ciori
croncănind
pe
pervazul ferestrei -
testamentul
citit
Mircea
Moldovan
Când vedem ,,ciori
croncănind pe pervazul ferestrei" ne vine să devenim superstițioși,
gândindu-ne la ciori ca la apariții prevestitoare de rău. O fi sau nu o fi așa,
nimeni nu poate ști.
Deși cele două
părți ale poeziei sunt autoritar distincte, ultimul vers - ,,testament
citit" - ne cam pune pe gânduri și pare să ne apropie de motivul pentru
care zburătoarele s-au adunat la taifas. Zarurile au fost aruncate, actul
privind preluarea moștenirii este scris, datat și semnat.
Asupra unui lucru
nu putem fi siguri. Citirea se face la propriu prin aducerea la cunoștința
celor interesați a conținutului documentului? Poate ne aflăm cumva în etapa
presupunerilor din partea unora care s-ar vrea trecuți în testament și care,
revoltați sau nu, fac deja aranjamente, exprimându-se ca și când l-ar citi
chiar ei?
Transferul între
generații al bunurilor este deseori un prilej de discuții aprinse și de
,,croncănit fără sfârșit" al rudelor îndoliate care pot deveni adevărate
,,ciori pioase", asemenea păsărilor ,,obraznice" cu care sunt
asemuite. Ele clevetesc fără zăbavă și, chipurile, cu mari îngrijorări pentru
cel plecat în lumea drepților.
Dacă vrem să fim
mai puțin cârcotași, la fel de adevărată se poate dovedi și ideea de
singurătate care se desprinde din poem. ,,Conversația" nestingherită a
ciorilor de pe pervazul unei ferestre ne îndeamnă să ne gândim și la o casă
părăsită al cărei testament a fost citit demult. Ceea ce a mai rămas din ea se
află acum la dispoziția noilor locatari.
Un poem cu substrat
tragicomic, subtil, concis și plin de umor fără a fi un senryu, dar care ne
confruntă cu realități dure.
***
pomul
la pământ -
bunicul
numără
inelele
din trunchi
Ion
Cuzuioc
Suntem legați
sufletește de ceea ce am sădit și am ocrotit o viață întreagă. La sfârșit,
socotim anii pe care i-am dăruit și pe care-i numărăm în binefaceri. Sintagma
,,un om, un pom" măsoară legătura dintre două destine, reflectînd și
reciprocitatea acestei legături.
Primul vers,
,,pomul la pământ", ne dă sentimentul prăbușirii. Vatra părintească,
rădăcinile noastre, relația cu pământul se regăsesc tocmai în copacul din
pragul casei, acum doborât.
Patriarhul familiei
simte cel mai profund că o cale de comunicare, o legătură a sa cu veșnicia a
dispărut. Când ,,bunicul numără inelele din trunchi", vedem gestul cald al
unui prieten pentru alt prieten față de care simte duioșie și compasiune și pe
care, poate, îl va urma cât de curând. ,,Inelele din trunchi" nu
numără doar anii copacului, ci și anii
din viața bunicului. Copacul, ca pom roditor, a purtat mereu simbolul unui neam
întreg. Pentru bunic el este imaginea familei însăși. A crescut alături de el
și a rodit odată cu el.
Deși aparent sunt
legate între ele cele două părți ale poeziei prin ,,pom" și ,,inelele din
trunchi", versul din mijloc creează acea discontinuitate care intensifică
substratul poveștii, dând frâu liber interpretărilor.
Irina
Ţipordei ·
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu