Interviu cu scriitorul Șerban Codrin (IV)

 

Aceasta e ultima parte a celor două interviuri luate la distanţă de 10 ani lui Şerban Codrin de către Angela Baciu.

 ANGELA BACIU: Acum aveţi prieteni literari?

SERBAN CODRIN : Da, am prieteni literari în cu totul alte localităţi şi… nu ne întâlnim niciodată. Dacă destinul nu m-ar fi îngropat de viu în Slobozia, aş fi devenit, probabil, profesor universitar de istoria muzicii sau în alte domenii, dar… am renunţat la astfel de împliniri profesionale şi sufleteşti. O zi şi o noapte au prea puţine ore pentru a realiza ceea ce îmi propun. Sunt acuzat că risipesc vremea, prea mă plimb de unul singur şi complotez împotriva umanităţii: în timpul orelor de pierde-vară mi-am construit cărţile, ba, în parte, le-am scris pe zeci de carneţele boţite în buzunar.(…)

AB: Cum vedeţi fenomenul «subliteraturii» practicat de unii? Uniunea Scriitorilor ar trebui să ia măsuri restrictive?

SC: De ce consideraţi că ar exista un fenomen al «subliteraturii»? …Pare o simplă boală de sezon, care va lăsa urme sau se va şterge definitiv, fără nici o consecinţă. Eu cred în a doua variantă. Creştinismul a cenzurat ideea de dragoste şi a redus-o până la limite ridicole. Acuzaţiile de licenţiozitate, frivolitate, pornografie, pentru că la aceste domenii vă referiţi, sunt… nişte falsuri. Capitolul subliteraturii cuprinde titluri precum «Mitrea Cocor», 1907, «Mărul de lângă drum», «Ţie-ţi vorbesc, Americă», «Imn partidului», «Minerii din Maramureş», «Şoseaua Nordului», nicidecum «Arta iubirii» de OVIDIUS, «Poemele pasiunii» de Pierre LOUIS, ori «Comedia infernală» de Emil BRUMARU.

Numai cine nu ştie să citească are impresia că în romanul «Tristan şi Isolda» se proclamă adulterul drept virtute tutelară, când în realitate este «cel mai fermecător dintre poeme» (Denis de ROUGEMONT). Ce spui de faimoasa «Povestea poveştilor» de Ion CREANGĂ? Câte pagini s-au mai scris in literatura română de o expresie stilistică atât de înaltă şi savuroasă? Probabil, numai nenea Iancu a mai reuşit ceva în «Pastramă trufanda», cel puţin în voluptatea levantină. Băieţii aceştia imberbi cu fetiţele lor naive, care abia au desoperit dormitorul sau boscheţii patriei, se năpustesc să scrie fără conştiinţă estetică. Este vina lor, nicidecum a lui Francois VILLON, BAUDELAIRE, APOLLINAIRE, Emil BRUMARU. Criticul şi istoricul literar, teribilul Marian POPA, ar fi alcătuit o Antologie a poeziei şi prozei licenţioase româneşti, cu pagini clasice din cronicari, Budai-DELEANU, REBREANU, Ion BARBU…

Cunosc autori contemporani cu texte suculente prin umorul şi râsu-plânsul, de-ar fi să-i arăt cu degetul de aur pe Marian DOPCEA, Mircea CĂRTĂRESCU, Radu ALDULESCU, Florin IARU… Am citit multă literatură erotizantă, piperată licenţios, dar ce spui de «Ana Karenina», măreţ imn de dragoste, chiar dacă adulterin, pentru că acest suprasentiment uman, iubirea, are atâtea semnificaţii, fir-ar ale dracului şi ne pândeşte cu mii şi mii de feţe ciudate…

Cât despre intervenţia breslei scriitoriceşti? Ce să caute cu vidanja în cerneala poeţilor? Cine-i cocoş de rasă cântă bărbăteşte, cine-i avorton se stinge cu oricâte exerciţii de potenţă artificială…(…).

AB: Care credeţi că este datoria şi rolul unui scriitor la începutul secolului XXI?

SC: De ce nu mi-au pus întrebarea aceasta la începutul secolului al XIX ori al XX sau al altuia, oricare? La sfârşitul secolului XXI se va face bilanţul şi se va trage linie. Contabilii literari se vor întrece să arate cu degetul spre creatori, echivalenţii din alte vremuri ai lui DOSTOIEVSKI, BACOVIA, O’NEIL.

Va fi un secol framântat, cu războaie teribile, cu dictatori mai demenţi ca STALIN, cu preţul sângelui mai coborât decat la Kolâma. Indurătoarea planetă TERRA va speria mica mea stea Sol, undeva, într-un colţ anonim, vizibil al galaxiei, aşa că poeţii, romancierii, dramaturgii vor avea despre ce să scrie tragedii mai teribile ca ESCHIL şi romane mai zguduitoare decât cele ale lui KAFKA, numai hârtie sau ecran de laptop să se găsească…

AB: Care consideraţi, d-le Şerban CODRIN, ca este momentul cel mai glorios din literatura română?

SC: Vitalitatea spiritului nostru tracic, care a dinamizat, dacă nu cumva a creat spiritul antic grecesc, nu se dezminte. Un popor cu sângele amestecat ca al nostru, cu o voinică rădăcină indo-europeană, cu ramuri vânjoase slave şi nord orientale, turceşti şi sud orientale a dat lumii pe Dimitrie CANTEMIR, Ion Budai-DELEANU, EMINESCU, ENESCU, BRÂNCUŞI, PAULESCU, ODOBLEJA, COANDĂ, PALADE, WURBRAND, STĂNILOAIE.

Dimitrie CANTEMIR este o clipă astrală europeană, una dintre primele şi cele mai strălucitoare din cultura şi literatura română, este un gigant îngropat în tăcere. Stă la începuturile modernităţii noastre asemeni unui DANTE, la fel de copleşitor, dar nu s-a găsit nici un leac, nici un instrument optic să ni-l facă mai vizibil. Este cea mai mare pierdere…

O altă clipă astrală se află în posesia lui Ion Budai-DELEANU (1760-1820). Mai tânăr cu 11 ani decât GOETHE şi cu 4 ani decât MOZART, mai vârstnic decât NAPOLEON şi BEETHOVEN, este contemporanul tuturor acestor titani. Jurist, filolog, înalt funcţionar imperial, Ion Budai-DELEANU a creat o epopee, «Ţiganiada», de notorietate încă nerecunoscută. Dacă ar fi scris în limbile italiană, franceză, engleză, germană, europenii l-ar fi aşezat alături de TASSO, MILTON, sau GOETHE, pe când aşa, noi, românii, l-am bătut în piroane alături de nimeni, nici măcar între doi tâlhari pe o Golgotă locală.

