Strat după strat

partea nevăzută –

luna așezând sideful

strat după strat

(Tania Gogan)

 Nu a fost ușor să mă hotărăsc care dintre haiku-urile de pe lista scurtă va primi premiul, căci cel puțin trei din această ediție aleargă, din perspectiva mea, umăr la umăr. În cele din urmă m-am decis pentru versurile Taniei Gogan, în primul rând pentru ineditul și subtilitatea imaginii țesute din cuvinte. Deși, există un ”deși”: în cazul poemului câștigător puntea către fotografie mi se pare mai greu accesibilă decât în cazul altor haiku-uri care au primit ”doar” o mențiune.

 În cele din urmă legătura între poem și imagine am interpretat-o așa: ”partea nevăzută” din primul vers corespunde feței fără trăsături a oului din fotografie. Iar luna și sideful ”se strâng” în perla cercelului. La o privire mai atentă chiar și combinația de culori din fotografie – bleul, albastrul fondului și acel galben stins și sidefat al eșarfei – sprijină asocierea cu apariția astrului nocturn pe un cer azuriu ce virează treptat spre albastrul întunecat al nopții.

 Revenind însă la poem, sugestia ascunsă printre versuri mi se pare, în adevăratul sens al cuvântului, abisală. Cine oare a fost martor vreodată la întregul proces prin care ia naștere o perlă? În adâncul insondabil al mării, ”în uterul” impenetrabil al scoicii, în tihnă și în taină, timp de milioane de secunde, dintr-un fir de praf microscopic se naște fără martori un giuvaer, ceva rotund, strălucitor, de culoarea lunii…. o lună în miniatură! Un obiect la fel de prețios în frumusețea și metafizica lui, de singular, de tulburător precum astrul nopții care, de când e omul om, nu lasă poeții și îndrăgostiții să doarmă noaptea.

 Poemul este excepțional prin perspectiva atât de originală pe care ne-o propune: nu mai e vorba aici de treburi lumești (oameni, bunici, mame, războaie și politichie), nu ne mai învârtim noi între noi, compunând la nesfârșit versuri despre ce ne doare și ce ne supără, despre cât de triști, veseli, proști sau deștepți suntem, despre veșnicul sat bucolic, amintiri din copilărie sau tristeți de om bătrân. Avem aici o perspectivă cosmică, în care omul nu există decât în dimensiunea unui observator umil și copleșit de grandoarea creației, creație în care nu, el nu este buricul. Prin legăturile și corespondențele inextricabile între micro- și macrocosm, iată, în pântecul unei scoici din adâncuri se naște luna, o lună mică dar la fel de strălucitoare ca marea perlă sidefie de pe cer. Dacă nici asta nu e o mare taină, atunci nu știu ce altceva ar putea să fie!

 Felicitări, Tania Gogan, pentru acest poem, care, în spiritul unui adevărat haiku (în care e vorba de natură și nu despre om), mi-a dat fiori la propriu! Cu plecăciune și admirație, te rog să accepți laurii și perla din coroană…

 Ioana Dinescu

Peste patina timpului

 

autoportret – 
peste patina timpului
umbrele noi

(Tania Gogan)

 

Și în această ediție a concursului nostru există câteva – nu chiar multe, multe – poeme valoroase. Decizia pentru cel mai bun dintre ele nu poate fi luată măsurând niște parametrii cantitativi, și nici măcar obiectivi. Asumându-mi deci subiectivitatea, îmi justific alegerea încercând să enumăr acele trăsături ale poemului care m-au făcut să adăst mai îndelung în preajma lui.

 La o primă citire versurile par modeste, criptice, fără sclipiciul și poanta pe care o au câteva dintre senryurile propuse de alți autori. Din sobrietatea lor reținută, pe care eu o apreciez în mod deosebit atunci când vorbim de haiku, se degajă însă o undă de seninătate înțeleaptă, o resemnare stoică, departe de frustrarea agitată și încrâncenată cu care omul modern întâmpină bătrânețea. Autoarea inventariază ”la rece” straturile senescenței, care îmbracă chipul din portret ca foile de ceapă: peste patina veche se așterne una nouă, o nouă umbră ce stinge încă un pic din lumina tinereții.

Interesant este aici și jocul aluziv ce poate fi interpretat în mai multe direcții. Patina timpului, în minunata exprimare ambiguă a versului doi, poate însemna atât patina obiectului (tabloul vechi care se ”oxidează” încet pe măsură ce vremea se scurge peste el), cât și ”patina” ce se formează natural pe chipul trăitor.

 Versul al treilea sporește ambiguitatea, așa cum îi stă bine unui haiku adevărat, în loc s-o lămurească: ”umbrele noi” nu știm dacă cad peste tablou sau peste exemplarul uman, dacă se sapă în carne sau în suflet, dacă e vorba de un joc al razelor de soare sau al vieții cu ale ei lumini și umbre…. Avem aici un yugen cum scrie la manual și o ”deschidere” a poemului care lasă loc unei meditații asupra tranzienței, cu tot ceea ce implică ea pentru individul supus curgerii timpului, care nu iartă și nu uită pe nimeni.

 La fel de reușită mi se pare și puntea pe care poemul o construiește cu imaginea. Țurțurii din fotografie pot fi asociați cu dantura din ce în ce mai imperfectă a unui om bătrân. Iar gheața în sine stă pentru încremenirea și osificarea senectuții, când nimic nu mai e fluid, ci devine rigid și casant.

 Ce să mai spun și despre o mică gemă ascunsă printre cuvinte: ”patina timpului” se leagă tainic, dar trainic, prin același joc aluziv de mai sus, de gheața din fotografie, gheață pe care, cu toții știm, că se poate patina…

 Un excelent haiku, pentru care nu-mi rămâne decât să o felicit apăsat pe Tania Gogan.

Ioana Dinescu

Flori de gheață

 

flori de gheață –
pe geamul blurat
urme de buze

(Tania Gogan)

 Sincer, cred că imaginea i-a pus la încercare pe participanții la concursul din luna lui făurar.

Poemul ales de mine drept câștigător pare, la prima vedere/ citire, să nu aibă nicio legătură cu fotografia, dar, la o analiză mai pertinentă, se pot observa câteva elemente care îl fac să fie mult mai valid decât altele. Astfel, dacă privim cu atenție, putem desluși acolo și forme de flori, și buze, totul pe fondul unei neclarități incitante… Putem să ne închipuim următoarea povestioară ce are loc, ce coincidență interesantă, tocmai de Dragobete. Cineva se află într-un interior neîncălzit deocamdată (poate intenționat, poate nu) și suferă într-o oarecare măsură din cauza absenței persoanei iubite, dar se resemnează admirând frumusețea glacială a florilor apărute pe ochiul de geam, acestea putând fi văzute și ca un dar imaginar ce îi alină durerea… Ultimul vers aduce substanță poemului, adăugându-i o notă de erotism bine strunit, dar și de ambiguitate, făcându-ne să cădem pe gânduri și să căutăm răspunsuri…

Pasiunea nu poate fi inhibată, ascunsă, ci, din contră, etalată, declarată. Urmele de buze pot fi văzute ca un gest de mulțumire pentru ceea ce-i oferă iarna persoanei claustrate sau ca un sărut adresat celui care nu-i de față, dar pare să-i fi trimis, apelând la magia iernii, un cadou inedit. Și iată cum geamul devine în situația dată un intermediar, un adjuvant prețios, care stârnește emoții, energii latente și ațâță imaginația, contribuind la realizarea unui tablou sugestiv tocmai prin elementele absente… Felicitări autoarei!

Pe mine, printre altele, forma obiectelor din imaginea dată m-a dus cu gândul la un instrument muzical, tulnicul: cântec din tulnic – / dintr-odată inima / mai ușurată

 Cezar F. Ciobîcă

Răscolind cărbunii

 datina vremii –
răscolind cărbunii pentru
fierul de călcat

(Ion Cuzuioc)

 

