentru mine cel puţin, rămîneţi un veteran al haiku-ului. De cînd scrieţi haiku, în ce împrejurări aţi aflat de el şi cum aţi reuşit să vă apropiaţi de spiritul său?

 ID: cred că prin 90, la Cenaclul de epigramă din Cluj unde se mai afla o asociaţie Niponica ce promova cultura japoneză; dintre epigramişti câţiva frecventau întâlnirile acestei ”asociaţii”, apoi cele organizate de F. Vasiliu.

 CTA: Ştiu de existenţa unui cerc de haiku la Cluj, aţi fost cumva membru al lui, cine mai făcea parte din el şi cine l-a condus? Ce activitate a avut, cît timp a rezistat?

 ID: un timp (vreo 3 ani) cenaclul şi-a ţinut sedinţele la sediul rev. Steaua sub patronajul scriitorului Aurel Rău; au participat şi alţi scriitori clujeni; am colaborat f.b. cu A.Rău, cu care am participat şi la două întâlniri org. de S.CODRIN la Slobozia.

- după aceea cenaclul a activat în alte locaţii;

 CTA: V-a atras, bănuiesc că înainte de a şti ce e haiku-ul, epigrama. Sînt cele două genuri într-o relaţie de interferenţă pozitivă? Sau sînt fundamental divergente?

 ID: criticul lit. Petru Poantă zicea că senryu-ul este o epigramă…; haiku-ul este altceva, evident…

- am publicat într-o rev. japoneză câteva consideraţii personale despre senryu.

 

CTA: Obişnuit cu internetul, mi se pare că perioada anterioară lui a fost una dificilă pentru iubitorii de haiku, dispersaţi în ţară, de multe ori în localităţi mici, şi beneficiind de puţine reviste şi surse de informare. Ce ne puteţi spune despre felul în care totuşi ei au reuşit să constituie o comunitate, prin ce mijloace de comunicare? Cu ce eficacitate?

 ID: dacă vă spun ca ceea ce se obţine prea usor nu mai are aşa farme … o să înţelegeti raspunsul, dar astea-s vremurile

 CTA: Sînteţi un utilizator versat al compului? Cum vi se pare universul internetului? Credeţi că în lumea haiku-ului românesc genul de comunicare pe care îl facilitează va avea un impact salutar?

 ID: nu-s prea priceput, ati văzut, cred, însă azi când oamenilor nu le mai ajunge timpul, netul e necesar în orice domeniu…

Ce părere aveţi despre concursul nostru? Dar despre constelaţia noastră de site-uri?

– e un demers curajos şi salutar; sa nu uitati de exigenţă!...

 

I. Dămăcuş, 11 mai, 2008,GHERLA

Iscodindu-l pe Ioan Găbudean

 

„Haiku-ul, înainte de toate!"

CTA: În afara Bucureştiului şi Constanţei, locuri unde activitatea celor care scriu haiku este coagulată de multă vreme în jurul unor societăţi şi reviste, în celelalte locuri din ţară au avut loc doar încercări pasagere de a realiza nişte centre viabile. Sînteţi unul din puţinii iubitori ai haiku-ului care s-a dovedit şi un bun organizator. Tîrgu Mureş este, pe harta poeziei nipone din România, unul din cele cîteva repere, mai puţine decît degetele unei mîini, care marchează o activitate susţinută de multă vreme, cu rezultate remarcabile pentru toţi cunoscătorii. Cum aţi reuşit acest lucru în oraşul dv.?

IB:  Bucureşti şi Constanţa, prin societăţile de haiku înfiinţate de către Florin Vasiliu şi Ion Codrescu şi datorită revistelor Haiku şi Albatros au dat un impuls deosebit mişcării de haiku din România, cu consecinţe benefice pentru cei atraşi de literatura Orientului, iar Japonia şi haiku-ul au stat în centrul atenţiei multor poeţi, doritori să exploreze noi ţinuturi lirice.Exemplul celor două mari oraşe a fost urmat de alte localităţi care s-au dovedit importante pentru haiku-ul românesc: Slobozia, Cluj – Napoca, Piatra Neamţ şi, cum spuneaţi Dumneavoastră, Târgu-Mureş, oraş al florilor şi al poeţilor, situat în inima Transilvaniei. Cum am reuşit să plasez acest oraş, atât de drag mie, pe orbita haiku-ului românesc? Prin pasiune, cu multă muncă şi, desigur, cu încredere în posibilităţile mele şi ale prietenilor mei, poeţii mureşeni. Existenţa unui grup de poeţi, relativ tineri, dornici de a şti cât mai multe despre poezia niponă, în general, şi despre haiku, în special, a făcut posibilă apariţia la Târgu-Mureş a unui Cerc de Haiku şi a revistei Orfeu, prima revistă de haiku din Transilvania, privită cu neîncredere şi chiar cu suspiciune, la început, de către unii „cârcotaşi”. Dar activitatea grupului mureşean şi revista Orfeu au convins până la urmă şi încercările de scriere, popularizare şi răspândire a haiku-ului au devenit o certitudine în spaţiul mureşean. Ne-am organizat, am scris, am comentat haiku-ul şi fenomenul haiku, am publicat cărţi, au apărut plachetele în colecţia revistei Orfeu şi totul a devenit firesc, Transilvania devenind, vorba lui Şerban Codrin, o provincie lirică a Japoniei! Haiku-ul a învins şi pe meleagurile tansilvane, repet, prin pasiune, muncă şi încredere.

Colaborarea şi buna înţelegere între autorii de haiku a fost cheia succesului de la Târgu-Mureş şi mă bucur că am reuşit să strâng în jurul meu nişte poeţi talentaţi şi plini de entuziasm. Vorbim de perioada 1990-2008, când s-au pus bazele unei mişcări de haiku în spaţiul mureşean, cu club de haiku, revistă, colecţie de poezie haiku, colocviu naţional, cerc de haiku în şcoli, toate la Târgu-Mureş...

 CTA: Ce reprezintă Clubul Bucurii efemere, cum a fost conceput el şi cum funcţionează, ce autori au făcut şi fac parte din el?

