Broboada veche

 

broboadă veche –
o molie destramă
focul macilor

(Cezar-Florin  Ciobîcă)

L-am ales din mai multe motive. În primul rând versurile se depărtează destul de mult de tema fotografiei, ceea ce-l face mai interesant, mai incitant de descifrat. În al doilea rând, puntea către imagine, deși lungă, rămâne solidă. Într-adevăr, dacă privim fotografia dintr-un unghi mai puțin convențional, crenguța cu țuguiul de zăpadă te poate duce cu gândul la o bătrânică îmbrobodită bine. Cuvântul ”veche” din primul vers, fiind foarte bine ales, face legătura cu imaginea printr-o reușită asociere între iarnă (sfârșit de ciclu), bătrânețe și uzură.

Următoarele două versuri spun restul poveștii: molia (adică timpul) roade încet, dar sigur, broboada cu toată ”grădina” de pe ea. Roșul bobițelor din fotografie a fost transferat în focul macilor din poem. O interesantă și isteață alchimie, cuvântul ”foc” având un impact neașteptat asupra cititorului, a cărui privire tocmai se obișnuise cu varul nestins al zăpezii. Da, tot așa cum omătul se cerne puțin câte puțin, putând oricând ”stinge” prin acoperire roșul bobițelor, tot așa molia ”ninge” țesătura veche și veștejește macii prin roaderea implacabilă, un fel de dinte al timpului. Un haiku sobru, reținut, care punctează aparent un fapt neînsemnat, dar care ne duce pe un făgaș bine cunoscut al haiku-ului clasic: meditația asupra impermanenței lucrurilor, zădărnicia, frumusețea obiectelor ”trecute”, fanate, poate chiar acceptarea în pace interioară a sfârșitului. Tot atâtea teme dragi esteticii japoneze, pe care iată, o broboadă ajunsă la capătul firului și niște bobițe scofâlcite sub zăpadă le pot ilustra în mod elocvent.

Felicitări deci autorului de pe podium, tuturor ”mențiunilor” cu poeme, unele dintre ele, aproape la fel de bune ca cel premiat, și tuturor celorlalți participanți care s-au încumetat să ne fie alături pe lista de poeme. Vă mai așteptăm!

Ioana Dinescu

Un fir de viață

 

deja desprinsă –
în trupul împuținat
un fir de viață

(Mirela Brăilean)

      Citeam zilele trecute versurile celebrului Gaudeamus igitur și m-am oprit  asupra următoarelor două: “Vita nostra brevis est, /Brevi finietur…”, adică „Viața noastră este scurtă,/De-ndată se va termina…”

După o anumită vârstă, dar mai ales când cei dragi încep să se ducă „În loc luminat, în loc cu verdeaţă”, începem probabil să reflectăm profund asupra vremelniciei noastre pe acest pământ…

    Poemul pe care l-am ales drept câștigător luna aceasta are legătură și cu momentele prin care eu însumi am trecut în ultima decadă a lui făurar…

    În primul rând, m-a intrigat prima parte, care m-a pus oarecum pe gânduri… Se poate specula că e vorba de o persoană care este pe pragul morții, deja desprinsă de lumea asta și gata să se înalțe la ceruri, așteptând poate preotul pentru mărturisirea păcatelor și  primirea Sfintei Împărtășanii, întru împăcarea cu cei dragi… În plus, sintagma din incipit ne poate sugera și faptul că, nemaiavând nicio șansă de recuperare, femeia suferindă, aflată la reanimare în comă indusă, tocmai a fost desprinsă de la aparate pentru a nu mai mai fi chinuită inutil…

    Versul median vine în sprijinirea celor afirmate mai sus, confirmând că este vorba de un muribund pe al cărui trup boala, suferința, durerea  au lăsat urme adânci…

    Legătura cu fotografia propusă este subtilă și poate fi demonstrată de asocierea sporilor desprinși pe păpădie cu sufletul care se înalță la ceruri… De asemenea, ultimul vers, prin substantivul fir, trimite discret la poza în discuție; printre altele, cele trei păpădii pe mine m-au dus cu gândul la cele trei Moire, zeițele destinului la vechii greci.