De ce am ales acest poem? Fiindcă autorul a reușit să pornească de la fotografie și să ne ducă într-un loc surprinzător: vremea apusă a fierului de călcat cu jar.  Îmi place fiindcă mesajul este – la o primă citire – modest, reținut, fără efuziuni de prisos. Nu simți nici că trebuie să plângi instantaneu, nici nu te apucă râsul. Întâi trebuie să te dumirești! Cobori în vremuri tare de demult (cine are unde coborî, adică cine are cel puțin tâmplele, dacă nu și restul calotei, albe; ceilalți, mai tinerei, sunt sfătuiți să-și întrebe bunicii), în timpuri în care ”călcatul” era conținutul principal al zilei respective: se elibera o masă mare, se aduceau straturi de pături, apoi deasupra cearceaful pe care se călca, se aduceau cărbunii special aprinși și se puneau cu meșteșug  în burta ”fierului de fier” cu mâner de lemn. Așteptai să se încingă, între timp udai rufele… Și apoi porneai călcatul: drum lung și anevoios, căci cărbunii se răceau, trebuiau puși alții, așteptat un pic ca să nu arzi rufele, ș.a.m.d., ș.a.m.d… Eu una am încă vii în memorie ritualurile zilei de călcat, când, copil fiind, o înnebuneam pe bunica de cap, căci sărmana, neputând să fugă nicăieri, trebuia să-mi spună  ore întregi, până termina maldărul de rufe, povești, una după alta, fără pauză sau scuze (am spus mereu că pentru unii bunici, un telefon mobil în mâna nepotului sau nepoatei poate reprezenta o mare ușurare a vieții….. pe când călca bunica mea nu exista în casă decât un aparat de radio și un telefon cu șnur și rotiță).

 Iertată-mi fie digresiunea, dar nu e ”vina” mea, ci cea a poemului care mă stârnește la modul cel mai prolific…

 Personajul  principal al fotografiei este, într-adevăr, focul, un foc care-și etalează măruntaiele, căci lemnul în diversele stadii ale combustiei este în prim plan. Ghicești jarul, parcă simți cum te frige la degete. Simți și căldura degajată. Și dacă te depărtezi un pic și privești mai de la distanță formele din imagine, mai faci o analogie și înțelegi mai bine cum și-a construit autorul poemul, pornind clar de la fotografie: forma scheletului de lemn carbonizat pe care dansează flăcările poate fi interpretată, cu puțină imaginație, ca partea din față a unui fier vechi de călcat în care cărbunii aprinși scot fum.

 Focul viu, mai ales pe tip de noapte, naște acel sentiment de primordialitate (căci nu există multe lucruri încrustate în ADN-ul psihic al omului ce sunt mai vechi ca focul), sentiment pe care autorul l-a cules și transpus în primul vers prin cuvântul ”datină”.  Astfel primul vers se leagă prin acest ax comun, ”datina vremii”, de următoarele două, căci a aprinde și a ține în viață un foc reprezintă în aceeași măsură o datină ca și acțiunea de a pregăti cu răbdare și meșteșug fierul pentru călcat.

 Oare mai înțelegem noi astăzi, digitalizați, virtualizați și artificializați cum suntem, cum se simte în mână un ”fier de fier”, greu, cu jarul roșu și fierbinte înăuntru? Poate că era nevoie de acest haiku ca să ne aducă – unora – aminte, iar altora să le spună o poveste despre datinile gospodărești ale bunicilor.

 Felicitări fierbinți, Ion Cuzuioc, pentru un foc al memoriei bine aprins!

Ioana Dinescu

Orizont pierdut

 

orizont pierdut –
detectând doar colbul
toiagul Babei

(Tania Gogan)

       Oricât am fi de curioși, dacă e să privim cu atenție imaginea propusă de Ioana, atât zidul casei, cât și fereastra aia căreia îi lipsește sticla, nu avem șansa de a ne alege cu ceva palpabil, asta pentru că prim planul te duce imediat cu gândul la un obstacol, la ceva care limitează vizibilitatea, accesul spre un capitol, probabil încheiat, din viața cuiva…

   Poemul ales de mine ca fiind câștigător luna această este în ton cu atmosfera de wabi-sabi pe care o degajă fotografia, surprinzând delicat fenomenul orbirii, al pierderii reperelor spațiale (orizont pierdut), o problemă medicală gravă, care îi afectează în special pe cei trecuți de-o anumită vârstă… Ceea ce mai poate identifica bastonul femeii neajutorate, demnă de milă, este doar praful pe care îl stârnește în deplasarea-i înceată, târșâită spre un loc anume…

   S-ar putea să vă deruteze scrierea substantivului babei cu majusculă, dar dacă speculăm un pic am putea crede că se face referire, de ce nu, ori la Baba Dochia ale cărei puteri, odată cu venirea primăverii, nu-și mai fac efectul, ori la vreo vrăjitoare aprigă, spurcată, care, ajunsă la vârsta bătrâneții și atinsă de cecitate, nu mai poate insufla nimănui frică, nu mai poate fermeca pe nimeni, pentru că și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul…

    La nivel fonetic, la o citire mai atentă,profesionistă, se poate observa că unele consoane par să sugereze poticnirea femeii, orbecăirea acesteia, iar asonanța lui a sugerează parcă împrăștierea agasantă a colbului care obnubilează peisajul…

    Închei amintindu-vă un vers din poezia Epigonii a lui Mihai Eminescu “Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi.“, invitându-vă în același timp să vă protejați mereu ochii (și ai sufletului, și-ai minții) ca nu cumva să cădeți în capcana orbirii de orice fel.