 IG: Clubul Naţional de Haiku Bucurii efemere din Târgu-Mureş a luat fiinţă în 20 aprilie 2002 din dorinţa de a strânge relaţiile dintre haijinii români, deviza „ Prietenie prin haiku” fiind mereu în atenţia noastră. Iniţial, Clubul avea o arie restrânsă, locală, cu poeţi din judeţul Mureş (Târgu-Mureş, Iernut, Sovata, Târnăveni), în total 11 membri fondatori, fani şi creatori de haiku: Emilia Albu, Iosif Albu, Mihail Bica, Ana-Maria Crişan, Doina Găbudean, Viorica Miculi, Anca Ionela Mureşan, Maria Dorina Paşca, Gheorghe Păcurar, Mircea Miculi (secretar), Ioan Găbudean (preşedinte fondator). Locul de întrunire: domiciliul preşedintelui, în natură, la Iernut, unde se citeau şi se comentau haiku-urile celor prezenţi. Prin amploarea luată, Clubul a devenit naţional, numărând în prezent 85 de haijini din diferite localităţi ale ţării: Târgu-Mureş, Constanţa, Cluj-Napoca, Slobozia, Iaşi, Bacău, Ploieşti, Arad, Râmnicu-Vâlcea, Vişeu de Sus, Cugir. Gherla, Târgu-Jiu, Giurgiu, Craiova, Timişoara, Galaţi, Târgovişte, Reşiţa, Piatra Neamţ, Lehliu-Gara etc. Din acest Club, care a organizat în anul 2003 un Colocviu Naţional de Haiku, fac parte poeţi de haiku foarte cunoscuţi şi apreciaţi, talente deosebite: Şerban Codrin, Dan Doman, Zeno Ghiţulescu, Ana Marinoiu, Lucia Amarandei, Laura Văceanu, Manuela Miga, Utta Siegrid König, Radu Pattrichi, Dumitru Ene-Zărneşti, Ştefan Doncea, Florin Grigoriu, Victor Sterom, Lucian Perţa, Nicolae Marian Tomi, Bogdan I. Pascu, Adina Enăchescu, Ion Pachia Tatomirescu, Vasile Smărăndescu, Sonia Cristina Coman, Ion Untaru, George Corbu, Constantin Frosin, George Drăghescu,Gabriela Genţiana Groza, Cristeian Petre-Argeş, Vasile Moldovan, Ion Filipciuc, Dumitru D. Ifrim(decedat, din păcate), Clelia Ifrim, Laura Văceanu, Elena Manta Ciubotariu, Maria Petra, Constantin Păun, Vasile Vorobeţ, Iulian Dămăcuş, David Alexandru, Ana Udrea, Amalia Voicu, Letitia-Lucia Iubu, Rafila Radu, Vasile Zetu, Iulian Nuţă etc.

Clubul Naţional de Haiku Bucurii efemere este o asociaţie non profit, membrii completând o adeziune cu date personale (localitate, vârstă, profesie, activitate literară). Nu se percepe cotizaţie şi poate fi membru oricine face dovada că scrie haiku sau e fan haiku. Nu-i excludem pe cei care nu sunt creatori, dar pot fi buni critici ai fenomenului haiku. Membrii Clubului au o asiduă corespondenţă, ţin legătura tot timpul, îşi trimit cărţile, îşi spun părerea despre cărţi în recenzii publicate în ziare şi reviste din ţară. Ajută la publicarea unor plachete (24 sau 48 de pagini), format de buzunar, un fel de legitimaţie de haijin, încurajându-i, astfel, şi pe cei începători în ale micropoemului japonez.

 CTA: Ştiu că aveţi multe legături cu vechii autori din ţară. Cei care sînt însă nou veniţi în lumea haiku-ului, în special cei care au aflat numai de curînd şi mai degrabă de pe internet de existenţa lui, ştiu puţine despre dv. În august 2007, atunci cînd Maria Tirenescu mi-a trimis un număr al revistei Imagini frumoase, am publicat pe ROMANIAN KUKAI o schiţă de profil despre dv. V-aş ruga să spuneţi cîteva cuvinte despre dv. pentru cei care încă nu vă cunosc.

 IG: Pentru cei care nu mă cunosc (sau mă cunosc foarte puţin), vă prezint o mică fişă de autor, căci CV-ul meu este destul de încărcat cu multe cărţi şi plachete, premii literare, antologii. Deci: Ioan Găbudean s-a născut la Cipău, jud. Mureş, România. Profesor de limba şi literatura română al Gimnaziul „G. Coşbuc” din Târgu-Mureş, membru al Uniunii Scriitorilor din România (2000), preşedintele Clubului Naţional de Haiku Bucurii efemere din Târgu-Mureş(2002), membru al Uniunii Epigramiştilor din România (2006).

A scris poezie clasică şi modernă, haiku (prezent în 5 antologii internaţionale), epigrame (prezent în 6 antologii naţionale), tanka, renga, haibun (proză scurtă), poeme într-un vers, rondeluri, aforisme, un total de 34 de plachete şi cărţi.

A fost tradus în engleză, franceză, italiană, germană, japoneză, sârbă, suedeză, slovenă, greacă etc.

Volume reprezentative:

 Adio romantism, Casa de editură „Mureş”, Târgu-Mureş, 1992;

Linişte de mătase, Casa de editură „Mureş”, Târgu-Mureş, 1995

Fluturi de noapte, Editura „Aurora”, Târgu-Mureş, 1996;

Între viaţă şi moarte, Editura „Brăduţ”, Târgu-Mureş, 1999;

Umbra mea printre fotolii, Editura „Brăduţ”, Târgu-Mureş, 2000;

Paznic de fluturi, Editura „Brăduţ”, Târgu-Mureş, 2002;

Casă de vânzare, Editura „Ardealul”, Târgu-Mureş, 2003

Chemarea în Paradis, Editura „Ardealul”, Târgu-Mureş, 2003;

Diligenţa de Cipău, Târgu-Mureş, 2006;

Hipodromul Magic, Târgu-Mureş, 2006;

Eternitate, Târgu-Mureş, 2007.

 CTA: Cînd aţi aflat de haiku, în ce împrejurări?

 IG: Intersul meu pentru Japonia datează din copilărie. Elev fiind, pasionat de istorie şi de geografie, de biologie şi mai ales de literatură, călătoream peste oceane şi mări, pe toate continentele în faţa atlasului plin de ispite şi taine...

Descopeream ţinuturi îndepărtate, populaţii misterioase, locuri şi oameni cu totul aparte.

Curiozitatea şi dorinţa de a şti cât mai multe mi-au îndreptat atenţia spre insulele şi insuliţele care formau Arhipelagul Nipon. O lume fascinantă cu shoguni şi samurai, cu luptători de sumo se perindau prin faţa mea într-un peisaj exotic.

De la călătoria pe hartă, am trecut la lecturi asidue despre Japonia şi am căutat să citesc tot ce îmi cădea în mână - în special literatura japoneză.

Cartea care a însemnat apropierea mea de Ţara Soarelui Răsare a fost, fără îndoială, microromanul lui Yasunari Kawabata „Ţara zăpezilor”. Descopeream o lume nouă, o altfel de viaţă, cu obiceiuri şi tradiţii inedite, chiar ciudate pentru noi, europenii. De-atunci, din 1974, Japonia a devenit o febleţe, o pasiune, aproape o obsesie.

 CTA: V-aţi dedicat haiku-ului de la început sau a existat o perioadă de incubaţie?

 IG:Fiind preocupat de poezie, la început ca cititor pasionat, apoi ca autor, am citit cu plăcere, interes şi folos poezie lirică japoneză în traducerea lui Dan Constantinescu şi a lui Ion Acsan.

Foarte atractiva casetă cu cele cinci plachete din haijini japonezi /Basho, Buson, Issa, Shiki şi alţii/ a avut un impact deosebit asupra mea, haiku-ul devenind poezia mea preferată.

Un impact deosebit a avut şi cartea lui Aurel Rău „În inima lui Yamato” (9 priviri lirice asupra Japoniei), apărută la editura „Albatros”, Bucureşti, în anul 1973, pe autor cunoscându-l, mai târziu, la un colocviu Naţional de Haiku de la Constanţa.