     Viața este un dar pe care ni-l oferim zi de zi în călătoria noastră. Chiar dacă nu dispunem de o hartă potrivită, avem totuși la îndemână busola sufletului care, indiferent de clasă, ar trebui să ne ajute să ne facem povestea cât mai plăcută alături de alții…

 PS

zori de făurar –
torcătoarele sfârșesc
caierul mamei

 Cezar-Florin Ciobîcă

Bunica la coafor

 

bunica la coafor –
rând pe rând îi dispar
toți ghioceii

 (Florentin Unțanu)

 Poemul m-a făcut să izbucnesc în râs, ceea ce nu mi se întâmplă des. Dar nu l-am ales doar fiindcă este un senryu reușit din toate punctele de vedere, ci și din cauză că legătura cu imaginea mi se pare la fel de bine construită. Într-adevăr, spre deosebire de multe dintre celelalte poeme intrate în concurs, care vorbesc despre ghiocei, vestitorul primăverii, noi începuturi, etc., etc. (imagini tocite de-acum de atâta întrebuințare), și asta doar fiindcă în imagine avem doi ghiocei, versurile premiate preiau floarea din fotografie folosind-o însă metaforic. Nu este singura creație din această ediție care folosește sintagma  ”ghiocelului” pentru a denumi firele cărunte din părul femeilor aflate la o vârstă mai coaptă. Dar cu siguranță este, în opinia mea, poemul cel mai reușit dintre toate.

 Versurile spun firesc, fără nici o intenție de a respecta rigorile formei la haiku, o poveste privită din perspectivă mucalit-ironică. Deși bunică, femeia tot femeie rămâne: coaforul (cu cosmetica inclusă, aș adăuga eu) devine aliatul numărul unu în lupta cu ”primăvara” din păr. Căci, chiar și la vârsta a treia, femeile își doresc ghioceii sub formă de buchet, în nici un caz răsăriți spontan în păr. Și dacă totuși au tupeul să apară unde nu trebuie, aceștia vor fi eradicați fără milă de coafeză. Căci, indiferent de anotimp, pentru păr ne dorim culori de toamnă, ruginiuri, brunuri sau auriuri cât mai uniforme, neîntrerupte de ”ghiocei” neinvitați, care în loc să ne împrimăvăreze, nu fac decât să anunțe o toamnă/iarnă a vieții.

 Cum spuneam, faptul că versurile nu respectă deloc tactul de 5/7/5, deși reprezintă un minus, nu afectează curgerea firească a ”anecdotei” în cele 3 versuri. Desigur, poemul putea fi ”muncit” un pic mai mult: se putea căuta o formulă de a spune aceeași poantă într-un mod la fel de convingător și de (aparent) spontan respectând numărătoarea. Am acordat însă mai multă importanță modului în care autorul construiește puntea metaforică cu fotografia și jocului anotimpurilor dintre poem și imagine: primăverii din fotografie îi corespunde, ca o reflexie deformată în oglindă, toamna vieții personajului din poem.

 Felicitări, Florentin Unțanu, și la mai multe recidive!

 

Ioana Dinescu

Amor de-o vară

 

Parfum de femeie

parfum de femeie –
viața olarului
cu susul în jos

 (Mircea Moldovan)

 În mod special m-a fermecat aici deosebit de izbutita legătură pe care autorul o construiește între poem și imagine. Fotografia ne arată două ulcele înfipte cu gura în jos în niște pari. Adică cu susul în jos! Grăbindu-ne să ne jucăm cu înțelesurile, pricepem că în versul al treilea e vorba nu doar despre ulcelele din fotografie, dar și despre condiția olarului: viața acestuia este dată peste cap! Și cum să nu fie, când în ea intră femeia cu toate luminile (la început) și umbrele (care apar de obicei mai apoi…). Aceasta apare într-un mod deosebit de periculos pentru meșter, căci olfactivului nu prea i te poți opune. ”Parfum de femeie”, dincolo de toată bogata încărcătură aluzivă (dacă ne gândim doar la film, și nu numai….), ne vorbește implicit despre o legătură amoroasă, aflată în acea fază incipientă de îndrăgosteală, în care fluturii din stomac și, aș spune eu, feromonii din aer își fac de cap. Bietul olar nu mai are nici un control. E la cheremul eternului feminin care prin nas i se insinuează direct în inimă.

Am ”gustat” mult și modul în care copacul înflorit din fundal, și anotimpul specific lui, au fost traduse în poem sub forma feminină și parfumată. Nu se putea găsi o analogie mai potrivită pentru un cireș (vișin?) înflorit. Și încă un amănunt convergent cu decriptajul inspirat al autorului: privind cele două ulcele, observăm că cea maronie are o formă marcat feminină, cu talie îngustă și șolduri bogate, pe când cea albă, cel puțin prin comparație, pare mai masculină. O ulcică și un ulcel în tête-à-tête sub florile primăverii! Mircea Moldovan a știut să ne spună cu măiestrie povestea lor. Felicitări!

