Maci înfloriți

 

𝐦𝐚𝐜𝐢 î𝐧𝐟𝐥𝐨𝐫𝐢ț𝐢 –

𝐛â𝐭𝐫â𝐧𝐚 ș𝐭𝐞𝐫𝐠𝐞 𝐩𝐫𝐚𝐟𝐮𝐥

𝐝𝐞 𝐩𝐞 𝐨𝐠𝐥𝐢𝐧𝐝ă

 

Mihaela Iacob

 

Incipitul, sub sintagma ,,maci înfloriți", pare să facă referire la sezonul acestor flori, a căror apariție transformă totul într-un spectacol.

În plin anotimp de renaștere a naturii, ,,bătrâna șterge praful de pe oglindă". Nu suntem, însă convinși că oglinda se cerea, într-adevăr, ștearsă. Poate, scopul bătrânei era doar încercarea de a regăsi în ea o imagine a sa din trecut, o imagine a ceea ce cândva a fost intens și viu precum un mac înflorit. Frumusețea naturii pare să o debusoleze, așa cum se întâmplă și cu trecerea anilor pentru fiecare dintre noi.

Prospețimea și intensitatea florilor devin un reper pentru o tinerețe trăită sau amintită. „Maci înfloriți” nu sunt doar un element de natură, ci un punct de interacțiune cu trecutul.

Mihaela Iacob

 

Gală de balet

 

𝐠𝐚𝐥ă 𝐝𝐞 𝐛𝐚𝐥𝐞𝐭 –

𝐳𝐞𝐟𝐢𝐫𝐢 𝐮𝐧𝐝𝐮𝐢𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞

𝐩𝐫𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐳𝐞𝐟𝐢𝐫𝐮𝐫𝐢

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Primul vers ne introduce într-o gală de balet. Ne aflăm așadar la un spectacol de dans caracterizat prin mișcare ușoară, zbor, grație, unduire.

În a doua parte a poemului, autorul anunță ,,zefiri unduindu-se printre zefiruri". Intră în scenă ,,zefirul'' sub ale cărui adieri, costumele delicate din ,,zefir'' ale dansatorilor devin mai fluide. Vântul și materialele se susțin reciproc în deplin acord cu dansul. Armonia domină.

Omonimia substantivului sporește farmecul atât auditiv, cât și vizual. Autorul valorifică nu doar acest aspect, ci și formele diferite de plural pentru a iniția un mic joc lexical și de percepție, ca și când vântul, trupurile și costumele ar crea împreună desenul dansului.

Toate la un loc - imponderabilitatea corpului în mișcare, a vântului și a țesăturii - amplifică efectul general de plutire și de unduire, dând impresia că însuși cuvântul face pași de dans între două identități.

Irina Țipordei

Concert de pian

 

concert de pian –

notele fără cusur

ale tăcerii

Andrei Andy Grădinaru

Într-o comunicare, contează atât ce se spune prin cuvinte, cât și ceea ce se lasă a se deduce, a se subînțelege, prin limbajul non-verbal, prin comunicarea indirectă. În concertul de pian, nu ni se spune totul direct. Se lasă multe a se înțelege. Prin priviri, prin tăceri. Prin subtilități. Prin asocieri legate de cuvinte: notele tăcerii ne arată importanța momentelor în care nu ne spunem în cuvinte anumite lucruri, însă atitudinea noastră lasă totul să se subînțeleagă. În cultura japoneză, tăcerea este parte din comunicarea indirectă. Cu ajutorul momentelor de tăcere și ezitare, putem descifra ceea ce vorbitorul a vrut să spună cu adevărat.

Ana Drobot

Nopți albe

 

nopți albe –

perna îşi pierde

memoria

Cătălin Gavriliu

 

Legături bine create între jocuri de cuvinte - nopțile albe și memoria pierdută, atribuită pernei. Concentrarea și atenția sunt reduse odată cu lipsa somnului. Nopțile albe pot semnala un gol în procesul amintirii. Perna are memoria celui care stă pe ea - în cazul acestui poem, proprietarul pernei a petrecut timpul în altă parte, poate pe la petreceri. Trăitul intens însă e contrastat de amintirile lipsă. Ce rămâne din toate acestea? Totul e efemer, dar, ne întrebăm, ce sens are totul dacă nu ne amintim măcar cele petrecute?

Ana Drobot

Jurăminte

jurăminte –

un palimpsest de nisip

într-o cochilie

Ioan Marta

 

Se pare că din tot ce a fost a rămas doar … nisipul pe care, cândva, s-au scris ori s-au rostit jurăminte. Marea este un martor care cere exprimarea imperioasă a sentimentelor. Tot ea va ști să șteargă și să rescrie pe straturile vechi povestea. Și apoi să o închidă într-o cochilie ca într-un sipet prețios. Până la urmă, nu este viața un palimpsest?

Ramona Bădescu

O pană plutind

 

o pană plutind –
pleoapele haijinului
întredeschise

 (DANA ENE)

  Deși s-ar putea obiecta că primul vers povestește, cuminte, fotografia, voi para spunând că de data aceasta redundanța era necesară pentru înțelegerea restului. Într-adevăr, ce face un haijin autentic când microcosmosul înconjurător îi oferă firmituri de transcendență (căderea unei frunze, plutirea unui fulg, saltul unei broaște, etc.)? Exact: pândește, asemenea unei pisici care miroase prada, inspirația, momentul acela de satori poetic din care se naște un haiku/senryu viguros.