După 1990 s-a creat în România o adevărată mişcare de haiku. Merite deosebite a avut Florin Vasiliu, fondator al Societăţii Române de Haiku şi al revistei Haiku, la Bucureşti, apoi revista de la Constanţa „Albatros” /redactor-şef:Ion Codrescu/, Societatea de Haiku din Constanţa/fondator, acelaşi Ion Codrescu/, Festivalurile de Haiku şi Colocviile de la Bucureşti, Constanţa, Slobozia, unde Şerban Codrin înfiinţează o inedită şcoală de poezie tanka şi renga, Târgu-Mureş, unde poetul Ioan Găbudean strânge haijini din toată ţara într-un Club Naţional de Haiku intitulat „Bucurii efemere”...

Mulţi poeţi au început să scrie haiku şi au apărut cărţi cu haiku-uri ale autorilor români, ceea ce e un lucru îmbucurător şi benefic pentru literatura română, care a avut dintotdeauna disponibilităţi sincronizatoare faţă de literatura universală. Deci, am luat-o încet cu Japonia, pas cu pas, aş zice, şi cu haiku-ul: istorie, geografie, literatură, antologii, acumulări, meditaţie şi apoi... scrisul micropoemului de inspiraţie niponă. Perioada 1990-2008 a fost foarte benefică pentru mine, iar între 1995 şi 2005 a fost o perioadă de graţie, aş putea spune. Scrierea haiku-ului m-a făcut mai stăpân pe mine, mai încrezător în posibilităţile mele, haiku-ul m-a relaxat, mi-a deschis ochii asupra naturii care, vorba lui Eminescu, „nu minte niciodată”. Consider haiku-ul o poezie cu valenţe terapeutice, filosofia Zen fiind simplă şi la îndemâna oricui: să fii mereu prezent în prezent, să nu eziţi când vrei să faci un lucru, să meditezi la lumea reală...

CTA: Spuneţi-ne ceva despre revista Orfeu, cînd a apărut, cît timp aţi publicat-o, ce conţinut avea şi ce autori aţi publicat?

Revista „Orfeu” a apărut în 1998 la Târgu-Mureş. Primul număr, ediţia de iarnă avea 16 pagini, redactor-şef fiind Ioan Găbudean. Am pornit singur la drum. După ce am luat legătura cu haijinii din ţară am alcătuit un colectiv de redacţie care a rămas, cu mici excepţii, acelaşi, timp de 6 ani(1998-2003), cât a durat acest frumos vis nipon pe meleagurile transilvane. Din colectivul de redacţie făceau parte: Titus Andronic (decedat între timp), Dan Doman, Constantin Frosin, ZenoGhiţulescu, Dumitru D. Ifrim (decedat, din păcate), Clelia Ifrim, Bogdan I. Pascu, Ion Roşioru, Dumitru Radu, Radu Patrichi., Ştefan Gh. Theodoru. Scoteam câte 2 sau 3 numere pe an, cu 24-36 de pagini, iar mai târziu un singur număr cu 48,56 sau 76 de pagini, revista fiind ilustrată cu reproduceri după marii pictori japonezi Hokusai, Utamaro, Hiroshige. Revista publica haiku, tanka, rengay, renku, haibun, poeme într-un vers ale autorilor din ţară, dar şi din străinătate (Serbia, S.U.A., Anglia, Franţa, Grecia, India, Japonia etc). În revistă s-au publicat şi recenzii, eseuri legate de fenomenul haiku, microantologii de haiku. Au publicat poezie de inspiraţie niponă în „Orfeu” (selectiv): Titus Andronic, Şerban Codrin, Dumitru Radu, Dumitru Ene-Zărneşti, Dan Doman, Bogdan I. Pascu, Ioan Găbudean, Doina Găbudean, Radu Pattrichi, Dumitru şi Clelia Ifrim, Constantin Frosin, Ion Roşioru, Ana Marinoiu, Ioan Marinescu, Lucia Amarandei, Utta Siegrid König, George Drăghescu, Teodora Moţet, Manuela Miga, Ana-Maria Crişan, Sonia Cristina Coman etc.

 CTA: Cum a fost finanţată şi cu cine aţi colaborat?

 Revista a fost finanţată de către mine şi ca profesor (salariu de profesor) mi-a venit destul de greu, acesta fiind unul dintre motivele renunţării la revistă. Cu această ocazie ţin să mulţumesc tuturor redactorilor şi colaboratorilor care m-au ajutat să scot această revistă, demnă, zic eu, de luat în semă. Scriitorul Emil Manu dedică revistei „Orfeu” 3 pagini în cartea Domniei sale „Reviste româneşti de poezie”, ediţia a II-a, apărută la Ed. Curtea Veche, Bucureşti, în anul 2001(vezi pag .169-172).

CTA: Aţi avut şi o intensă activitatea editorială, stimulînd publicarea de volume individuale şi antologii. Aţi înfiinţat Colecţia revistei Orfeu (seria Poezie) în care mulţi poeţi şi-au publicat propriile volume. Cam cîte volume au fost publicate în această în această colecţie?

 IG: Din dorinţa de a stimula, de a spijini mişcarea de haiku am înfiinţat colecţia revistei „Orfeu”, colecţie modestă, fără pretenţii, format de buzunar cu 24 şi 48 de pagini, plachetele apărând pe hârtie colorată: galben, roz, verde, mov etc. S-au publicat în seria poezie haiku, tanka, rengay, renku-în total 64 de poeţi din toată ţara care au „riscat” cu mine în această întreprindere lirică neobişnuită. Au debutat în această colecţie: Doina Găbudean, soţia mea(profesoară de limba şi literatura română la aceeaşi şcoală cu mine), Sonia Cristina Coman, Iosif Albu, Ecaterina Dărăban; Mihail Bica, Maria Tirenescu, Anca Ionela Mureşan, dar au publicat şi haijini consacraţi: Dan Doman, Florin Grigoriu, Dumitru D. Ifrim, Clelia Ifrim, Radu Patrichi, Utta Siegrid König, Ioan Marinescu, Ana Marinoiu, Lucia Amarandei, Dumitru Ene-Zărneşti, Constantin Păun, David Alexandru, Vasile Moldovan, Iulian Dămăcuş, Adina Enăchescu, Gheorghe Popescu-Ger etc.

 CTA: Aţi îngrijit multe antologii. Credeţi că ele sînt mai importante şi mai stimulative pentru cei ce scriu poezie de factură niponă?

 IG: Consider că antologiile sunt oglinzi fidele ale fenomenului literar, oglinzi necesare pentru a ne putea vedea faţa lirică. Eu consider că ele sunt benefice;făcute cu profesionalism, cu simţ estetic şi cu intuiţie, pot să reflecte starea fenomenului literar la un moment dat.Ele nu pot fi decât subiective, se înţelege, şi trebuie să facem noi înşine o selecţie din „selecţie”. Căci nu tot ce e antologat e şi valoros, automat, bătut în cuie. Dar dacă apari în vreo 5-6 antologii de haiku, de exemplu, înseamnă că te poţi numi haijin(de fapt, doar japonezii sunt haijini, ceilalţi, nejaponezi, sunt autori de haiku, de micropoeme în stil haiku).