O observație: e a doua lună la rând când M. M. câștigă coronița! O fi făcut abonament?

Ioana Dinescu

Noapte de priveghi

 

noapte de priveghi –
îi mai povestesc mamei
ce n-am apucat

(Mirela Brăilean)

 

E firesc să te întrebi care o fi legătura poemului cu imaginea. Ei bine, astrul nopții este liantul pe care autorul nici măcar nu-l pomenește, fiindcă se înțelege de la sine, din context.

Prin forma pe care o etalează de data asta, luna aduce subtil în prim-plan realitatea inexorabilă a morții. Selena, ca un alt fel de luntre a lui Charon, pare să fie gata să preia sufletul răposatului și să-l înalțe la ceruri.

Pe de altă parte, și fotografia, și poemul nu degajă o atmosferă terifiantă, dominată de spaima față de moarte; din contră, ceea ce surprinde este seninătatea afișată atât în pixeli, cât și în versuri. E destul câmp liber, spațiu deschis în cadru, de parcă s-ar transmite că într-adevăr fiul/ fiica are foarte multe de povestit mamei, la căpătâi, pentru că timpul nu i-a ajutat și fiindcă timpul nu a avut nicidecum răbdare…

La o citire mai atentă, simți, nu ai cum să nu-ți dai seama de asta, unda de regret pe care o emană ultimul vers și este posibil să empatizezi total cu persoana îndoliată. Povestirea este și ea o formă de pe-trecere. De fapt, pe-treci pe cineva drag/ apropiat, rememorând momente plăcute trăite împreună și care au îmbogățit viețile celor implicați în firul narativ, poate deloc inextricabil sau funambulesc.

La nivel fonetic, se poate specula că aliterația lui “p” ar evidenția intimitatea momentului, unul de taină, cu o încărcătura emoțională aparte, iar asonanța lui “a” nu ar face decât să augmenteze însemnătatea deosebită a ultimelor povestiri cu care se umple golul și se atenuează durerea…

În altă ordine de idei, este de așteptat să tragi și o învățătură din evenimentul nefericit prezentat succinct aici, și anume să faci când trebuie anumite lucruri stringente pentru care mâine ar putea fi prea târziu…

 

Cezar-Florin Ciobîcă

Ieșire din ceață

 

ieșire din ceață –
lăsată în urmă
prejudecata

(Mihaela Iacob)

   ”Este din ce în ce mai clar că trăim vremuri în care ideile preconcepute, de cele mai multe ori eronate, se știe, dictează în relațiile interumane și reconfigurează  societatea într-un mod bizar, alienându-i membrii… Lipsa rațiunii pure și emiterea de păreri fără o judecată dreaptă,  în spiritul adevărului, îmbolnăvește lumea și îi inoculează o stare de suferință perpetuă în care se complace, ajungând ca aceasta să fie considerată din păcate un modus vivendi…

       Poemul pe care l-am selectat luna asta ca fiind mai reușit decât altele se remarcă mai ales prin faptul că persoana în cauză reușește, nu se spune cum, dar putem specula, să lase deoparte vălul greu al  ignoranței și să devină un alt fel de om. Am putea spune, fără a exagera, că ceea ce i se întâmplă respectivului e un fel de minune, o iluminare care l-a salvat de la orbire. Poate că agentul acestei deveniri spirituale a fost un prieten sau poate că  într-un moment de cumpănă a avut o revelație și l-a cunoscut, în sfârșit, pe Dumnezeu care i-a arătat adevărata cale.

       Prima parte a haiku-ului pare să ne spună printre rânduri că marele cocon al ceții în care a trăit o bună bucată de vreme a fost atât de compact încât insul nu putut vedea  mai departe de vârful nasului.

      În partea a doua, mai ales după ce citim versul median, ne întrebăm, firește, încercând să ghicim, la ce  sau la cine anume ar putea face trimitere ideea de abandonare. Apoi, finalul ne surprinde plăcut, confirmând sau infirmând presupozițiile noastre.

      Îmi place să cred, și sper să fiu în asentimentul vostru, că poemul, în întregul lui, trimite subliminal și la filosofia Zen, și anume la Satori, fiindcă prin înțelegerea survenită la momentul oportun și datorată unor ingrediente nevăzute, nu neapărat explicabile, s-a ajuns, iată, la trezirea care lucrează întru primenirea și resetarea spirituală.

      Închei prin a vă sfătui să vă feriți de păcatul părerilor vagaboande, deoarece așa cum spunea Albert Einstein “Este mai ușor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată.”

