marți, 24 martie 2026
miercuri, 18 martie 2026
Cu greu ținut
ziua
mamei –
cu
greu ținut buchetul
de
lăcrimioare
(Lidia Pervu)
Acest poem,
dincolo de selecția de kigo și imagini din viața de zi cu zi, dincolo de
realitatea concretă, sugerează un alt înțeles, perceput dacă ne oprim asupra
fiecărui detaliu și cuvânt. Nimic nu e ales întâmplător, nici un detaliu din
acest poem. La suprafață, și primul înțeles pe care îl percepem, este acela de
o zi festivă, a mamei, și a unui copil, de orice vârstă, care ii oferă un
buchet mare de flori. Gestul de a oferi cuiva flori nu e o simplă convenție,
chiar dacă e oferit într-o zi de sărbătoare și știm că așa se obișnuiește, sau
că așa o spun bunele maniere. Arată și ce sentimente avem pentru persoana
respectivă. Astfel, putem deduce din buchetul mare, abia ținut în mână de cel
care îl oferă, că are sentimente puternice, și că oferă buchetul cu tot dragul,
fiind legat profund de mama sa. Dorește să o răsplătească. Emoția și gradul ei
de intensitate sunt exprimate indirect, prin kigo și imagine. Însă
interpretarea nu se oprește aici. De ce greu și de ce lăcrămioare? Prin
rezonarea cuvântul lăcrămioare cu lacrimi, ne gândim la un sentiment de
tristețe, de doliu. Greu ne duce cu gândul la expresia cu inima grea. Pentru că
mama nu mai e în viață. Poate lăcrămioarele erau și florile preferate ale
mamei, poate le leagă de imaginea mamei amintirea copilului care îi oferea
aceste flori când o avea pe mama alături.
Aparent un
poem scris doar cu o ocazie festivă se dovedește a avea un alt înțeles, sugerat
indirect, prin imagini și cuvinte atent alese.
Ana
Drobot
Sfoara unui zmeu
mărul
înflorit –
agățată-n
ramuri
sfoara
unui zmeu
(Nicoleta
Șurpanu)
Un haiku
încărcat de lirism, o combinație de emoție și imagine îmbinate cu măiestrie. Nu
este doar frumusețe, ci și sens. Sensul e dat printr-un procedeu adesea
întâlnit în haiku, acela al omisiunii, al imaginii din care lipsește ceva, în
cazul acesta zmeul, care a fost luat de vânt, lăsând în urma lui sfoara. Acesta
este punctul cheie al imaginii, incompletitudinea, fapt care creează o stare de
așteptare, o tensiune care anticipează mișcarea din viitor. Omisiunea ne atrage
atenția. Însuși mărul înflorit parcă își ia zborul, mai înainte ca petalele
albe să cadă din pom. Zmeul a reușit să se strecoare către cer, dar plătind
tribut sfoara sa – astfel el s-a rupt de legătura cu oamenii și cu copiii lor.
Căci zmeul face indirect aluzie la jocul copiilor, iar copilăria e primăvara
vieții, din care rămân amintire florile albe și elanul de a zbura cât mai
liberi și cât mai departe. Și, câteodată, firul unor povești frumoase.
Cristina
Moldoveanu
Mâțișorii de alun
de
Dragobete –
mâțișorii
de alun
plini
de albine
(Mihai Talașman)
Calendarul
cu care sîntem obișnuiți este dat puțin peste cap. Vremea e mai agitată și se
cam zorește. Dar sărbătorile se țin. Așa un pic zmucite, dar respectînd
ritualurile firești ale naturii.
De asta ne
asigură mîțișorii și albinele. Nici nu s-ar putea altfel. Cît timp fluctuațiile
nu ajung la catastrofă, viața își urmează cursul ei plin de har. Polenizarea e
Dragobetele în acțiune. Nunta vegetală cu nevinovăția ei florală. De dinainte
de despărțirea viețuitoarelor în ființe separate. Și de complicațiile pe care
le-a adus. Parcă ne-ar surîde și nouă un tratament apicol cu zumzet de albine.
Și lăptișor de matcă.
Și-un pic
de venin.
Corneliu
Traian Atanasiu
În ritm de step
fără
preaviz -
vântul
golește nucul
în
ritm de step
Un haiku
reușit nu practică preavizul, nu previne provocarea ci constituie o provocare;
conține o surpriză.
Ha!
Surpriza și preavizul sunt incompatibile, nu?! Zâmbim realizând paradoxul din
text: încă dinainte de kireji, prin versul ,,fără preaviz", se creează
preavizul către cititor. Suntem preveniți despre faptul că urmează să fim
surprinși. Se creează astfel o așteptare asupra a ceva demn de a fi consemnat
și citit. Este o îndrăzneală din partea autorului. Dacă nu va avea măiestria de
a expune excepționalul în următoarele 12 silabe va dezamăgi cititorul căruia i
se indusese până atunci tensiunea.