În activitatea mea dedicată haiku-ukui am reuşit să public şi eu câteva antologii, sper, cu folos:

·       Culegătorii de rouă, colectia revistei „Orfeu”,Târgu-Mureş,1999, 24 de pagini, menţionată de Ion Rotaru în a sa „O Istorie a literaturii române”, vol. V., Ed. Niculescu, Bucureşti, 2001;

·       Ore de tăcere, antologie cu haiku-uri comentate, Ed. Brăduţ, Târgu-Mureş, 2002;

·       Aromă de nea, Ed. Ardealul, Târgu-Mureş, 2003;

·       Luna din lac, antologie a Cercului de haiku „Crizantema” de la Gimnaziul „G. Coşbuc”, Târgu-Mureş, Casa de editură ”Mureş, Târgu-Mureş, 2003;

·       Din nou Septembrie, antologie a Cercului de Haiku „Crizantema”, Casa de editură „Mureş”, Târgu-Mureş, 2005.

Acum definitivez o antologie personală de haiku(aproximativ 280 de micropoeme) care o să apară în 2008 sau în 2009. Cred că pentru iubitorii poeziei de origine niponă antologiile sunt o bună sursă de informare şi un stimulent pentru creaţia proprie.

 CTA: Ce sfaturi aţi putea da celor care sînt la începuturi în apropierea lor de genurile poeziei nipone?

 Nu cred că sunt îndreptăţit a da sfaturi. Fiecare scrie în felul său, unic, inconfundabil. Buffon spunea că „Stilul e omul însuşi.” Şi, totuşi(vorba marelui haijin japonez Issa), dacă ar fi să le spun celor care încep acum să scrie haiku le-aş încropi, la repezeală, o mică lecţie de haiku! Iată acest proiect al meu de lecţie în 22 de puncte:

1.   Haiku-ul este o poezie scurtă de origine japoneză. Ea se scrie, deci, cu puţine cuvinte, cu cuvinte simple, cu puţine adjective şi verbe/ele pot lipsi chiar/,fiind dispusă în trei versuri totalizând 17 silabe.

2.   Haiku-ul trebuie să prezinte natura sau să o sugereze. O frunză îngălbenită, uscată, e de ajuns să ne dăm seama că e vorba de anotimpul toamna.

3.   Haiku-ul trebuie să fie construit cu verbe la timpul prezent, el fiind o privire obiectivă asupra naturii. Haiku-ul este poezia unei clipe surprise în starea ei de graţie.

4.   Prezenţa omului în haiku e datorată legăturii strânse a acestuia cu natura şi trebuie să fie discretă.

5.   Haiku-ul trebuie să cuprindă triada: spaţiu-timp-obiect şi să răspundă la întrebările cine?/ce?/, unde?, când?

6.   În haiku se evită folosirea figurilor de stil.

7.   Haiku-ul trebuie să sugereze mult, trebuie să cultive misterul, căci, dacă dăm totul de-a gata, cititorul se va plictisi repede.

8.   Haiku-ul se scrie în urma unor experienţe trăite cu imagini concrete, imaginaţia jucând un rol minor.

9.   Nu trebuie să inventăm nimic în haiku, trebuie doar să privim cu atenţie un moment, care ne “iluminează”, ne face conştienţi de măreţia clipei prezente.

10.E necesar ca haiku-ul să aibă o pauză/kireji/după primul sau după al doilea vers.

11.Faceţi plimbări în natură, descrieţi cele văzute: un câmp, o pădure, plante, păsări, flori şi alegeţi un moment în care se întâmplă ceva, un moment capabil să ne uimească şi să ne emoţioneze.

12.Urmăriţi schimbările pe care le aduc cele patru anotimpuri. Scrieţi cuvinte care să le sugereze, chiar dacă nu le numiţi.

13.E bine să facem o legătură permanentă între elementele naturii şi simţurile noastre.

14.Despre ce puteţi scrie în haiku? Despre toate lucrurile:copaci şi flori, vânt, ploaie, ceaţă, râuri, mări, insecte, păsări, soare, lună, stele şi despre multe altele.

15.Haiku-ul nu are titlu şi nici rimă. Titlul ar explica prea mult conţinutul şi micropoemul ar pierde din “suspans”.

16.Haiku-ul poate fi chiar amuzant, comic, el numindu-se în acest caz senryu.

17.Haiku-ul nu povesteşte ceva, el creează imagini concrete, descrie un moment. El e un mic pastel cu reguli mai stricte.

18.Pentru a scrie haiku obişnuieşte-te să aşterni pe hârtie cât mai multe imagini vizuale, olfactive, tactile. În haiku imaginea contează foarte mult.

19.Haiku-ul arată o experienţă trăită, un moment interesant capabil să ne emoţioneze.

20.Să nu repetăm în haiku elementele sezonale/kigo/lucrul acesta ar duce la monotonie.

21.Atenţie la cuvintele de legătură/prepoziţii, conjuncţii/. Folosirea aceluiaşi element de legătură de mai multe ori strică armonia poemului.

22.În haiku ne îndreptăm atenţia spre un singur aspect important, nu ne dispersăm gândurile, cu intenţia să spunem cât mai mult. Trebuie să sugerăm cât mai mult...

 Ca să fii un bun autor de haiku nu trebuie să citeşti numai poezie, trebuie să cunoşti istorie, geografie, religie, filosofie, să iubeşti natura, să observi cu atenţie tot ce e în jurul tău. Şi dacă ai o minte deschisă, o inimă sensibilă, cu multă muncă şi pasiune vei ajunge să scrii haiku-uri remarcabile. Succes!

În încheiere, stimate domnule Cornel Atanasiu, ţin să vă mulţumesc pentru invitaţia de a dialoga pe Internet, sperând că micile “bucurii efemere” ar putea lumina drumul haijinilor spre marea poezie, spre realizare deplină şi satisfacţii multiple. Tuturor, succese remarcabile şi salutări amicale. SAYONARA!

 Târgu-Mureş, 23 iunie 2008 Ioan Găbudean

 

Pe cine descoase CTA

 Iscodindu-l pe Ioan Găbudean

Iscodindu-l pe Iulian Dămăcuș

Iscodind-o pe Livia Ciupav

CCF la taifas cu autorii

 

Adrian Nicolae Popescu

Daniela Lăcămioara Capotă

Mihai Buraga 

Narcisa Liliana Fărcaș

Cristina Oprea Young

Maria Doina Leonte

Dan-Viorel Norea

Bea Hurmuz

Vasile Conioși-Mesteșanu

Genovel-Florentin Frățilă

Claudia-Ramona Codău

Radu Tudosan

Valer G. Pop

Steliana Voicu

Ana Drobot

Livia Ciupav

Gabriela Vlad

Daniela Zglibuțiu

Rodica P. Calotă

Virginia Popescu

Vasilica Grigoraș

Grigore Chitul

Letiția Iubu

Costin Iliescu

Liliana Negoi

Gabriela Gențiana Groza

Cristina-Monica Moldoveanu

Ioana Bud

Ion Rășinaru

Maria Tirenescu

Mihai Mateiciuc

Reka Gyongyi Nyitrai

Ana Urma

Petru-Ioan Gîrda

Lucreția Horvath

Cristina Ailoaei

Mihaela Băbușanu

Luminița Petrea

Maria Cristina Pârvu

Întrebat de Anca Popescu brezeancă prin adopțiune

 

Aproapele meu, tu care totdeauna ești  atât de departe, 

doar în aceste cuvinte te pot îmbrățișa cu sfiiciunea cuvenită. 