 Cezar-Florin Ciobîcă

Un petec de cer

 

împușcătura –
ucis odată cu cântul
un petec de cer

(Tania Gogan)

 Deși la strânsă concurență cu cel puțin unul dintre cele câteva alte haiku-uri care au primit mențiune, versurile Taniei Gogan m-au făcut să mă întorc la ele încă de la prima citire, și asta din mai multe motive.

Ca întotdeauna, chiar dacă îmi place mult un poem, mă uit în primul rând la cât de solidă este legătura lui cu imaginea. O punte prea groasă e plictisitoare, una prea subțire se rupe. În cazul de față proporția este perfectă: pasărea din imagine te duce imediat cu gândul la ”tradiția” mai nou încetățenită a turismului vânătoresc, unde cetățeni ai diverselor națiuni euro-conlocuitoare vin în țara noastră ca să împuște ciocârlii (din câte știu, pare că italienii sunt principalii ”conaisseuri” ce savureză ciocârlia ca fel principal). Asta evident cu sprijinul nu tocmai dezinteresat al conaționalilor noștri, pentru care vânătoarea în general, și cea a ciocârliilor în special, reprezintă un sport ”nobil” și un mod de a-și arăta patriotismul și grija pentru patrimoniul natural al patriei. Și uite așa apeși pe trăgaci și ucizi un ghem mic de pene și fulgi, care oricum nu contează, că-i ”doar ” o pasăre, curmi un tril, care nici ăla nu contează, că doar avem youtube unde Vali Vijelie ”le zice” mai bine, și mai faci și o gaură în cer, transformând un petec azuriu într-unul negru funerar. Dar asta chiar nu mai contează deloc, căci cine mai are timp și nevoie să se uite la cer când ești ocupat să mănânci cântecul din farfurie? Am citit undeva că ciocârlia se mănâncă ”sub văl”, cu batista pusă pe cap, asta probabil ca să nu te vadă cerul plin de găuri negre….

Ce am spus eu aici, în foarte multe cuvinte, Tania Gogan a reușit să spună în doar trei versuri scurte, dintre care ultimul, așa cum îi stă bine, reprezintă punctul culminant, aș zice chiar un punct de răscruce, de unde se nasc multiple planuri de interpretare. Dincolo de imaginea plastică a unui glonț ce spulberă câteva grame de carne în zbor, ca să se piardă apoi în azur, petecul de cer împușcat este și o superbă metaforă pentru acea parte din om cu tot ce – mai(?) – are el metafizic, transcendent sau ”doar” uman. Mai devreme sau mai tîrziu orice glonț ricoșează și ne trezim că, împușcând păsări și făcând găuri în văzduh, ne împușcăm de fapt pe noi înșine.

Să nu uităm faptul că și colivia, în care, pentru amuzamentul nostru, închidem tot ce zboară, și sârma ghimpată sunt invenția omului și-l reprezintă, din păcate, din ce în ce mai mult.

Un haiku pesimist, dar extras dintr-o realitate și mai pesimistă, care face o traducere excepțională fotografiei. Felicitări cu plecăciune, Tania Gogan!

 

Ioana Dinescu

Cu chipul mamei

 

drumul spre casă –
chiar și mânătărcile
cu chipul mamei

 (Andrei Andy Grădinaru) 

       Așa cum au sesizat și alții, dar nu au găsit se pare cuvintele potrivite care să mă surprindă prin trimiteri, aluzii pertinente, dacă privești mai cu atenție, imaginea dată sugerează într-adevăr ideea de maternitate, dragoste maternă, de relație strânsă/ intimă (o ciupercuță pare să fie ținută în mână de o ciupercă mai mare).

      Primul vers poate sugera faptul că un fiu/ o fiică plecat/ă departe, (la muncă, în călătorie, la studii, în armată etc.) este din nou în drum spre casa natală și abia așteaptă să ajungă la destinație.