 Cezar-Florin Ciobîcă

Lecția despre lumină

 

citire în Braille –
zăbovind la lecția
despre lumină

 (Mirela Brăilean)

    Există printre noi și oameni care nu au acces la nenumăratele minuni ale lumii exterioare, fiindcă, din păcate, s-au născut altfel… Pe de altă parte, în preajma noastră, trăiesc și destui dintre aceia care, deși văd destul de bine, trec prin viață ca niște orbi…

    Poemul ales drept câștigător, ca și altele selectate de-a lungul vremii, îmi place, printre altele, că nu descrie banal imaginea propusă, ci, din contră, pornind de la anumite detalii, aparent minore, dezvoltă o poveste plauzibilă, emoționantă, care te lasă pe gânduri…

    Astfel, primul vers te trimite instant în atmosfera unei ore speciale de curs, dar dintr-o altfel de școală, unde elevii cu deficiențe de vedere deslușesc tainele cunoașterii și se bucură de diversitatea mediului înconjurător prin intermediul ochilor din buricele degetelor…

    Versul median, prin gerunziul zăbovind ,evidențiază răgazul pe care elevul și-l ia pentru a înțelege informații care îi trezesc atenția în mod deosebit, îi rețin atenția prin însemnătate și merită de aceea aprofundate…

    Versul final, în care s-a cuibărit frumos surpriza amânată, aduce explicația necesară închegării sensului textului – întârzierea învățăcelului deasupra paginii respective are legătură nu cu un fleac insignifiant, ci cu lecția despre Lumină care poate fi sinonimă cu noțiunea de Dumnezeu, dar și cu ideea de meditație, probabil amară, asupra incompletitudinii, a limitării date de anumiți factori genetici sau de altă natură, care îl fac pe cel în cauză să bâjbâie în căutarea căii, a adevărului, a rostului într-o viață trăită, ce trist, cu storurile trase…

   Într-o lume în care stăm din ce în ce mai mult în fața dispozitivelor cronofage, ar fi bine să facem ceva, în sensul unei vieți mai sănătoase, și pentru ochii noștri cei de toate zilele, fără de care, am orbecăi asemenea unor cârtițe prin galeriile întortocheate ale vieții…

 Cezar F. Ciobîcă

Anul 2025 - săptămânile 842-945

 

Veghind cu grijă visul

Poveștile bunicului

Printre riduri

Odihnă la câmp

Cu locuri rezervate

Trenul de noapte

În ritm de step

Mâțișorii de alun

Sfoara unui zmeu

Cu greu ținut

Despletită prin oraș

Numai vântul

Mai multă liniște

Rivalitate

Vizită scurtă

Încă repară

Secera bunicului

Urme fără pași

Nuci îmbătrâniți

Strachina tot plină

Într-o lacrimă

Rătăcit în larg

Pâine pe masă

Pescari la taifas

Calea în deșert

Flori de nufăr

Plin de năduf

Luată de râu

În ceasul bunului

Neclintită sperietoarea

Care pe care

Harbuji crăpați

Frunze uscate

Cu verdeață

Busola tatei

Tre-frați-pătați

Câteva frunze

Lan de cicoare

Ieșite la poartă

Tăiate de plug

Pe ultimul drum

Calea Lactee

Clopot în amurg

Bal de Halloween

Vuiet în lăcaș

Pianul din colț

Ninge liniștit

În brațele tatei

Reparat de ninsoare

Parfum de epocă

Stele-n afirmare

Viscol prin vecini

Primăvara-n prag

Primii mâțișori

Parfumul cireșului

Neaua mieilor

Migdale amare

Prin gardul vecinilor

Din asfaltul crăpat

Pace la hotar

Bunicul la tuns

Focuri de armă

Stiri despre război

La balul bobocilor

Semințe de margarete

Bastonul tatei

Sufletul păpădiei

Soacra la război

Ceasul cu pendulă

Mac scuturat

Rea de gură

 Cororla lumii

Gura satului

Ceartă conjugală

Farul de veghe

Dansatorul de flamenco

În ceainicul bunicului

Curcubeu în zori

Drumul spre mare

Iar întuneric

Doi pierde-vară

Ciori croncănind

Pomul la pământ

Prin vechiul târg

Piața în amurg

Imunitate

Gutuile vecinei

Sub clar de lună

Casa pustie

Scrisori de pe front

Frunze ruginii

Lac fără broaște

Teascul ruginit

Doar Bacovia

Recital de jazz

Decorațiuni

Ilustrată nouă

Pe scoarța bradului 

Singur sub vâsc

 

