Încă repară

 

cad castanele –

bunicul încă repară

pantofi cu toc

 

Camelia Blaj

 

În mod voit sau nu, autoarea folosește cu meșteșug tehnica apropoului, ceea ce conferă poemului versatilitatea necesară reușitei. O trecere neașteptată de la una la alta: “că tot veni vorba…”că bine zici... “ sau: “bate șaua să priceapă iapa”. Acel: “încă” este cheia!

Numai că cititorilor le revine sarcina de a reuși să facă legătura între ideea de la care a pornit autorul și ceea ce a rezultat la final. Totuși, discontinuitatea între cele două părți ale poemului, este cea care conferă autentica valoare a acestuia. Nu este suficient doar apropoul. Meșteșugul vine din a ști cum să legi părțile între ele și cum să conduci audiența către mesajul al cărui tâlc trebuie descifrat, descoperit. La rândul său, kireji devine un soi de diapazon care dă tonul pentru un haiku reușit.

Autoarea ne trimite încă de la început, pe o pistă falsă: castanele sunt de fapt, ori pot fi cumpene, piedici, greutăți de tot felul, pe drumul vieții. Pe vremuri, prea arar se arunca ceva, începând de la lucruri și până la sentimente: se obișnuia să se încerce mai întâi a le repara, a le face să dureze cât mai mult. În zilele noastre, repede înlocuim, schimbăm…nu mai există disponibilitate, timp, răbdare. Poate și pentru că ofertele de tot soiul sunt prea bogate, prea tentante și prea facile, pentru a te mai chinui să repari ceva. O realitate bine camuflată, adevărată și de actualitate, o digresiune reușită, care ne ghidează de la banalul intenționat, la sensul real, consistent.

Am ales poemul pentru că pune mintea la lucru, nu ne dă totul, mură în gură. Nu ne dăscălește și nu ne dojenește fățiș. Face ce-i stă bine: arată cu degetul, în tăcere, lăsându-ne să decidem și să tragem eventual, o concluzie. Și în ciuda faptului că despre castane și tocuri s-a mai scris, prin ceea ce transmite, reușește să fie original datorită amprentei tehnicii construcției.

 

Mirela Brăilean