Trecem de
pragul despărțitor (și liant totodată) al kirejiului și aflăm că vântul își
face de cap. Realizam că, de fapt, kigoul evident de toamnă (deși prin
omisiune) este un pretext pentru a ne revela că viața însăși este o înșiruire
de evenimente surpriză, un dans în pași de step, sacadat și lipsit de
predictibilitate. Oricât de responsabili am fi (precum cumintele nuc plin de
roade) - atât cele zilnice, dar mai ales cele esențiale: viața, dragostea,
moartea - vin fără să fim preveniți. Stârnite,de ,,vânt".
Folosirea
vântului în rol de demiurg (șăgalnic dealtfel, iscând veselia dansului) este
foarte inspirată. Aici vântul este un principiu activ și creator al
realității;amintește de râul eminescian din versurile: ,Căci a voastre vieți cu
toate/ Sunt ca undele ce curg/ Vecinic este numai rîul / Rîul este demiurg."
Foarte bună
și aducerea auditivului în construcția poemului. V3 - ,,în ritm de step" -
punctează un,, aha" puternic, reprezentând de fapt reacția umană în fața
forțelor karmice. Sunetul nucilor nu e asimilat semantic tristeții ci, precum
stepul, este vioiciune și spirit ludic. Găsesc aici acel ,,hai" din
haikaiul japonez. Pe de altă parte, se subînțelege că pocniturile nucilor în
cădere se produc musai pe asfalt, iară nu pe iarba câmpurilor. Ritmul este unul
urban, modern.
Până și
prin alegerea stepului autoarea departajează definitiv textul (dacă mai era
nevoie după V1) - de drăgălășenia rurală a unui pastel, dând nerv și forță unui
haiku original, care reușește, cu toată compoziția unei imagini aparent
explozive, să aibă subtilitate și să conțină aluzia provocatoare de căutări în
profunzime.
Cecilia
Birca
Trenul de noapte
trenul
de noapte –
prin
nămeții călători
povara
zilei
(Cati Pupăză)
O fi vorba
despre navetiști porniți la drum cu noaptea în cap; la vreme de iarnă grea
(nămeți). Sau doar de simpli călători, obligați de niscai urgențe să părăsească
confortul casei și să plece la drum pe așa urgie.
Noaptea
poate fi un bun sfătuitor, pe de o parte, pe de altă parte, întunericul devine
câteodată, înfricoșător. Pe geam nu se zărește nimic. Este beznă iar trenul
pare să meargă printr-un tunel nesfârșit de gânduri negre, îngrijorări,
presimțiri sumbre, alergătură, nesiguranță (povara zilei)… și întrebarea care
stăruie: “oare cum se va sfârși totul”? Cine a trăit aceste momente, știe că
după o vreme, pare că trenul stă pe loc și doar peisajul se mișcă (“nămeții
călători”). O senzație ciudată, nu?
Din nou,
natura pare să fie în consonanță cu starea omului deși, paradoxal, te-ai
aștepta să fie invers, peisajul descris. Însă tocmai acest fapt ar fi mărit
discrepanța între trăirile interioare și starea vremii. Și scena ar fi devenit
și mai ireală. Totul pare că apasă: noaptea, drumul lung, nămeții, problemele
ce ne așteaptă la coborârea din tren, înfruntarea unei noi zile. Mi-a plăcut
acest consens tacit dintre afară și înăuntru, dintre noapte și zi, dintre grijă
și speranță.
În fond,
viața este ea însăși o călătorie, nu-i așa?
Mirela
Brăilean
Cu locuri rezervate
după
spectacol –
cu
locuri rezervate
floricelele
Faptul că
ai locuri “rezervate” chiar și în zona VIP, nu te face automat civilizat, nici
măcar mai reținut. Măria Sa banul, poate fi un substitut și un argument de
necontestat și totodată, suveran. Așa că poți foarte bine să rămâi tu însuți,
să te dai în “spectacol”; fără jenă, dacă așa ești croit; ba chiar cu
ostentație. Doar ai plătit! Cât despre odrasle (“floricelele”), ce văd la
adulți aceea fac și ei, ba și mai abitir, sub privirea îngăduitoare și
admirativă a părinților lor (fapt real și foarte recent, la care am asistat
într-o sală de cinema dintr-un cunoscut mall).
Un haiku
bine lucrat, aluziv, exact atât cât trebuie. Când posezi abilitatea de a te
folosi de sensul dublu al unui cuvânt, știind și cum să-l plasezi inteligent în
context, poți reuși să scrii un haiku cu zvâc, în locul unuia mălăieț. În fața
căruia riști să adormi de plicitseală. Ca la un spectacol prost jucat sau
lipsit de consistență. Asta dacă nu te trezește din când în când, vreo familie
“cu stare”.