Sunt cuvinte pe care n-am îndrăznit să le spun nimănui.

 Corneliu Traian Atanasiu – Seninul de deasupra norilor

Din nou despre Breaza. Îmi place să scriu despre oamenii care mă inspiră și care au făcut-o, de-a lungul vieții. Domnul Atanasiu este unul dintre acesți oameni și recunosc faptul că mi-a trebuit foarte mult curaj, ca să-mi iau inima în dinți și să-i pun câteva întrebări pentru un interviu altfel.

Din anul 2007, domnul Atanasiu a inițiat primul concurs de haiku online, săptămânal, lunar, concursul de senryu și concursul de fotografie, toate având parte din plin de experiența, critica și răbdarea maestrului, care ne-au îmbogățit, fiecăruia dintre noi - iubitorii de poezie niponă - orizontul, deschiderea spre învățarea continuă, exercițiul permanent și nu autosuficiența.

Cum totul se învârte în jurul Brezei și a haiku-ului, reușesc să depășesc emoția cu și mai multă emoție, pe măsură ce citesc ultima carte a maestrului, numită nu întâmplător Seninul de deasupra norilor, care tot la Breaza mă duce cu gândul. Iată ce a ieșit:

 A.P. Cum ați revăzut Breaza anul trecut?

 C.T.A. Am locuit în Breaza peste 25 de ani. Și încă 10 ani după ce am plecat, am revenit foarte des ca să umblu pe dealuri, fără să observ schimbări frapante. De data asta, am observat însă lucruri noi. Multe străzi laterale asfaltate. Și, neplăcut, multe locuri care nu mai sînt accesibile pentru că au devenit proprietăți private. Am găsit însă, mai puțin așteptat, o deschidere culturală reală și interes pentru lucruri noi.

 A.P.Ați înființat Raftul de haiku în Breaza, prin bunăvoința domnilor Alexandru Cazan si Aristotel Bunescu. Ce așteptări aveți de la grupul pe care l-ați creat pe facebook?

 C.T.A. Raftul a fost înființat doar virtual, pentru că am făcut o donație de cărți, în timp ce biblioteca orășănească tocmai părăsea ultimul loc în care a funcționat, ca să se mute într-un apartament la bloc. La ora asta, am aflat că mutarea a fost terminată și biblioteca e din nou funcțională. Aștept provocarea beneficiarilor pentru a face o întîlnire în fața raftului cu cărți.

 A.P. Pentru că totul se leagă de haiku, credeți că ar putea fi posibil să inaugurăm Raftul cu haiku în Breaza, printr-o întâlnire cu câțiva haijini din grupul RO KUKAI? O întâlnire între începători și novice, de exemplu?

 C.T.A.  Nu sînt sigur că este perioada cea mai nimerită, pandemia ne cam împiedică să ne strîngem prea mulți și prea departe de casă. Putem însă încerca. Poate prin mai.

 A.P. Mi-ar face plăcere sa-mi povestiți o amintire din copilărie și cred că i-ar bucura pe toți cei care vă cunosc.

 C.T.A. Cînd eram în clasele primare, vara petreceam aproape toată vacanța la țară, la bunici. De obicei eram cît de cît integrați, fără entuziasme de prisos, în treburile gospodăriei. Se mai întîmpla însă ca, uneori, cei mari fiind plecați în sat la vreo sărbătoare, să fim lăsați de capul nostru. Eram vreo cinci nepoți, destui să ne vină „idei”. Într-o asemenea ocazie, puii de curcă fiind deja măricei și acoperișul de tablă, fără jegheab, al casei cam la înălțimea omului, ni s-a năzărit să-i aruncăm deasupra, ca să vedem dacă pot zbura. Ne plăcea zgomotul ghearelor care nu puteau apuca nimic și căderea-n gol a puilor. Nu mai știu dacă schițau vreo încercare de zbor, știu doar că entuziasmați de ce vedeam n-am mai fost atenți la întoarcerea celor mari care s-au crucit de ceea ce-au văzut. Cred că n-au fost victime printre pui.

 A.P. Inițial v-am perceput ca fiind un tip inflexibil,  ca apoi să citesc o sensibilitate aparte.  Cel puțin pe drumul spre Gurga, unde Breaza ne-a dezvăluit cel mai aievea senin al verii 2020, am văzut un zâmbet pe chipul dumneavoastră, pe care mărturisesc că îl așteptam demult. Ce vă aduce bucurie în viață?

 C.T.A. Sînt un ins cu două fețe. Bucuria nu e totdeauna ușor de împărtășit. Și, decît să încerci să mimezi că te bucuri cu alții, mai bine s-o guști singur și ferind-o de a fi alterată atunci cînd n-are circumstanțe favorabile.

 A.P. Stiu că aveți nenumărate proiecte interesante legate de haiku de mult timp. Există ceva ce nu ați putut realiza în acest sens? Întrebări nerostite?

 C.T.A Da, sînt multe lucruri care pot fi făcute doar angrenînd și persoane pricepute în alte domenii. Dar se pare că nu sîntem încă o nație în care prea multă lume să fie dornică să facă muncă de voluntariat și să simtă că asta îl îmbogățește de la sine.

A.P. Ce este iubirea, prin ochii unui filozof?

 C.T.A Cred că există ceva ce s-ar putea numi iubirea de viață. Un loc dinlăuntrul nostru de unde  dragostea nu piere niciodată. Cu vorbe știute, se poate spune așa: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sînt.”

 Închei acestă călătorie senină, mulțumind din suflet pentru răbdarea și bunăvoința domnului Atanasiu și citându-l, din aceeași carte plină de tâlc, viață, filozofie și multă sensibilitate, pe care o recomand cu căldură oricărui iubitor de introspecție și întoarcere la sine, în căutarea sensului vieții.

 Neputând fi povestită, fericirea poate fi însă exprimată liric și preschimbată în indemn încrezător

 

Mântuitorule

oricine ai fi

ești încă aici

și mai poți împrospăta memoria precară a clipei

încredințând-o

că e contemporană cu veșnicia

Cu un simplu gest

de fericire candidă și gravă

poți răscumpăra

întreaga istorie a infamiei universale

Ești încă aici

și clipe

înșiruite ca mătănii

îngenunchiate ți se roagă

să le izbăvești.