Partea a doua aduce în prim-plan numele unei ciuperci comestibile care are în română nenumărate sinonime, destul de plastice de altfel. Ca fapt divers, mânătarcă provine din bulgară și înseamnă ciupercă. Citind versul median, te întrebi care ar fi rostul hribului în peisaj/ tablou. Ei bine, finalul ne ajută să ne edificăm. E vorba de “icoana dulce a mamei” pe care înstrăinatul/-a, dar nu numai, o poartă cu dragoste în minte și-n suflet, căci se știe că fiecare dintre noi suntem păziți de cel mai puternic dintre îngeri, nimeni altul decât MAMA. Acum, evident, ești curios cum arată, sub aspect fizic și moral, mama respectivă. Probabil că este vorba de o femeie trecută de prima tinerețe, robustă, harnică, iubitoare, grijulie, căreia îi place să poarte pălării și descrierea ar putea continua cu n atribute, căci până la urmă e vorba, nu-i așa, și de mama fiecăruia dintre noi care, de ce nu, se poate identifica parțial sau în totalitate cu mama din poem. Aș mai adăuga că, atunci când dorul de mamă te macină puternic și nu ai la îndemână poze stocate în telefon, chipul ei îl vezi peste tot în natură, căci orice detaliu insignifiant din lumea înconjurătoare îl poți asocia cu trăsăturile ei indelebile.

        În încheiere, a. un celebru proverb evreiesc de care mi-am amintit scriind acest comentariu – “Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, așa că a creat mamele!” – b. un haiku pe care l-aș fi scris pentru concurs: azil de bătrâni – / mama țese întruna / povești despre noi și c. un sfat: Cinstiți-vă mamele mai ales pentru energia/ lumina cu care v-au înnobilat aducându-vă pe lume.”

Cezar Florin Ciobîcă

Așteptînd luntrașul

 

așteptând luntrașul –
pe Scara lui Iacob
niciun înger

(Ecaterina Pupăză)

 Nu este singurul ce face apel la mitologia greacă, la scenaristica marii treceri din lumea viilor în cea a morților. Și alți autori și-au construit poemul în jurul figurii ”luntrașului”, celebrul Charon, cel care traversează cu barca sufletele morților peste râul-hotar, în tărâmul umbros al lui Hades. Dar versurile Ecaterinei Pupăză îmi par a fi închegate cel mai bine ca mesaj, și cel mai ”rotund” construite din punct de vedere al sintaxei poetice.

În ultimele momente/zile ale existenței noastre pământești presimțim deja că luntrașul e pe drum. E bine să-ți fi încheiat deja socotelile lumești și să fii pregătit pentru cele sfinte. În aceste clipe este vital să ai prieteni sau aliați care să te sprijine în demersul legitim de a accesa niveluri de reședință cât mai înalte, căci se știe bine: pe lumea cealalată etajele superioare au net mai multe avantaje decât cele inferioare (deși unii m-ar contrazice în acest punct…:). Atunci însă când pe scara ce leagă pământul de Ceruri, în loc de forfota obișnuită de îngeri, domnește liniștea și golul, nu-i a bună. Cine să te ia de mână și să ”ungă” pe nea Petrică portarul, ca să te lase să treci, cine să pună o vorbă bună la Șefu ăl Mare ca să mai închidă un ochi, dacă nu ”înger, îngerașul meu” care, iată, acu nu-i pe scară să-ți întindă mâna și să te salte?

Poemul cucerește și prin faptul că nu impune nici o cheie de citire: tonalitatea elegiacă sau comică în care el poate fi receptat îi aparține în exclusivitate cititorului. Unii ar putea să vadă o impietate în încercarea de a da o tentă umoristică solemnității momentelor de final, dar să nu uităm că obiceiul de a trata moartea ca pe un prilej de chefuială și sărbătoare este adânc înrădăcinat pe meleagurile noastre, fiind poate chiar mai vechi decât cultura dacică. Nu degeaba Creangă îl pune pe Ivan Turbincă s-o prindă chiar și pe măreața Moarte în turbinca lui….

Dar nici alegerea de a-l citi în cheie deprimată nu contrazice cu nimic haiku-ul. Ne putem închipui un om aflat în momentele de final pentru care noua lume în care intră pare la fel de goală (nici un înger) și lipsită de speranță ca cea din care tocmai iese. Exact această neutralitate a tonalității, și, prin urmare, o excelentă versatilitate, caracterizează, în opinia mea, un poem de calitate. În plus, puntea către fotografie este subtilă, dar convingătoare. Pontonul vechi devine Scara lui Iacob, pe care, într-adevăr, domnește liniștea, iar barca din fundal pare că își așteaptă luntrașul, întreaga scenă dând impresia că aici a fost surprinsă o moleculă de eternitate, exact așa cum se spune că, în clipele finale, timpul se dilată până când dispare, ca să lase loc veșniciei. Deci și în această privință versurile se mulează perfect peste imagine, extrăgând din ea esențialul, dar fără redundanță și fără să plictisească.

Felicitări, Cati Pupăză: se pare că ai ajuns în vârful scării de una singură, fără nici un ajutor!…

Ioana Dinescu