Dintr-o întâmplare (oare?) l-am cunoscut pe venerabilul profesor şi editor Jacques BYCK. Într-o cârciumă afumată, lângă Facultatea de limbă şi literatură română, încerca să convingă, pe câţiva studenţi deloc dedicaţi discursului profesoral, ci numai pensiei ilustrului boem. Jacques BYCK susţinea ideea rescrierii epopeii, a recitirii într-o limbă curată, chiar cu acuzaţia de pierdere a inocenţei originale. După vreo… 18 ani, prin 1982, m-am apucat de treabă şi am dus-o pâna la capăt. Am analizat prima variantă cu răbdarea profesorului Ion Dodu BĂLAN, rând cu rând, dar s-au adăugat mii şi mii de modificări până la forma tipărită la Editura «Dacia», unde am răzbătut prin bunăvoinţa lui Vasile IGNEA, căruia îi expediasem o copie după manuscris. Un critic literar cu umor, Alex. ŞTEFĂNESCU, citind «Ţiganiada» în varianta mea, mă acuza că l-am îmbolnăvit de… maladia râsului. După nişte ani, între timp Revoluţia stropise caldarâmul cu sânge şi-l banalizase pe Caragiale în Parlament, acelaşi Alex. ŞTEFĂNESCU m-a învinuit de lipsa sării şi a piperului; părându-i-se noile bucate fără noimă şi gust.

Da, recunosc, se prăbuşiseră stăpânii vechi, iar proaspeţii arivişti nu mai preţuiau glumele, oricât de groase, când moda îl întrona pe DRACULA lui Bram STOKER sub coroana lui Vlad ŢEPEŞ şi pe George ORWELL peste umbra lui Ion Budai. În orice caz, un profesor, fără al şaselea simţ al umorului, a umplut cataloagele unui liceu din Slobozia cu note rele pentru că zgubiliticii de învăţăcei îşi pierduseră vremea cu lectura «poemului în proză» în loc sa trişeze, ca atunci când:

« Tandaler fârşind învăţătura / Porunci să meargă dupa sine / Toţi armaţii, strigând: bura! bura!» («Ţiganiada», VI, 99).

AB: Alt moment glorios?

SERBAN CODRIN : Alt moment glorios, deci astral? Când a scris Vasile ALECSANDRI balada «Mioriţa» a uitat să o semneze, atribuind-o folclorului. «Mioriţa este o capodoperă a lui Vasile ALECSANDRI, cu nimic mai prejos de Luceafărul eminescian…», spune Nicolae MANOLESCU (n.a. actualul preşedinte al UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA) mai mult afirmativ decât demonstrativ, dar vine un ilustru necunoscut, eseistul, logicianul şi etnologul Alexandru BULANDRA cu toate argumentele în favoarea bardului de la Mirceşti, în definitiv, component al poporului român alături de ciobanul mioritic.

Dacă am pornit pe această pantă, să continuăm!

AB: Un alt exemplu!

SC: Ce spuneţi de întâlnirea între Titus MAIORESCU, Mihai EMINESCU, Ion CREANGĂ? Fără primul, ce s-ar fi ales de ceilalţi doi?

Probabil, HAŞDEU şi MACEDONSKI ar fi devenit junimişti, EMINESCU îşi lua doctoratul şi se pensiona profesor universitar de filosofie, CREANGĂ, dat afară din tagma clerului disciplinat, revenea acasă, la Humuleşti şi iniţiat în vrăji, se instala vraciul satului, moştenitor al Smarandei şi al lui David, magicianul din Pipirig.

Am fi rămas, mai mult ca sigur, fără Oda în metru antic şi fără Dănilă Prepeleac!...

 

Interviu cu scriitorul Șerban Codrin (III)

 

La 10 ani de la primul interviu publicat aici în două părţi, poeta Angela Baciu revine cu un nou set de întrebări puse lui Şerban Codrin.

«…poeţii, romancierii, dramaturgii vor avea despre ce să scrie tragedii mai teribile ca Eschil şi romane mai zguduitoare decât cele ale lui Kafka...»

«eu nu lucrez pe orizontală, nu scriu «texte», unul, zece, o sută, o mie, ci construiesc pe verticală, unde fiecare poem devine parte componentă a unei contrucţii ideatice şi formale…»

«Testamentul din strada Nisipuri» (1985 – 1989) a fost un proiect ascuns în sertar.»

 AB: D-le Şerban CODRIN, mă bucur că reuşim să continuăm un interviu început acum… 10 ani (în 1997), mai ţineţi minte? să vedem, astăzi în 2007 cum, dar mai ales, cine sunteţi Dumneavoastra (mai ales pentru generaţiile care poate nu vă cunosc)?

SC: D-nă poetă Angela BACIU, strict onomastic, numele meu este Denk ŞERBAN IOAN, fiul inginerului silvic Denk Adolf GHEORGHE şi al Serenei, născută PETROVICI, funcţionară. Bunicul patern, Denk Adolf, silvicultor, avea ascendenţă austriacă; bunicul matern, Petrovici GHEORGHE, croitor-militar, emigrase din Serbia.

În Primul Război Mondial, amândoi luptaseră în armata română fiind căsătoriţi cu două românce. Născută la Castelul din Miclăuşi, astăzi Judeţul Iaşi, mama a fost botezată de Emil RACOVIŢĂ, familia ei primind oaspeţi pe Nicolae IORGA, George ENESCU, Mihail SADOVEANU, George TOPÂRCEANU, Otilia CAZIMIR, Sergiu CELIBIDACHE, Ion ZAMFIR. Denk Adolf condusese la vânătoare în munţii Neamţului pe George TOPÂRCEANU, iar Gheorghe PETROVICI fusese croitorul personal al mareşalilor Ion ANTONESCU, Ion AVERESCU. Părinţii mei au făcut cunoştinţă cu «binefacerile» comunismului. Mama, în anul 1949, tata între 1949-1964, cu o mică întrerupere, au fost condamnaţi şi întemniţaţi sub acuzaţia de «duşmani ai poporului».

Cu totul întâmplător, m-am nascut în Bucureşti, 1945, în dimineaţa zilei de 10 mai.

Regele Mihai a telegrafiat familiei să fiu botezat Victor, dar mama nu a fost de acord.

Am urmat clasele elementare în diferite şcoli de pe Valea Bistriţei, la Ceahlău, Valea-Rea, Bacău, în actualul Colegiu «Ferdinand», fost Liceul «George Bacovia», fosta Şcoală medie-mixtă nr.1. Mi-am început aventura literară prin clasa a II-a, repovestind ceea ce citeam: romane de Alexandre DUMAS, SADOVEANU, piese de teatru de ESCHIL, SOFOCLE, EURIPIDE, SHAKESPEARE, CARAGIALE, chiar marea tragedie “Faust” de GOETHE, în clasa a V-a. După absolvirea Liceului “Dimitrie Bolintineanu” din Bucureşti (1963), am fost student al Facultăţii de Limbă şi Literatură Română, promoţia anului 1968.