Întrebat de Liliana Negoi pentru blogul Din dragoste pentru artă

 

Liliana Negoi: Domnule Atanasiu, în primul rând vă mulţumesc că aţi acceptat să fiţi oaspete pe pagina noastră în acest număr, şi de asemenea vă mulţumim pentru parteneriatul oferit cu grupul pe care îl reprezentaţi, Romanian Kukai. V-aş ruga, pentru început, să oferiţi cititorilor noştri o prezentare a omului şi autorului Corneliu Traian Atanasiu.

 Corneliu Traian Atanasiu: Am fost un copil rebel, fără interes pentru școala care totuși nu mi-a creat probleme. Dacă prin clasa a șaptea n-aș fi început să facă gimnastică de performanță, cu siguranță n-aș fi știut nici ce înseamnă să ai o pasiune și nici cum îți disciplinează ea viața. Asta m-a determinat să devin profesor de sport. Și abia în facultate am priceput ca am o minte de al cărei exercițiu m-am bucurat prea puțin în școală.

După facultate am lucrat ca antrenor la o școală sportivă și am avut ani la rînd echipe de copii campioane ale țării. În ciuda rezultatelor bune, cu vremea n-am mai fost atît de încîntat de anturaj și atmosferă și, continuînd o criză a adolescenței întîrziate, m-am căutat și regăsit în literatura pe care o citeam acum cu un real interes formativ. În final, m-am hotărît să-mi schimb meseria și să fac facultatea de filosofie pe care am absolvit-o la fără frecvență. Intenționam să o folosesc la o carieră universitară, dar brusc m-am decis să renunț la astfel de ambiții și la București și să plec la Breaza.

A fost o decizie echivalentă cu o renaștere. O schimbare drastică a valorilor care îmi motivau viața. Am abandonat ideea reușitei profesionale și am mizat pe valorile unei vieți care să cultive bucuria de a trăi (departe de lumea dezlănțuită). Viața în natură, drumeția, bicicleta, ascensiunile pe munte, skiul, înotul aveau ca pandant lecturile și scrisul (fără veleități de autor publicat).

Abia după ’90, am cochetat și cu publicistica în cîteva reviste literare și la radio cultural. Activitatea susținută însă a fost cea de pe site-ul agonia.ro și, un pic mai tîrziu, relansarea online a mișcării celor care scriu haiku în România.

 LN: De nişte ani buni conduceţi şi îndrumaţi un grup de oameni care vă împărtăşesc pasiunea pentru acest fel de poezie. Spuneţi-ne, vă rog, cum a luat naştere Romanian Kukai? Puteti să explicaţi numele ales?

 CTA: Anii, faști sau nu, sînt deja șapte. Adevărul este că, începînd un lucru, nu știi niciodată cît de departe poți ajunge. Inițiativa a pornit din faptul că, prin 2005, ne adunasem, un grup puțin peste 10 persoane, care încercam să scriem haiku (neștiind mai nimic despre el) pe un site literar, agonia.ro. Pe acel site, fusese organizat, chiar în anul de care vorbesc un concurs de haiku, folosind un soft care între timp s-a stricat. Eram atît de amețit, fiind în stadiul de inițiere pe internet, încît nu mi-am dat seama cînd s-a desfășurat concursul respectiv. Cam la doi ani după acest concurs, pe cei din grupul amintit ne-ar fi tentat un nou concurs.

Cum pe agonia nu se mai putea organiza concursul în condițiile tehnice ale celui anterior, iar eu progresasem în aventura mea internautică și aveam deja un blog, împreună cu Maria Tirenescu și Magdalena Dale, am hotărît să încercăm pregătirea și organizarea concursului pe un blog făcut special pentru asta. Am creat site-ul, intitulat ROMANIAN KUKAI, la începutul lui februarie și, după o scurtă campanie promoțională pe site-urile literare cunoscute, pe 1 aprilie 2007 a avut loc primul nostru concurs lunar.

Modelul pe care l-am copiat a fost concursul Shiki Monthly Kukai, de unde și partea a doua a numelui adoptat de noi. Kukai este un concurs tradițional, practicat de școlile de haiku japoneze, în care participanții cu poeme sînt și cei care apreciază prin vot poemele prezentate pentru a stabili un clasament. Avantajul concursului pe internet îl reprezintă promptitudinea trimiterii (secrete) a poemelor și a voturilor, precum și a confirmărilor de primire. La fel ca și anunțarea rezultatelor fără întîrzierile cauzate de poștă. În plus, noi am introdus și trimiterea unui tabel al voturilor în care se poate verifica respectarea corectitudinii înregistrării lor.

 LN: Care este structura actuală a grupului? Câţi membri numără şi cum se desfăşoară activităţile din cadrul său?

 Grupul este unul cu geometrie variabilă. Nu avem o asociație cu personalitate juridică și sîntem risipiți în toată țara și chiar dincolo de hotarele ei. Cheagul grupului rămîne în principal concursul lunar, dar lui i s-au adăugat și un concurs săptămînal, Romanian Haiku,  unde cu timpul au rămas cei mai valoroși și mai prodigioși dintre autori, și un altul, Haiku Club, pentru cei care și-au confirmat valoarea și vor să facă un exercițiu mai subtil și mai versat. Oficial, nu avem membri, dar avem statistici ale celor care participă la concursuri. La cele 88 de concursuri lunare ROMANIAN KUKAI au participat pînă acum 321 de persoane (diferite) cu o medie între 50 și 60 pe lună. Grupul Yahoo Romanian Haiku are în prezent 98 de membri și a desfășurat pînă acum 351 de concursuri săptămînale. Un fel de recensămînt al autorilor de haiku din ultimii 25 de ani, făcut de mine, a înregistrat (deocamdată) 637 autori. Cîți sînt însă activi astăzi pot spune doar concursurile noastre. Eu estimez că în jur de o sută, din care mai mult de  jumătate sînt deja statornici.

Desfășurarea concursurilor noastre și cunoașterea a ceea ce s-a petrecut anterior apariției lor, m-a făcut să înțeleg că este nevoie și de alte lucruri care să-i stimuleze și să-i ajute pe cei interesați de haiku ca și pe cei care vor să știe ce este haiku-ul veritabil și să citească o colecție de poeme de calitate. În primul rînd trebuia să existe undeva un fel de vitrină cu trofee care să afișeze reușitele în domeniu. Un nou blog, OGLINDIRI, a realizat acest lucru. Figureză acolo paginile a 66 de autori cu poemele premiate la concursuri din țară și din afara ei.

Important era însă ca (mai ales) începătorii să aibă acces la o informație (în limba română) care să fie mereu prezentă pe internet, adică accesibilă prompt și gratuit, oriunde și la orice oră. Am răspuns acestei nevoi prin înființarea unei biblioteci virtuale pe calaméo – BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI. Biblioteca are 11 secțiuni cu un total de 112 publicații și a fost vizitată de 34.354 de ori. Există acolo volume antologice, volume personale, reviste, documente ale concursurilor care pot fi consultate pe net sau descărcate de către oricine dorește.

O secțiune a bibliotecii grupează cele 18 numere ale revistei ROKU, revistă online cu o mare varietate de rubrici, informație de calitate și o prezentare mai mult decît plăcută. În afară de cele 8 numere trimestriale, au apărut și două numere tematice și trei omagiale pentru autori de valoare. După doi ani de eforturi, am renunțat însă, din lipsă de colaboratori, la continuarea publicării și am păstrat doar un număr anual de Anul Nou ca un fel de retrospectivă a anului care s-a terminat.