Am toată admirația pentru subtilitatea și (auto)ironia cuprinse in versuri, și mai ales pentru aparenta simplitate și eleganță (căci doar cine scrie haiku știe câtă muncă și frământare stau în spatele produsului final) cu care este construită aluzia poemului. Felicitări, Dana Ene, te mai așteptăm pe la noi.

 Ioana Dinescu

Rece ca piatra

 

dincolo de ieri
(și-)a pierdut inocența –
rece ca piatra

(Catinca Vlad)

 Poemul pe care l-am ales drept câștigător luna aceasta, chiar dacă șchioapătă un pic (ca să sune mai bine ar fi trebuit adăugat un pronume reflexiv în fața verbului), asta îl face parcă și mai straniu ca atmosferă, m-a teleportat imediat la cazul Caracal… Un anumit eveniment  din trecutul nu prea îndepărtat a bulversat total ființa celui/celei la care se face referire… Cititorului nu-i trebuie multă imaginație ca să-și dea seama că cel/cea pângărit/ă a suferit enorm și nu se mai poate descotorosi de haina hâdă a unor imagini care, asemeni unor fantome, revin brutal, permanent pentru a-i face viața insuportabilă…

              Deși nu face parte parte din recuzita firească a haikuului, comparația din final (substantivul “piatra”trimite atât cât trebuie la fotografia de la care s-a pornit) subliniază foarte bine transformarea șocantă a persoanei suferinde în ceva insensibil, apatic, lipsit de vitalitate, cu alte cuvinte într-un obiect inanimat, cu minime șanse de evoluție…

               Pentru a putea ajuta cumva victimele unor astfel de acte inumane, e nevoie de  toată empatia și căldura noastră, de rugăciuni tămăduitoare, care să-i aducă din nou pe linia de plutire…

               În concluzie, poemul de față, profund prin tema abordată,  prin suferința pe care o emană, ne îndeamnă parcă să nu rămânem reci, impasibili, ci să luăm atitudine și să căutăm soluții prin care să stârpim deviațiile comportamentale care creează dezechilibre și atentează la siguranța celor pe care-i iubim…

Cezar-Florin Ciobîcă

Mersul pe sârmă

 

descătușare –
două umbre-n zori deprind
mersul pe sârmă

(Mona Gheorghe)

 Primul vers face legătura cu fotografia într-un mod aerat, subtil, inversând ”înlăcătușarea” multiplă din imagine și transformând-o într-o descătușare (la figurat, desigur) a simțurilor. Foarte bine ales acest prim vers, cu maximum de concizie și multitudine de sensuri.

Mai departe poemul lasă loc unor variate direcții de interpretare, așa cum îi stă bine unui haiku. Poate că după descătușarea nocturnă, cele două umbre învață prudența și falsitatea impusă de vechile roluri pe care le are fiecare în familie sau societate. Un mers pe sârmă printre minciuni și jumătăți de adevăruri, un secret doar al lor, păzit de lacătele unei iubiri imposibile(?)

Felicitări, Mona Gheorghe și te mai așteptăm pe la noi.

Ioana Dinescu

Noapte de Sânziene

 

noapte de Sânziene –

de veghe la granița

dintre lumi

(LUMINIȚA CANDELĂ)

Insolită interpretare a fotografiei din concurs, cămașa simbolizând ursitul presupus a se arăta în această noapte, de Sânziene. Primul vers plasează acțiunea într-un moment legat de tradiții și obiceiuri mioritice. Versul al doilea accentuează starea de spirit a autoarei, în așteptare, între cele două lumi (ultimul vers), reală-ireală, creând un fin balans ce captează atenția cititorului. Haikuul însuși împrumută din mireasma coroniței lăsate intenționat afară, peste noapte, în speranța că va fi cuprinsă de rouă. În opinia mea, acest poem creează un tot emoțional și foarte  original cu fotografia. Cele două componente (imagine – haiku) nu se explică una pe cealaltă, ci se complementează, așa cum cere prin definiție o haiga, motiv pentru care i-am acordat diploma lunii iunie, a cărei concepere aparține doamnei Constanța Erca.

Ioana Dinescu

Lumina din zori

 

lumina din zori –
căutând încă drumul
în umbra mamei

(LUMINIȚA PETREA)

         Poemul  Luminiței P. , care a luat din imagine fărâme simbolice ca să poată crea o metaforă subtilă, subliniază limpede, fără artificii, legătura strânsă dintre mamă și fiu/ fiică pe cărarea vieții. Frumusețea și profunzimea este dată de versul median în care verbul și adverbul, ambele durative, evidențiază faptul că odorul, încă necopt și incapabil să-și asume calea, să se desprindă de cuibul natal, se află în continuare sub aripa tutelară a mamei, care probabil, știindu-l nepregătit suficient, nici nu dorește ca puiul ei să înfrunte deocamdată de unul singur vâltoarea vieții. Din ultimul vers transpare clar, cum este și firesc, de altfel, că între cei doi cordonul ombilical, deși tăiat  nu este rupt și nici nu va fi vreodată… În plus, versurile te încântă și eufonic, întrucât  la nivel fonetic aliterația și asonanța conlucrează armonios pentru a transmite subliminal o melodie stenică.

Cezar-Florin Ciobîcă