AB: Ce colegi aţi avut?

SC: Am fost coleg în grupa 502 cu : Ion ALEXANDRU, Adrian PĂUNESCU, Constanţa BUZEA, Dorin TUDORAN, Liviu GRĂSOIU, Dorin GRĂSOIU. În alte grupe se găseau Gheorghe ISTRATE, Cristian LIVESCU, Teodor CRISTEA, Tia ŞERBĂNESCU, iar primprejur mai mari, mai mici, Laurenţiu ULICI, Mircea IORGULESCU, Stelian TABARAŞ, Alex. ŞTEFĂNESCU, Mirela ROZNOVEANU. Mă numeam Petrovici Şerban, pentru că Denk ŞERBAN era prohibit; devenisem, în acte, frate cu mama şi fiu al lui Petrovici GHEORGHE, croitorul antonescian.

AB  Când aţi debutat?

SC: Am debutat în… 1960, dar am tipărit prima carte în 1982, cu pseudonimul Şerban CODRIN.

AB: Care este cartea care v-a “chinuit” cel mai mult? Care este cartea pe care o iubiţi cel mai mult?

SC: Sunt un autor relativ sărac în titluri. În zona textului versificat, cele 20 de volume au devenit patru, în limbajul criticii literare, “cărţi monumentale”.

Eu nu lucrez pe orizontală, nu scriu «texte», unul, zece, o sută, o mie, ci construiesc pe verticală, unde fiecare poem devine parte componentă a unei construcţii ideatice şi formale. Am terminat «Şapte imnuri către soare» în anul 1964, dar a devenit abia partea întâi din «Carte către exil interior» (1964-1982), tipărită în formă completă în 1997, cu un sumar de 199 de texte. În diferitele ei variante, cartea a fost respinsă de la publicare prin judecata unor anumite concursuri de debut. Întrebaţii pe poetii Liviu Ioan STOICIU, Alexandru MUŞINA, Florin IARU cine pe cine respingea. Dovezile se află în biblioteci, în seria volumelor de debut colectiv de la Editura «Albatros».

Am avut norocul descoperirii luminii tiparului prin voinţa lui Ştefan AUGUSTIN DOINAŞ şi prin opoziţia Constanţei BUZEA şi a lui Laurenţiu ULICI. Fie-i numele binecuvântat, Gabriela NEGREANU şi ciudatul Mircea SÂNTIMBREANU s-au străduit să-i dea dreptate lui Ştefan AUGUSTIN DOINAŞ, încercând o cărţulie din rămăşiţele altor cinci, cu un titlu de circumstanţă, «Imnuri către soare».

«Testamentul din strada Nisipuri» (1985-1989) a fost un proiect ascuns în sertar. Citeam fragmente prozatorului Aurel Maria BAROS, când ajungeam, rar, în biroul său de contabil la sediul UNIUNII SCRIITORILOR. Reunite în ordine alfabetică, după titlu, textele în verset se numeau: «Poeme din cartea de muncă». În toamna anului 1987, criticul Alex. ŞTEFĂNESCU, probabil prieteneşte, m-a certat: «Fugi de aici. Mizeriile acestea sunt testamentul tău şi nimeni n-o să îndrăznească să ţi le publice vreodată!». În felul acesta, am ajuns la titlul definitiv, pentru că eu locuiam pe Strada Nisipuri din Slobozia. Deci, dispuneam de timp să lucrez domol, fără grabă, pentru că miile de versete deveniseră deja testamentare!

M-a prins 22 decembrie 1989 cu munca neterminată. Creaţie deschiaă, ori avea 4 părţi, ori 40, mesajul se completa, dar în esenţă nu se modifica.

S-a tipărit în anul 2002, la Ed. „Vinea” şi nu a fost remarcat de nimeni. Călăuzit de «omul Virgil», Şerban CODRIN face o năstruşnică drumeţie, în care cunoaşte Infernul, Purgatoriul şi Paradisul secolului de pomină XX, prin grija nomenclatorului de profesiuni, de la acari, cantonieri, culegători, ţărani, hingheri, buldozerişti (Infernul !), la intelectuali şi artişti (Purgatoriul !), pentru ca activiştii, profeţii, dictatorii să ne întâmpine în Paradis, unde tronează Satan, adica Vladimir Ilici, revoluţionarul de profesie. Ioan VIERU şi Nicolae TZONE au reuşit să-mi scoată poemul din sertar şi să-l tipărească, totuşi fragmentar, încă o dovadă că poeţii, cel puţin din când în când, dialoghează, ba chiar destul de apăsat, până la cea mai altruistă colaborare (…).

AB: Ce a urmat?

SC: După tipărirea cărţii «MAREA TĂCERE» (2001), rămas la rândul meu fără ocupaţie, prietenii de la Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, Ion ROŞIANU, Ovidiu DUNĂREANU, Dan Ioan NISTOR, au început să mă chestioneze: acum încotro? Cum răspunsul, spre Slobozia cu microbuzul, nu le era satisfăcător, m-a ajutat Olimpiu VLADIMIROV cu invitaţia să-mi arate Delta Dunării, cel puţin pe la margini. După o noapte de taifasuri şi o dimineaţă prelungită la cafeneaua de lângă geamia din Isaccea cu nimeni altul decât Marian DOPCEA, mare degustător şi risipitor de versuri, am găsit calea.

AB: Aveţi pe masă un exemplar din masivul volum «Baladierul».

SC: Fără să fi fost în posesia unor idei foarte clare despre ce urma să construiesc, proiectul avea să se clarifice după exact un an de muncă. Travaliul, cu reluări permanente, cu renunţări şi rescrieri repetate, zi de zi, noapte de noapte, a durat aproape patru ani. În cele din urmă, doborât ca un atlet după cea mai epuizantă cursă, am reuşit să ating, într-un fel, panglica de la linia de sosire… Abia pe parcursul eforturilor mi-am dat seama cât de bine îmi prindeau vremurile când scriesem tanka, renku, cu budhismul ideilor, cu tehnica literară specială, cu exerciţiile mentale, care acum mă ajutau să depăşesc perioadele de criză pentru că eram terorizat de frica rătăcirii, a eşecului. Da, EMINESCU avusese intuiţie perfectă atunci când se scufundase în oceanul ideatic al lui Budha!

Cele 66 de balade şi 300 de sonete alcătuiesc o arhitectură labirintică, ironic culturală, dincolo de faptul că sugerează lectura unui poem pentru fiecare zi a unui an. Suntem prea grăbiţi, am uitat ce înseamnă meditaţia, dar pe mine nu mă deranjează, continui să gândesc la destin, credinţă, dragoste, timp, absurd, univers, efemeritate, ceea ce poeţii repetă dintotdeauna şi nu vor înceta niciodată să o facă.

AB: Sunteţi un om împlinit… profesional, sufleteşte? Descrieţi o zi din viaţa Dumneavoastră.