Am considerat mai urgente pentru a impulsiona activitatea autorilor alte inițiative. Un blog, Prezențe românești, care să semnaleze permanent apariția autorilor din România în concursuri, reviste și pe site-uri din afara țării. Un altul, Concursuri internaționale, unde să poată fi găsite toate datele cu privire la concursuri de peste hotare. Și un al treilea, Reviste străine, care să prezinte revistele și site-urile care publică poezie de factură niponă.

        Nu lipsite de interes au rămas  evenimentele editoriale: apariţii de volume, semnalări, lansări de carte, recenzii cărora le-am oferit alt blog – Raftul cu cărți. Pentru că, între timp, avem un fond de carte pe care-l valorificăm pentru a finanța confecționarea și expediere diplomelor cîștigătorilor și, de asemenea, autorii au început să-și publice propriile volume, avem și un blog pe care se găsesc, cu o succintă descriere, cele 29 de cărți care pot fi procurate de doritori – Librăria ROKU. 

În fine, există două bloguri cu intenții mai didactice. Școala de haiku online, unde începătorii pot găsi materiale care să-i ajute să înțeleagă ce este haiku-ul și să dobîndească priceperile și tehnica sa. Honkadori vrea să lămurească o chestiune delicată legată de asemănarea posibilă a unor poeme atît de reduse ca dimensiuni și să propună modelul elegant în care acest lucru este rezolvat în poezia japoneză.

Deși cea mai mare parte a activității o fac singur, am dorit, am încercat și parțial am reușit să-mi atrag colaboratori. Maria Tirenescu, m-a secondat de la început și administrează două din blogurile pomenite mai sus. Și, de asemenea, împreună cu Cezar Florin Ciobîcă și cu mine, face cu promptitudine postările pe Prezențe românești și pe Raftul cu cărți. De aproape un  an, Cezar postează pe ROMANIAN KUKAI invitația la vot, alege tema și poemele cu care o exemplifică. De mulți ani deja, Livia Ciupav are grijă să culeagă voturile la concursul lunar și să întocmească tabelul voturilor. Tot ea face cîte o diplomă pentru cîștigătorul concursului săptămînal.

Dar cel mai bine funcționează, independent de mine, concursul săptămînal: Valeria Tamaș colectează poemele și face lista lor pentru vot; Dan Norea, Petru Ioan Gârda și Cristina Oprea strîng voturile, stabilesc și publică rezultatele; Livia face diploma cîștigătorului. O vreme, fiecare etapă a beneficiat și de comentarii la poemele clasate pe primele locuri, dar cei care o făceau au obosit.

Anul care a trecut a fost primul în care am colaborat excelent cu Cristina Oprea, absolventă de informatică, și, cu ajutorul ei, avem acum posibilitatea să folosim formulare online de înscriere a poemelor la trei dintre concursuri, precum și o hartă a repartiției autorilor pe județe. Dar Cristina ne-a ajutat foarte mult și cu supravegherea tipăririi la editura PIM din Iași și expedierea volumelor colective ale grupului Romanian Haiku, ajunse la numărul șase.

 LN: Ştiu că prezenţa românilor la concursurile internaţionale de haiku este una destul de importantă – ne puteţi oferi câteva exemple în acest sens?

 CTA: Cel mai reputat dintre autorii români cu succese în concursurile internaționale este Eduard Țară, autor din vechea generație, care a cîștigat cu mult peste o sută de premii. Iar ca urmare a rezultatelor obținute a fost invitat de către organizatori în Japonia și în Italia. Ceea ce constituie însă una din particularitățile participării sale la concursurile în limba locală este faptul că a ținut să-și compună sau să-și traducă/adapteze poemele în (peste 15) limbi pe care nu le cunoaște, ajutîndu-se doar de ceea ce-i oferea internetul. Și în multe cazuri poemele sale au fost premiate.

Eduard are pe OGLINDIRI 15 pagini și e greu să mai fie ajuns de alții. Totuși mai pot enumera cîțiva autori de certă valoare, cu destule premii internaționale: Dan Doman, Cezar Florin Ciobîcă, Dan Iulian, Lavana Kray, Daniela Lăcrămioara Capotă, Cristina Oprea, Cristina Ailoaei.

Poate că mai important este însă apetitul remarcabil al românilor pentru concursurile din afară. La majoritatea concursurilor din acest an, la numărul participanților, România este pe locul 2 sau 3 după SUA și eventual Croația.

Cred că e locul să-i mulțumesc lui Eduard pentru inițiativa de a organiza împreună cu mine, Dan Doman, Cezar Ciobîcă și (ultima venită în echipă) Cristina Oprea concursul SHARPENING THE GREEN PENCIL. Motivația lui a fost extrem de generoasă: dorea acest lucru ca un fel de a mulțumi tuturor celor care organizau sau participau la concursuri în toată lumea, ei toți îi prilejuiseră nu doar obținerea a nenumărate premii ci și stimularea unei pasiuni care îi îmbogățește viața. Anul acesta, la a treia ediție a concursului, am avut o participare la care nici n-am fi visat la început: 264 de participanți din 47 de țări, de pe toate continentele locuite.

 LN: Care ar fi cea mai mare realizare pe care v-aţi dori-o în ceea ce priveşte acest grup de la noi din ţară?

 CTA: Nu m-am gîndit niciodată la cea mai dar aș avea oricînd o listă scurtă a priorităților:

·        să pot găsi colaboratori care să poată continua ceea ce am făcut fără ca absența mea să se simtă

·        să găsim un sponsor care să poată finanța cîteva proiecte urgente care rămîn altfel în stadiul de veșnică imposibilitate

·        să traducem și să tipărim trei cărți fundamentale: Reginald Horace Blyth – Haiku (four-volume work), William J. Higginson – The Haiku Handbook,  Keneth Yasuda – The Japanese Haiku

·        să putem organiza o întîlnire anuală și o școală/tabără de vară

 LN: Ştiu că probabil v-au mai întrebat şi alţii acest lucru, dar până la urmă, de ce, dintre toate formele poetice, haiku-ul? Când şi în ce circumstanţe aţi început să fiţi interesat de această formă?

 CTA: În ultima vreme m-a interesat și pe mine să găsesc o motivație acestei preferințe. Nu numai pentru mine ci și pentru oricare dintre cei care adoptă acest gen de poezie, incluzîndu-i și pe japonezii care au canonizat-o. Cred că există un profil spiritual al persoanei care se regăsește în haiku, citindu-l sau scriindu-l. El este centrat pe reticență, pe refuzul (aproape oroarea) de a se spovedi și pe încercarea de a mărturisi ceea ce simte prin ricoșeu, printr-un corelat obiectiv al emoției. Singurul pe care e dispus să-l ofere celorlalți.