Mirela
Brăilean
Odihnă la câmpp
odihnă
la câmp –
doar
pălăria de paie
purtată
de vânt
(Valer
G. Pop)
Un
tablou sugestiv. Ne amintim de picturile lui Camil Ressu și Corneliu Baba. Sau
de câmpurile unde mergeam la muncă împreună cu bunicii. Putem vizualiza un grup
de oameni care s-a adunat să prânzească pe ștergare albe, împărțind mâncarea
adusă de neveste, după ce cosașii au trudit pe câmp din zori. La umbra unei
căpițe, sub rămurișul vreunui arbore umbrelă, care seamănă cu copacii din
savane. Gesturile simple, firești, necesare vieții, nimic altceva. După ce s-au
ospătat, oamenii adorm tolăniți unul lângă altul. Tăcere și liniște, nu mai
zumzăie nici gâzele, lumina parcă tremură în căldura amiezii.
Și,
totuși, mai este ceva. Câte o pală de vânt care rupe armonia și nemișcarea.
Uitată pe un dâmb, pălăria de paie tresaltă în mod neașteptat, e dusă către
vale. Toate lucrurile de sub soare, și oamenii și paiele, toate trec, toate
sunt antrenate pe negândite de legi universale, mai presus de voința
indivizilor. Oamenii adorm de la sine, fără să își propună aceasta, paiele sunt
luate de vânt și purtate mai departe. Este de remarcat și jocul subtil de
cuvinte – utilizarea verbului ”a purta” cu dublu înțeles. Vântul e
personificat, el ”poartă” pălăria țăranului cât timp acesta se odihnește. Toate
ațipesc, ”doar pălăria de paie”, atribut necesar și pitoresc, face oficiul
muncii câmpului. Există un rost vechi al lucrurilor, un mecanism care ne poartă
pe toți mai departe, fie că muncim, fie că ne odihnim.
Cristina
Moldoveanu
Printre riduri
oglinda
crăpată –
printre
riduri
același
zâmbet
(Monica David)
Ce
se vede? Două imagini față-n față. Ambele fidele timpului care a trecut peste
ele. Cu degradări marcate. Să fie oglinda ridată și fața femeii crăpată? Să-și
corespundă fisurile?
Corneliu
Traian Atanasiu
Poveștile bunicului
în
fața sobei -
poveștile
bunicului
încing
spirite
(Mihai Moldoveanu Mirco)
Poemul,
ca orice haiku ce se respectă, conține poantă și tensiune. Este corect
structurat, laconic dar cu miez, reușește să capteze atenția. Interesant este
că sunt folosite doua kigo de iarnă (sobă și bunic) care nu supraîncarcă poemul
ci se susțin, se scot in evidență reciproc, reușind o simbioză ce conferă
personalitate textului.
Partea
întâi, primul vers dinainte de kireji - ,,în fața sobei" - deschide
perspectiva unui spațiu ideal pentru relaxare. Suntem aproape programați să
gândim că tot ce e bun iarna, se întâmplă taman in fața unei sobe. Cuvântul sobă
nu necesită și cuvântul foc; el conține deja căldura atât de necesară în
contradicție cu gerul de afară... Soba sugerează armonie, cămin, ocrotire,
iubire, pace. Ce spun eu?! Pace?! Atunci cum se face că, în poem, în loc o
moleșeală călduță, de o ațipeală confortabilă aflăm - din juxtapunere – că, de
fapt - se încing spiritele?! Uite-așa!
Într-un
haiku reușit nimic nu ar trebui să fie ceea ce pare a fi; haikuul nu e pastel.
Poemul
de față nu se dezminte și introduce tensiune, conține un paradox. În fața
sobei nu descrie nostalgic ascultarea de basme in dulcea latență dintr-o
căsuță de țară. Nu suntem sămănătoriști. Nici bunicul nu este un domn care să
adoarmă auditoriul cu platitudini idilice. Haikuul acesta de iarnă este sub
semnul focului, sub semnul istețimii neadormite precum flacăra; sub semnul
vieții, în sensul de diversitate, de luptă a contrariilor.
Simțim
,,scânteia". Acea scânteie pe care bunicul o întețește prin poveștile sale
care nu aduc somnul ci ,,încing spirite ", nasc reacții, stârnesc
discuții, scot la iveală opinii, caractere. Iată deci, bunicul, personajul
principal, nu e un simplu povestitor. El practică o maieutică demnă de a sa
înțelepciune. Personajul bunicului îmbracă prin cele două cuvinte din ultimul
vers dimensiuni nebănuite.
Pe
mine bunicul m-a dus cu gândul la bărbosul și genialul Socrate care, la fel ca
și unii maeștri din ziua de azi, încingea spiritele spre beneficiul minții
celor ce îl ascultau, ajuta mințile să sclipească. Unora acest bunic li se
poate părea un hâtru, asemeni lui Odiseu, alții îi pot găsi trăsături
asemănătoare năzdrăvanului Pann - căci - cuvântul ,,povești" poate fi
citit și în registru ludic in sens de basme, invenții, minciunele, gogoși.
Agreabile, desigur.
Cecilia
Birca
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)