SC: Niciun creator nu este întrutotul împlinit, cum spuneţi dragă poetă Angela BACIU, profesional. Dă-mi un singur nume şi am curajul să rostesc din răsputeri: minte, de o mie de ori minte !

Orice autor lasă în urma lui o creaţie neterminată, chiar dacă apelez la nume sacre: EMINESCU, CREANGĂ, CARAGIALE, …BACH, MOZART, WAGNER, ENESCU… Aş fi vrut să scriu mult mai multe piese de teatru, dar am renunţat, datorită răutăţii vremurilor.

Ca poet am un proiect pe care l-am construit mintal în ultimii ani. Pentru că este imposibil de realizat în amploare, câteva fragmente intră în componenţa “Baladierului”. Probabil, un poet al viitorului va ajunge cu puterile sale la aceleaşi idei şi va realiza o creaţie mareaţă. «Testamentul din strada Nisipuri» este fragmentar însă nu se observă. Orice creaţie, de fapt, face parte din altceva mult mai amplu…

Sufleteşte? Nu se poate răspunde decât prin… truisme… O zi din viaţa mea nu are cine ştie ce relief exterior. Am fost un foarte bun, conştiincios dascăl de catedră, detestat de autorităţi, umilit de proşti, alungat dintr-o şcoală marginală în alta. Lucram la rescrierea «Ţiganiadei» şi-mi risipeam timpul dimineaţa, după-amiaza, seara prin tot felul de clase, cheltuiam 14 ore pentru 4 ore de predare. Conjuraţia imbecililor, împrejur, funcţiona ireproşabil.

După anul 1990 m-am lansat în administraţia culturală, unde m-am izbit de aceeaşi cortina de fontă. Am fost director de instituţii, dar m-am retras prin demisii din revărsarea noroiului pestilenţial. Mi-a rămas creaţia, singurul spaţiu sacru, un fel de Împărăţie a Domnului. Aici, nici o speranţă, loviturile s-au abătut cu aceeaşi frecvenţă din partea aceloraşi nătărăi.

Scriu în singurătate, zi şi noapte, cu lungi perioade, când par total absent de pe această lume.

Interviu cu scriitorul Șerban Codrin (II)

 

ANGELA BACIU: Am dinainte un manuscris masiv. E un testament…

SERBAN CODRIN: L-am scris intre anii 1985-1989. Cum imi luasem gândul de a-l tipări vreodată, l-am numit pur şi simplu «Testamentul din strada Nisipuri», o noroioasă, ori prăfoasă, dupa anotimp, uliţă din Slobozia, unde locuiesc cocoţat la un etaj oarecare.

AB : Manuscrisul cuprinde, iată, o primă carte «Infernul», apoi altele, «Purgatoriul», «Paradisul», «Evanghelia dupa lampa lui Ilici, revolutionarul de profesie» si «Confesiune despre mustaciosul tuturor popoarelor, cel mai mare si mai tare, tatucul de la soare-rasare»

SC: Sunt cinci carti de poeme in proza, adunate mai apoi sub un singur titlu. In ordine alfabetica descriu zeci si zeci de profesiuni. Polemizez. Fac pe dascalul, ba chiar pe dascalul umanitatii. Ascult marturisiri. Descriu. Schitez sau ingros portrete. Unii se lamenteaza. Pe altii ii arat cu degetul. Sufar pe umarul lor. Ii compatimesc. Imi bat joc. Rad in hohote. Unele profesiuni sunt umile (Iata, Infernul !), pe altii ii trec, ii purific printr-un purgatoriu al culturii, pe cand dictatorii, pantofarii, tortionarii, carmacii, samantaresele parvenite la glorie n-au decat nesansa Paradisului! Unul scapa din paradis si-si cladeste, la persoana I, un enorm monolog, in patru parti, 96 de capitole : Vladimir Ilici ne face martori, complici si victime ai artei lui inepuizabile de bucatar si de tragator pe sfoara.

Aceste cinci carti alcatuiesc, sa spun asa, o oglinda purtata prin veacul de pomina XX, de la impostori de toata mana pana la eroi anonimi si acari Paun. De la un capat la altul, «Testamentul» este o comedie inumana.

AB : Ati tiparit ceva?

SC: Daca as fi fost roman in Franta sau in America mi s-ar fi scurtat drumurile spre edituri. As fi facut parte, pai nu-i asa, din diaspora. Dar eu fac parte din sinistra diaspora interna si aici e aici.  De la New York la «Cartea Romaneasca» se ajunge simplu, dar de la Slobozia la acelasi stabiliment e o cale de mii de ani lumina! N-am avut sansa emigratiei, sunt numai un prapadit de exilat in propria tara! Dupa decembrie 1989 au razbatut cateva texte pe ici pe colo, ingropate in ziare. Nici un editor nu s-a lasat ademenit. In definitiv e o carte masiva, nici roman, nici volum de versuri. Se pare ca secolului de pomina XX nu-i place propria mutra, inca se plange ca-i oglinda stramba!

AB: Aveti atunci incredere in secolul XXI ?

SERBAN CODRIN: Nici una! Alt secol de pomina! Va fi mai infiorator, mai lipsit de speranta. Secolul XX a debutat stralucitor si s-a prabusit in doua razboaie fara cusur de mondiale si de cinice, ca sa nu mai vorbim de haul decadentei, puciul din octombrie, care a varat in morminte anonime toata credinta lui Kant.

Si cerul cu stele. Si legea morala. Absolut totul. Am ramas noi, mortii vii fara morminte. Mai bine am fi ramas fara Vladimir Ilici! Fara bucatarul si gurmandul revolutiei. Istoria nu s-ar fi pricopsit nici cu Hitler, nici cu al doilea cataclism mondial, nici cu gulagul diavolului rosu, nici cu abatoarele templierului negru.

AB: In acelasi ton grav sa fie perceput si ultimul Dumneavoastra titlu, «O sarbatoare a felinarelor stinse«?

SC: Aici incerc sa ajung in alta lume. A simplitatii. A resemnarii. Pe aproape e umbra lui Budha. E voluptatea singuratatii.

AB: Scrieti tanka, gunsaku, renga, haiku…

SERBAN CODRIN : E panoplia poemelor japoneze in forma fixa. Dupa…12 ani m-am reintors la poezie. Pot spune, poezie fara poezie. Sau, cel putin, o poezie fara canoanele stilistice occidentale, in schimb cu altele, mai dure! O poezie fara retorism, obiectiva si austera, o arta redusa la observatia naturii, nicidecum o arta a cuvantului. Aceasta poezie nu se scrie, cum sa ma exprim, cu vorbe, ci se traieste, este o cale de initiere.

Am studiat arta compunerii poemului haiku in limitele necunoasterii limbii japoneze. Exista traduceri, carti in alte limbi straine, dar mai exista un suprasimt: intuitia. Poetii japonezi au descoperit esentialul: poezia este numai sugestie. Nimic nu se spune, totul se ascunde in golul dintre semne, dintre randuri, in golul dintre un gol si altul.