Am fost oarecum în așteptarea haiku-ului pe care l-am descoperit însă foarte tîrziu. Mi-a fost greu însă să-l și scriu. Norocul meu este că sînt foarte curios în a descoperi resorturile structurale și tehnice ale celor scrise. Îmi place să demontez și să refac textele, să văd care sînt articulațiile textuale responsabile de producerea emoției. Și, spre deosebire de alte feluri de poezie, cred că unul din ingredientele care dă gustul specific haiku-ului este cel care impresionează papilele specializate în aprecierea delicateții (în înțeles de gingășie grațioasă dar și de dificultate uneori de-a dreptul ingrată) construcției poemului.

 LN: Ce este de fapt un haiku? Şi mai ales, ce este haiku-ul pentru dumneavoastră?

 CTA: Agreez mai degrabă definițiile metaforice. Textul unui haiku ar fi astfel partea vizibilă a unui iceberg aflată  deasupra apei, în timp ce  partea cea mai voluminoasă și mai profundă a poemului – imaginile, sugestiile, apropourile, aluziile, simbolurile – s-ar afla sub nivelul apei. N-ar fi dată ca text ci ca subtext. N-ar fi înțeleasă pur și simplu ci subînțelească. N-ar fi scrisă pe cele trei rînduri ale poemului ci printre rînduri.

O altă abordare, tot metaforică, ar vedea haiku-ul ca un spațiu tridimensional, ca un corp geometric unde textul ar fi liniar și imaginile plane, volumul fiind produs printr-un fel de dospire a fermenților de creștere presărați în text, ca praful de copt adăugat aluatului. Funcția evocatoare a textului implică un text coerent și mimetic care să aducă cititorul în fața imaginilor;  aceea gonflabilă, care dilată poemul, fiind realizată de elemente resort, de comprimate care se destind și îi dau un cuprins. Cele din urmă sînt doar accidente ale coerenței textului, mici alterări, deraieri ale expresiei de la cursul altfel comun și plat.

        O a treia interpretare a haiku-ului consideră că e vorba de un text alegoric. Că, în întregimea sa, poemul este o vorbire indirectă, că trimiterile explicite (realiste) ale textului sînt doar o pistă falsă (sau minimalistă) și adevărul poemului rezultă din simbolistica imaginilor și consistă în emoția și spiritualitatea care iradiază din ele. Alegoria fiind astfel figura de compoziție care guvernează compunerea unui haiku.

        Pentru mine haiku-ul este o preocupare permanentă. Toată viața mi-am dorit să fac un lucru care să mă atragă și în care să simt că mă întrebuințez cu folos și competență. Și, ceea ce-mi place acum cel mai mult, să fac acest lucru pentru un grup de oameni care are același nărav ca mine, dar are nevoie de cineva care să coordoneze funcționarea și dezvoltarea, hai să zicem că e-n trend, logistica domeniului.

 LN: Care este dificultatea reală a scrierii unui poem în această formă?

 CTA: Dificultatea majoră este aceea de a înțelege și a accepta că limbajul potrivit pentru a scrie haiku nu este unul discursiv. Laconismul haiku-ului provine în principal din faptul că îmbinările de cuvinte folosite sînt aproape identice cu cele pe care oricine le folosește cînd evocă precipitat anumite lucruri care l-au impresionat. Structurarea lor este una spontană atît în ce privește puținele cuvinte alese cît și focalizarea (aproape expresivă) pe aspecte ale lucrului, scenei, situației evocate. Aș spune deci că important și dificil este să refuzi literaturizarea. Să ai încredere în cititorul care este și el coautor într-o pondere cu atît mai mare cu cît poemul este mai bun.

 LN: Cât de mult se potriveşte spiritul haiku-ului trăsăturilor noastre ca popor?

 CTA: E o întrebare pe care o s-o ocolesc diplomatic. Cred că aceia care îndrăgesc haiku-ul sînt înrudiți spiritual și, oriunde ar trăi, formează un singur (neîntrerupt) popor difuz în masa feluritelor etnii. Spiritul modest al haiku-ului este, cred eu, totalmente departe de a ține la exclusivisme locale și etnice, la glorificarea sau denigrarea lor. Am avut ocazia să aflu că o persoană care se dorea formator de opinie propaga scrierea unui poem haiku cu valori și figuri de stil neaoșe pe care-l botezase rohaiku. De curînd, la o emisiune tv care se dorea culturală, era prezentată Societatea Română de Haiku, sub titlul Haiku mioritic. Năzbîtie mai mare rar poți auzi. Dacă nu cumva era vorba de o emisiune umoristică.

 LN: Din punctul dumneavoastră de vedere, care este viitorul acestei forme în literatura română?

 CTA: Viitorul haiku-ului în România este acela al oamenilor care-l vor gusta, citi și scrie. Dacă ei vor face acest lucru cu dăruire va exista mereu o comunitate care să-l prețuiască și cîteva persoane, mai inimoase, care să le ofere celorlalți spațiul virtual și real în care el să fie cultivat. Nu cred că este nevoie ca el să fie recunoscut de marile mase, să penetreze pe piața literară sau să ajungă disciplină școlară. Nu mai țin minte ce spunea Marshall McLuhan, dar sînt sigur că vorbea de un mare sat planetar unde preferințele culturale cele mai diverse vor găsi adepți și legitimitate. Și ierarhizările sclerozate nu vor mai avea puterea (din vremea modernismului) de a le decreta neîntemeiate.

 LN: Dintre toate haiku-urile care v-au trecut pe sub ochi în aceşti ani, există unul care să vă fi rămas în suflet? Dacă da, care şi de ce?

 CTA: Sînt destule, dar astăzi îl aleg pe cel de mai jos:

 

atât a rămas

din poveştile verii -

prispa cu greieri

Dumitru Radu

 

Prispa cu greieri în toamnă - vara fiind desigur dusă - este locul în care s-a pripăşit nostalgia, locul unde o fiinţă tomnatecă îşi petrece serile. Exuberanţa verii s-a restrîns acum la acest cîntec fragil, sfielnic, cu mici izbucniri degrabă pierite. A fost oare vară vreodată? Sau totul este doar acest fior sincopat, fabulos poate, care ne retrimite către un orizont aproape neverosimil acum. Şi vara anului, şi vara vieţii sînt deja pierite în poveste. Şi totuşi, bătrînul stă seară de seară de taină cu greierii. Ce-i spun greierii este, fără doar şi poate, la propriu vorbind, doar o poveste. Şi, în mod ciudat, e parcă povestea vieţii lui. Şi-a tuturor... La ce bun greierii, decît să ţîrîie poveşti fără cuvinte... Dacă haiku-ul n-ar avea nevoie de ceea ce se adresează direct simţurilor, el s-ar putea rezuma la o structură simplă şi scheletică, din două cuvinte: atît... poveştile. Poemul are însă nevoie de toată forţa, amplitudinea şi subtilitatea cuvintelor, de fapt, a lucrurilor vii şi autentice  - vară, prispă, greieri. Doar prin urzeala lor simbolică, ţese suveica, din firele concretului, pînza închipuirii, a meditaţiei şi-a reveriilor.

 LN: Vă mulţumim încă o dată pentru prezenţa dumneavoastră alături de noi!