La poarta infernului

 

jocuri de culori –
la poarta infernului
reclame din rai

(Andrei Andy Grădinaru)

 

Nu cred că alegerea mea are nevoie de prea multe explicații! Remarcabilă mi se pare în primul rând eleganța cu care autorul a țesut poemul pe trama imaginii. Pornind în mod evident de la fotografie, Andrei A. Grădinaru ne-o ”deslușește” creativ și original: primul vers pare descrierea fundalului verde – pestriț și reprezintă atât linkul de legătură între text și imagine, cât și poarta de intrare pentru ceea ce urmează în celelalte două versuri. ”Poarta infernului” poate fi cu adevărat denumită pânza fină a păianjenului, căci insecta care încearcă să intre/zboare prin ea rămâne ostatecă în iad. Doar că ce să vezi: de la distanță ochiul (de insectă sau de om, depinde cum ne jucăm cu sensurile și parabolele) nu vede decât acele lumini colorate – ”reclame din rai” – care-l cheamă cu cântec de sirenă să se apropie, să intre, să poftească…. Iar insecta (la fel ca omul!) se ia după ce vede și fără să ezite prea mult cade în plasa iluziei (sau, mai la propriu, în iluzia plasei). Moment în care începe infernul…

 Cu riscul de a mă repeta din greu: un haiku bun dă acea impresie de simplitate aerată, de curgere firească, ca și cum cuvintele s-ar alinia ușor în virtutea unei ”legi naturale” conform căreia autorul trebuie doar să țină pălăria întinsă și poemul a și picat cuminte în ea. Numai cel care l-a scris știe efortul și munca din culise. Produsul final nu poartă nici o urmă de transpirație, este șlefuit și strălucitor ca un diamant. Este cazul acestui haiku.

 Andrei Grădinaru bifează la toate aceste aspecte: o idee originală, o legătură solidă și creativă cu fotografia de la care a pornit, un poem cu un dublu strat de înțelesuri, ce poate fi văzut ca o meditație amară asupra condiției umane, meditație care conține totuși și un grăunte de umor sarcastic. Ni se întâmplă zilnic, tuturor: reclamele care ne încântă folosesc instrumente din ce în ce mai sofisticate (AI de ex.) pentru a ne găsi punctul slab al intereselor și pasiunilor, iar noi le cădem în plasă și ne afundăm cu entuziasm în țesătura lor colorată ca într-o discotecă existențială. Dar la capăt ne așteaptă -invariabil – infernul, adică pierderea sinelui autentic.

 Ioana Dinescu

Răcit în căni

 

Alzheimer –
ceaiul de la ora cinci
s-a răcit în căni

 (Mircea Moldovan)

 

Poate că o să fiți derutați că am ales acest poem un pic altfel, dar mie mi-a plăcut pentru că, deși trist, nu aș vrea să zic că-i sumbru, noir,  aduce în discuție una din bolile neurodegenerative cronice grave, care îi afectează pe oameni după o anumită vârstă și care determină probleme de memorie, gândire și comportament…

    Primul vers e dur, te lovește contondent, te face să-ți pierzi parțial cunoștința, chinuindu-te să rămâi vertical… De fapt, corelat cu atmosfera ușor întunecată, sugerată de voalul/ perdeaua ce ascunde, pune sub obroc ceva, limitează pătrunderea,  acest substantiv cu rezonanță de ghilotină te invită să meditezi serios asupra  pâclei care perturbă funcțiile cognitive ale bolnavului și-l transformă într-o epavă…

    Versul median nu ne propune doar o referire temporală, ci și asocierea cu un tabiet al bolnavilor în discuție, obiceiul de a lua ceaiul împreună, poate în familie, poate în compania unor prieteni. Un aspect de neglijat este că acest ceremonial ne mai indică un fapt, și anume că persoanele respective au avut, poate mai au, un statut social privilegiat, de high class. În plus, putem specula că ori suntem într-un mediu limitat, familial, unde copiii/ urmașii au grijă de cei bolnavi, ori într-un centru specializat pentru îngrijirea și tratarea unor astfel de pacienți…