AB: Ati tiparit doua volume la Editura «Haiku», Bucuresti.

SC: Repet, pentru ca totul e numai intamplare. Candva a FOST MARIN PREDA. Acum este Florin VASILIU. A fondat in 1990 «Societatea romana de haiku» dar, mai important, a scris doua carti de initiere in artele poetice nipone. Acest fapt este esential.

AB: Bineinteles, exista cartile. Totusi, explicati acest esential…

SERBAN CODRIN : Pe urmele Domnului Florin VASILIU, s-au avantat profitorii in sensul prost al cuvantului. Au ciupit putina meserie, apoi s-au apucat sa impleteasca sforile unei adevarate mafii fara legatura cu literatura insa in numele ei.

Astfel, grafomani care habar n-au sa scrie un vers rezonabil, atat, un vers, s-au proclamat maestri si alte asemenea nimicuri. In asa-zisa lume a haijinilor se ingramadesc o multime de esuati, de orgoliosi, de invinsi la posta redactiei, o fauna de tot hazul. Se chinuie sa compuna cate un poem in forma libera, pentru ca n-au acces la disciplina poeziei, fara sare si piper, de aproximativ 17 silabe (numar canonic) si se proclama poeti de reputatie internationala in tara lui Eminescu si Arghezi !

Nici nu a aparut o poezie kaiku romaneasca si lipsa de talent a confectionerilor a si compromis-o, a neantizat-o! Nici eu nu am fost destul de precaut. Am scris in 1993 doua volume de micropoeme, «Intre patru anotimpuri» si «Dincolo de tacere».

Mai apoi mi-am dat seama de pericole, cu toate ca micropoemele nu sunt izolate, ci formeaza opt mari secvente. M-am repliat, cum se spune in limbaj militaresc si am inceput sa calc mai atent, mai precaut pe solul miscator si inselator al poemului haiku. Nimic nu pare mai simplu, pentru ca acest tip de poezie nu are inaltime, ci numai adancime. A compune haiku e aproape imposibil. E un capat indepartat de drum, un capat inaccesibil, mai ales cand mama natura nu ti-a pus la indemana o lumanare, iar in varf, o flacara, cat de mica, dar flacara in bezna. Asa am renuntat la ambitia tuturor de a scrie haiku. Am luat-o iarasi pe alte cai. Pentru un japonez, poezie inseamna tanka.

Asadar, pentru a demonstra ce este un poem tanka, sa-l rasadim in limba romana! Japonezul o face de… 1400 de ani! «O sarbatoare a felinarelor stinse» e o astfel de carte-demonstratie, care se tot implineste zi de zi.

Mai departe, iata o avalansa de poeme renga in trei carti, «Salcii vechi si noi», «Pasari ezoterice», «O pata pe zid». Unele poeme renga sunt compuse in dialog cu cativa dintre adevaratii si talentatii nostri poeti de haiku : Manuela MIGA, Valentin BUSUIOC, Constantin SEVERIN.

AB: Mi-ati citit cateva poeme renga. Sunt o experienta cu totul noua pentru literatura romana. Daca in poezia haiku incercari au mai existat, dumneavoastra ati creat, prin cartile de fata, poezia tanka, renga si gunsaku romaneasca, preluand experienta artelor literare nipone si adaptand-o la geniul limbii lui Eminescu si Blaga.

S : Cele mai multe poeme renga, un fel de aranjamente de micropoeme-in-lant, le-am scris singur; solo, cum se spune. Lunga mea experienta de dramaturg trecut pe sub toate furcile caudine imi prinde de minune!

Stiu sa transform un monolog in dialog, nu am complexe, pot canta pe instrumente si voci diferite. «O pata pe zid» e un poem renga format din 366 de micropoeme-in-lant, cate o poezie pentru fiecare zi a unui an (21 iunie 1995 – 21 iunie 1996). E cel mai amplu poem renga cu un singur autor din lume, dupa cate stiu. Japonezii nu au o astfel de incercare. Am fost acuzat de un oarecare haijin ca am avut curajul sa-l scriu, pentru ca nu are antecedent. Nu-i nimic, i-am raspuns, acum are! Alte experiente ale poeziei nipone le-am esentializat in poemele gunsaku sau in secventele haiku, respectand in joaca regulile de compozitie, pentru ca literatura e libertate in rigoare. “Luceafarul” si “O scrisoare pierduta” sunt culmi ale rigorii.

AB: La Dumneavoastra, «O pata pe zid»!

SC: Abia acum ajung la esenta a ceea ce voiam sa spun, din lantul extrem de complex al poemului renga se desprind unele versuri grele, bogate, pline de talc. Iata poemul haiku! Experienta mea de scriitor, care am tocit pana acum destul de multe penite, ma avertizeaza: nu exista haiku fara purgatoriul si exigenta compozitionala a altor specii literare, formand la un loc o familie unita, nicidecum divergenta.

Sa te prefaci haijin e nimic, sa scrii prost e cu atat mai lejer. Poemul haiku, atat cat il poate asimila limbajul poetic romanesc, nu e de conceput in afara creatorilor de tanka si renga, specii literare care cer spontaneitate, rigoare, truda si flacara puternica in varful lumanarii…

AB: Dupa atatea poeme stralucitoare, sa facem o pauza. Scrieti un roman…

SC: Draga poeta Angela Baciu, am observat intr-o carte de interviuri consemnate cu inteligenta de catre doamna Kazuko DIACONU, cu cat o personalitate japoneza avea un grad mai inalt de instructie culturala, de initiere, cu atat scurta discutia…

AB: Conduceti Centrul Cultural «Ionel Perlea» - Ialomita, ati fondat doua reviste de arte martiale literare, o scoala de poezie tanka si renga, festivaluri de poezie…

SC: …Sa va recit un poem tanka. L-am scris de curand…

AB: Se adauga sarbatorii cu felinare stinse!

SC: UN BARBAT SINGUR / SI O FEMEIE PRIVESC / LUNA COBORAND / PESTE ORASUL UNDE / NU SE INTAMPLA NIMIC /

31 de silabe in cinci versuri cum masura 5, 7, 5, 7, 7. Fara ritm. Fara rime. Fara figuri de stil evidente. Cu karumi, adica simplitate adanca. Si fara multi alti fara. Nimic mai simplu. Tocmai de aceea dificil de scris. Daca nu imposibil.

VREAU SA-MI PLATESC O DATORIE MULTUMIND LUI MARIN PREDA SI FLORIN VASILIU.

AB: D-le Serban CODRIN, sa apelam la intelepciunea orientala. Mai aveti ceva de spus?

SERBAN CODRIN : NU.

Interviu cu scriitorul Șerban Codrin (I)

 

 

Cu banderola SENZAŢIONAL!, poeta Angela Baciu, pe care cei care au fost prezenţi la colocviul de la Constanţa au avut ocazia să o cunoască, în contrast cu vremea, ca pe o fiinţă vulcanică, ne trimite partea întîi a unui interviu cu Şerban Codrin realizat în 1997 la Slobozia. 

 

ANGELA BACIU: V-aș ruga mai întâi, D-le Șerban CODRIN să vă prezentați, cine sunteți Dumneavoastră ?

ȘERBAN CODRIN: Nimeni…

 

AB  Nici chiar așa. Și apoi, o spuneți cu ironie. Sunteți autorul multor cărți, ați scris poezie, teatru, proză si aveți un nume recunoscut.

 SC : Pe un act de identitate. Pe coperțile cărților, atâtea câte sunt, trei, patru, găsiți un pseudonim fără nici o circulație în lumea scriitorilor, dacă e să-i numim astfel pe profesioniștii condeiului.

 AB : Atunci vă ajut eu. Vă numiți, dar să trecem peste asta, și semnați cu pseudonimul Șerban CODRIN, corect până aici ?

 SB : Dragă poetă Angela BACIU, ascendența mea familială e destul de încărcată, balcanică pot spune. Mama e fiica unui sârb din Serbia, avusese încurcături pe acolo, devenit ofițer în armata română, și a unei românce, dintr-o casă de mici boieri moldoveni, de la Scheia, Județul Iași. S-a născut imedit dupa Primul Război Mondial în castelul de la Miclăușeni, unde a copilărit. Tata coboară dintr-o familie germană, de silvicultori, de care era foarte mândru. Inginer silvic, specialist de o importanță prestanță si de o excepțională cultură, era blond cu ochii albaștri, autoritar, disciplinat. L-au incătușat tovarășii timp de aproape…14 ani plimbându-l pe gratis prin toate închisorile pentru a face cunoștință cu morala proletară.

Cât despre mine? Sunt născut cu totul accidental în București, dar am copilărit pe Valea Bistriței, printre călugări la Mânăstirea Durău, printre silvicultori la Broșteni, Borca, Galu, Ceahlău, Roznov, Blăgești, adică de la Toance până la Bacău, unde am urmat clasele 5-8 la actualul liceu «George Bacovia».

Eram printre elevi oaia neagră, fiul criminalului. L-am zărit pe Nicolae LABIȘ la o șezătoare literară a școlii medii mixte, cum se numea pe atunci liceul, dar un professor vigilent m-a scuturat zdravăn de urechi, zvârlindu-mă afară, pentru că locul meu nu era în preajma Jebelenilor, Beniucilor, Dragomirilor. Câteva săptămâni mai târziu, Nicolae LABIȘ murea într-un accident mai mult sau mai puțin regizat. Același belfer, de altfel, un poetaș al epocii, observi, îi evit numele, venind în clasă, ne-a citit cu lacrimi în ochi «Moartea căprioarei».

După câțiva ani cu adevărat aventuroși, ajungeam elev al Liceului «Dimitrie Bolintineanu» din București. Scrisesem deja câteva romane, dupa modelul lui SADOVEANU, repovestisem piesele de teatru ale lui Shakespeare, habar neavând de Mary si Charles LAMB, compusesem poeme lungi și palpitante cu oșteni neînfricați după lecturi de PUȘKIN. Citeam enorm, totul, dar mai ales dramaturgii antici, istoricii greci și latini, eram un elev neîntrecut când venea vorba de egipteni, asirieni, perși, evrei, indieni, imperiul roman. Nu avem sorți de izbândă pentru a urma nici facultatea de istorie, nici facultatea de filozofie. M-am pregătit de unul singur în biblioteci și, după examenul de bacalaureat, în 1963, am devenit student al Facultății de limba și literatura română…

 AB : Și ați nimerit într-o grupă de poeți.

 SC: Mulți, de nu aveai unde arunca un ac. Unul a facut o cariera zgomotoasă de bard, sacrificând păduri întregi pentru voluminoasa lui inspirație. A bântuit prin țară până mai deunăzi cu un cenaclu în numele partidului și cârmaciului. Între timp istoria și-a schimbat cursul în mod dramatic, însă nimic nu pare să-l fi afectat pe torențialul versificator și candidat la tronul patriei. Altul a venit de la Cluj, dupa un conflict cu Mircea Zaciu; recita prin cenacluri păstorite de Eugen BARBU niște poeme de o duritate rece, cu colți de diamant, apoi a cotit-o brusc, pe o arătură, cu imnele Moldovei, Transilvaniei, luând pruncuții voievozilor și hramurile mânastirești la rând, înțolindu-l pe Iisus în ițari, iar pe apostoli în cojoace mioritice, năclăială de unde nu a mai reușit să evadeze. Mai era și o poetesă pudică, mereu cu ochii peste cap, de prin Drumul Găzarului, mahala simbolică, a cărei unică operă pare a fi proza însăilată săptămânal la o poștă a redacției într-o binecunoscută revista literară și asta de ani și ani și ani. Printre atîția bubuitori colegi de grupă nu se auzea vocea fragedă a lui Dorin TUDORAN. În băiatul subțire și timid s-a aprins cu timpul un spirit curajos de luptător, poate dinadins, pentru a răzbuna o timiditate si o delicatețe.

 AB : Profesorii ?

 SC : Personalități fără zorzoane : Nicolae MANOLESCU, Alexandru DIMA, Eugen SIMION, Emanoil VASILIU, Ovidiu DRÂMBA, Ion DIACONESCU (un mare filolog și un om de aceeași măsură). Dar…și înzorzonați fără personalitate, foști proletcultiști la ora reciclării deșeurilor. Unul ocupa, totuși, un loc special. Îi apreciem spiritul caustic, vorba în doi peri, de parșiv deștept. M-a hăituit ani de zile, lipind de numele meu eticheta etnică de evreu. În cele din urmă s-a dumirit cu stupoare că fusese din clasa întâi până la bacalaureat coleg de navetă cu șareta și de bancă… păi cu cine crezi? Cu DENK? Adica neamțul, tatăl meu! Acesta era profesor universitar docent Alexandru PIRU, omul tuturor titlurilor si ideologiilor; ca tot românul, imparțial!...

 AB : Când ați debutat ?

 SB: De o mulțime de ori. În «Contemporanul» 1963, cu o poezie în metru antic. În “Luceafărul” 1967, cu “Elegia celor șapte elegii”. În “Amfiteatru” 1968, cu “Elegii”. În “Luceafărul” 1978, cu “Balade”.

 AB: Aveți cinci volume de versuri…

 SERBAN CODRIN : Într-un anumit fel… În anul I și II de facultate am scris cele «Șapte imnuri către Soare» și «Orfeu Răscumpărătorul».

 AB : Cum au fost primite aceste cărți?

 SB : Cărțile au fost respinse de la editare de tovarășii vigilenți, cenzorii de ieri și pensionarii de azi ai UNIUNII SCRIITORILOR, acest siloz de drojdii grele.