    Finalul aduce dezvăluirea surprizei amânate, cititorul aflând ce s-a întâmplat cu ceaiul. Ei bine, răcirea lichidului aromat în recipient poate fi interpretată ca o împietrire în timp a actanților scenei respective, aceștia uitând pur și simplu de ce sunt acolo, ce ar trebui să mai întreprindă, cum să acționeze, fiindcă ei înșiși sunt niște garnituri stricate, trase pe  linie moartă, a căror locomotivă nu mai face față…

    Dacă uitarea, așa cum spunea Seneca, este cel mai bun remediu pentru injurii, în cazul de față, uitarea este o suferință groaznică, întrucât nu mai ești conștient de ceea ce trebuie să faci… Credeți că prin forma asta de uitare cineva se răzbună pe noi?  Cine știe…

 

Cezar-Florin Ciobîcă

Rătăcită-n labirint

 

ipohondrie   –
rătăcită-n labirint
primăvara

(Daniela Topîrcean)

 Ca și în alte dăți simt nevoia să încep prin a sublinia faptul că linia de demarcație între poemul câștigător și unele dintre mențiuni este foarte subțire. O spun nu pentru a coborî înălțimea piedestalului pe care stă premianta, ci pentru a ridica la justa lor valoare mențiunile. Există acolo poeme care mi-au făcut departajarea foarte dificilă. În particular, vă rog să acordați atenție specială numerelor 19 și 22, care spun cu delicatețe o poveste fascinantă.

 Iar după această introducere care trebuia să fie de fapt o ”post-ducere”, să ne întoarcem la câștigător. De la prima aruncătură de ochi haiku-ul satisface toate pretențiile mele în privința coerenței imagine – poem. Da, fotografia e labirintică din toate punctele de vedere. Fără să știm exact ce vedem, sugestia labirintului se impune cu forță privitorului. Iar faptul că nu știm, intrigă și lasă creierul nostru să intre într-un joc – labirintic, cum altfel? – de căutare a variantelor și posibilităților plauzibile: ce să fie, o ușă, un grătar, o bucată de ornament…. sau ce?

 O floare de tei, rătăcită parcă în această lume estetică, sintetică și simetrică, este un simbol al naturii vii prinse în artificialul mort al construcției umane. Natura urăște simetria, unghiul și linia dreaptă, repetiția identică. Poemul surprinde cu originalitate și redă în mod subtil și laconic acest antagonism. Doar câteva cuvinte construiesc o lume întreagă. Un ipohondru este o esență a constructului uman din care natura, în toate formele ei, este alungată. Ipohondrul stă în casă, cu ferestrele închise, să nu tragă curentul, să nu intre praful, să nu bată soarele. Mâncarea e bine fiartă, nimic nu are coajă, apa e filtrată. Pământul e nesigur și murdar, betonul e suportabil căci poate fi spălat. Vântul, ploaia….manifestări naturale periculoase, care dau răceli și gripe. Până și răsăritul și apusul, chiar și primăvara sau toamna, ar trebui combătute, căci sunt fenomene tranzitorii, ”de prag”, iar pragurile sunt întotdeauna primejdioase. Natura în sine este, privită prin ochi ipohondrici, doar un izvor dubios de germeni și surprize neplăcute.

 Într-adevăr, prinsă și reglementată între zidurile constructului uman, natura, primăvara, se pierd, se rătăcesc. Bucățica timidă de cer văzută printre ”frunțile” blocurilor de beton, ploaia care cade – supărător și neoportun – pe asfalt, ghioceii pe care nu-i mai vedem decât rar, gata culeși și strangulați bine de un fir de ață, prin piețe unde nu ne mai prea ducem, căci avem supermarketuri de beton și sticlă, florile de tei care-și împrăștie mireasma printre gaze de eșapament și canale înfundate…..labirintul urban are o mie de fețe și bucle unde primăvara, și odată cu ea legătura noastră ombilicală cu natura, se rătăcește definitiv.

 Un poem convingător prin laconism, putere de sugestie și originalitatea interpretării imaginii, originalitate care nu afectează însă puntea solidă între text și fotografie.

 Felicitări, Daniela Topîrcean! Așteptăm recidive! Felicitări și mențiunilor, foarte bune spre excepționale, precum și tuturor celor care și-au găsit curajul să participe.

 Ioana Dinescu