A fost un început promițător. Între timp mă aventuraseram în teatru, tot așa, fără nici o șansă. Aici funcționa altă mafie ireproșabilă, iar eu nu eram decât fiul criminalului. După absolvirea facultății m-am îngropat definitiv și irevocabil în sătucul Giurgeni, la o margine a județului Ialomița. Acolo am scris «Baladele cum s-au fost întocmite de magistrul S.C. în veacul de pomină XX». După concursuri și amânări și lehamite, am debutat direct cu o anthologie (!) in anul 1982, la Editura « Albatros », dând mari bătăi de cap cenzurii, care a ciopârțit, a îndreptat, a cârpit și a ferchezuit cu perdaf năbădăioasele versuri, care se culcau strâmb în sicriul epocii, ca moartea lui Ivan Turbincă... Așa se face că prea multe dintre balade sunt inedite până în ziua de azi, la… 25 de ani de la scriere ! Dar, în 1982 mai aveam isprăvite alte două carți: «Incantații», poeme gnomice si «Heliodii», 37 de imnuri către soare, unde am ascuns printre rânduri un întreg univers mitologic.

Acestea sunt cartile mele de versuri și de năduf, reunite undeva, într-un sertar, sub o singură copertă. «Cinci carți dintr-un exil interior». Si cu asta am pus punct !

Cine o mai scrie versuri în epoci de aur, ca mine să pățească.

 AB : Cu poezia s-a terminat! Dar cu teatrul?

 SC : La fel. Nimic. «Mesagerul», tragedie, e din 1972. Nu am mai citit-o de atunci. Dar m-am ingrozit scriind-o. Au urmat apoi două construcții impunătoare. Pentru «Întemeietorii» proiectasem două tetralogii. Voiam să rescriu povestea a 200 de ani din istoria arhaică în opt piese de teatru.

Pentru că totul e numai o întâmplare, Marin PREDA a citit trei dintre aceste piese. I-au plăcut atât de mult, încât m-a anunțat: «Să nu mai scrii un rând, că strici totul !». Obosit de muncă, l-am crezut. Astăzi regret că nu am dus la capăt întreg proiectul. Dar nu e nimic. Cele trei tragedii, «Întemeietorii», «Vestitorii» și «Secerătorii» sunt epopeea mea! Au fost editate cu amputări la Editura «Cartea Românească», 1984. In treacăt fie spus, Marin PREDA povestește subiectul farsei «Ion cel bun» în «Cel mai iubit dintre pământeni», pentru ca îi dusesem textul tipărit într-o obscură revistă. Dar să nu divagăm. Tot până în 1982 am scris trilogia «Horeadele».

 AB: Un titlu împrumutat din manuscrisele lui Mihai EMINESCU, așa e?

 SC : Exact. În facultate devenisem expert în teatrul lui Mihai EMINESCU și, în general, în istoria teatrului românesc. Așadar, «Horeadele», o adevărată evanghelie despre Horea cel jertfit spre mântuire în culisele istoriei. O comedie și două tragedii, “Judecata”, “Răsplata”, “Roata”. S-a încercat o punere în scenă la Teatrul “Casandra” al studenților actori, dar cenzura a intervenit în forță. A transformat spectacolul în pantomime; Dem RĂDULESCU m-a înjurat, Octavian COTESCU nu știa pe unde să scoată camașa, tăind textul la prețioasele indicații până au amuțit actorii. Apoi nimic, reprezentațiile au fost interzise, spre gloria purității ideologice a maselor. În anii 1988-1989 am isprăvit a doua aventură o dată cu farsele tragice «Paradisul» și «Pe drumul Parisului», ultimele mele iluzii și piese de teatru.

 AB : Într-un anumit fel ultimele iluzii, pentru că au început să apară poemele în proză.

 SC : Nu să apară, ar fi însemnat prea mult, ci să fie scrise, cu discreție și vigilență! Anul 1982 a fost decisiv. M-a mântuit de poezie. Mântuirea de teatru am mai amânat-o, cum ți-am spus deja. În criza de șanse, am căutat altele. Așa că m-am apucat din nou de muncă. Ce? Să traversez încă un deșert, sau încă o deșertăciune, cum vrei. Deșertăciunea prozei. Astfel, am așezat gospodarește pe hârtie «Ion Budai-Deleanu. Țiganiada. Un poem în proza de S.C.»

 AB: Ce inseamnă?

 SC: “Tiganiada” este o piramidă de stâncă și moloz, de frumuseți și de penibile bălălcăreli ideologizante, o sinteză a culturii și o răfuială în numele ateismului, o obraznicătură și un copil minune. Despre limba literară, ce să mai vorbim! Nu e vina ilustrului filolog, jurist, lexicograf, istoric, poet, polemist iluminist, dar vina cuiva trebuie să fie. Și atunci, vorba cuiva, ce-i de făcut ? Am dat răspunsul cel mai simplu cu putință : să o refac pe față și pe dos, pe scara de marmura și pe scara slugilor; după toate canoanele literaturii, salvând ce-i de salvat, restaurând ce-i de restaurat, calmând ce-i de calmat, rescriind ce-i de rescris.

Am înlocuit versul cu versetul, iar cu rigoare, intr-o limbă românească mustoasă, virilă, trecută prin forjele și meșteșugurile stilistice. În cele din urmă, a răsărit o operă, zic eu, nouă, proaspătă, ironică, tragică. S-a editat la “Dacia”, Cluj, 1994, cu unele mici erori.

De vorbă cu autorii

 Interviu cu Horia Ivășcan 

Interviu cu scriitorul Șerban Codrin (I)

Interviu cu scriitorul Șerban Codrin (II)

Interviu cu scriitorul Șerban Codrin (III)

Interviu cu scriitorul Șerban Codrin (IV)

Interviu cu Horia Ivăşcan

 

Interviu cu Horia Ivăşcan

primul cîştigător al unui concurs de haiku online

în limba română

 

Am astăzi marea bucurie ca Horia Ivăşcan să fi răspuns în fine la cîteva întrebări pe care plănuiam să i le pun de mult. Cine e Horia? Pentru comunitatea celor ce scriu haiku fără să frecventeze site-urile literare, evident, un necunoscut. Pentru ceilalţi este cîştigătorul primului concurs online de haiku (în interviu, el aminteşte de încă unul din 2002, dar acela nu era doar de haiku). Important este că Horia n-a beneficiat în nici un fel de contactul direct cu mişcarea haiku, nu a cunoscut personal pe cineva care scrie haiku, n-a participat alături de alţii la cercuri sau cenacluri, n-a citit nici o revistă, antologie, volum de poezie niponă. Şi asta pentru că ele sînt greu de procurat, dacă nu aproape inaccesibile.

 Horia este dovada faptului că acest lucru se poate realiza la un nivel calitativ superior şi frecventînd doar internetul. Este în acelaşi timp o obligaţie pentru noi – aceea de a face din acest site (ROMANIAN KUKAI) şi din constelaţia care se configurează în jurul său o reală sursă de informaţie pentru cei ce nu au acces la sursele, greu accesibile, pe hîrtie.

 *

 Ai fost primul pe care l-am vizat pentru a răspunde la cîteva întrebări. Asta pentru că eşti cîştigătorul primului concurs de haiku online în limba română, lucru pe care ne străduim să-l facem şi noi aici. Ce împrejurări te-au împiedicat să-mi răspunzi atunci? Ce studii faci în continuarea celor din prima tinereţe?

 La interviu aş fi răspuns bucuros. În ce priveşte absenţa mea din ultimul timp de pe site-urile literare, ea poate fi oarecum explicată prin lipsa timpului liber şi, de ce nu, prin stresul de la servici din ultimul an. În plus, încerc să-mi îndeplinesc un vis mai vechi, acela de a urma facultatea de psihologie. Când ar fi trebuit să o fac, autorităţile din acea vreme au desfiinţat-o.

 Ai cîştigat cu acest poem:

 Pe lac liniştit

Trec pescari peste lună

‘ncet risipind-o.

 concursul organizat în mai 2005 pe site-ul agonia. Îţi mai aduci aminte în ce conjunctură s-a desfăşurat? Ce urmări a avut pentru participanţi? Dar pentru tine?

 De fapt, concursul la care vă referiţi, nu a fost primul de acest gen pe site-ul agonia. Gabriel Niţă a organizat primul concurs de haiku si poezie scurtă nonhaiku în decembrie 2003 intitulat „Dragoste şi gheaţă”. În ce priveşte concursul din 2005, el a fost de departe mult mai bine organizat şi cu mult mai mulţi participanţi. Din păcate, concursul s-a oprit la primă ediţie, nu comentez de ce. Pentru mine a fost o mare bucurie, m-am reîntâlnit în concurs cu mulţi prieteni la care ţin foarte mult şi care din păcate nu mai activează pe site. Pe de altă parte, pentru mine, concursul a fost o mare provocare cu mine însumi. Nu cu multă vreme înainte de concurs începusem să scriu haiku, dar acela nu era haiku. La vremea respectivă eram foarte atent doar la metrică şi foarte puţin la reguli. După aceste concursuri ochiul mi-a devenit mult mai critic.

 Din lista celor 27 de participanţi de atunci, 5-6 sînt prezenţi şi în concursul nostru. Crezi că acel concurs ar fi meritat să devină unul periodic?

 Cu siguranţă, din păcate pe anumite site-uri literare (nu dau nume), anumite genuri literare au devenit fiice vitrege şi e păcat. Aceste concursuri ar fi putut (ar putea) familiariza cititorul cu ele.

 Ai evident simţ şi talent pentru haiku. Cînd ai scris primul poem de acest gen şi ce te-a determinat s-o faci?

 Nu mă consider un talent în haiku şi asta fără falsă modestie. Chiar am ezitat să vă trimit acest interviu, sunt mulţi, mulţi alţii mai îndreptăţiţi să îl primească. Mă consider mai degrabă un îndrăgostit, un impătimit de haiku în special şi de poezia scurtă în general.

 Faptul că ai găsit pe site-urile literare autori cu aceleaşi preocupări a avut influenţe asupra scrisului tău? Te-a susţinut existenţa acestei mici comunităţi în a persevera într-o activitate care nu prea e recunoscută de comunitatea literară din România?

 Primul haiku l-am scris pe agonia cam prin 2002. Aşa cum am mai spus mai sus, la vremea respectivă eram o enclavă de creatori de texte haiku pe poezie.ro, nu-i numesc ca să nu scap vreunul, care ne ”ofeream” în dar texte şi replici la texte intitulîndu-le haiku. Nu în ultimul rând, cred că ar trebui să-i amintesc pe Dan Mitruţ şi mai recent pe Maria Tirenescu şi Corneliu Traian Atanasiu, care, prin informaţiile pertinente oferite despre acest gen literar mi-au deschis întradevăr o altă perspectivă în a scrie, aflînd cum se scrie şi de ce se scrie haiku.

 Ce anume din viaţa ta te-a făcut să adopţi haiku-ul, firea ta, anumite împrejurări, profesia, anturajul?

 Cu siguranţa firea. Îmi place natura, îmi place frumosul, îmi place să meditez la ele atunci când am plăcuta onoare să le întâlnesc.

 Ai avut ocazia să citeşti şi vreuna din cărţile despre haiku scrise de autori români? Crezi că ele sînt necesare, sînt folositoare? Te ajută să evoluezi mai repede?

 Trebuie să recunosc că nu am citit cărţi de haiku în adevăratul înteles al cuvântului dar am citit o mare parte din ceea ce se poate citi prin bibliotecile virtuale. Cât priveşte utilitatea lor eu consider că orice lectură te ajută în a evolua, chiar şi lectura de proastă calitate.

     Eşti abonat la vreuna din revistele de haiku de la noi? Le citeşti?

 Nu sunt, dar aş dori să fiu. Nu cunosc decât despre existenţa celei din Costanţa, dar mi-aş dori să mă pot abona şi chiar vă solicit un ajutor în acest sens.

 Ai în bibliotecă antologii publicate la noi sau volume de autori de haiku români?

 Recunosc, nu.

 Sînt convins că există la noi o lipsă cronică de carte care să contribuie la iniţierea celor ce se apropie de haiku.

 Nu aş numi-o chiar cronică, dar din păcate şi cele existente au apărut (şi apar) într-un tiraj foarte mic fără a avea vreo şansă de a fi citite decât poate de către prietenii autorului.

 Cum vezi tu concursul nostru? Suplineşte el cît de cît această lipsă?

 Numărul în creştere al participanţilor la concurs şi al simpatizanţilor blogului Romanian Kukai dovedeşte singur acest lucru.

 Scrii haiku permanent sau doar din cînd în cînd? Crezi că un concurs periodic e cumva un stimulent pentru a te menţine mereu în formă?

 Aş scrie în fiecare zi haiku dacă... Aş dori să-mi de-a Dumnezeu sănatate ca măcar la pensie să pot să o şi fac, să încerc să bucur pe alţii cu scrierile mele.

 Te-ai hotărît, în fine, să ne onorezi concursul din această lună. E cumva o promisiune de fidelitate?

 În general, cei care mă cunosc ştiu că de obicei evit să promit ceva. Pot totuşi să fac o afirmaţie şi totuşi o mică promisiune: vă iubesc dragi iubitori de haiku şi vă promit că de fiecare dată când voi putea, atât ca timp, cât şi ca dispoziţie, voi fi alături de voi.
Nu pot să nu închei mulţumind celui (celor) care au iniţiat acest proiect şi să le urez în continuare mult mult succes.