Fanfară mută

 

fanfară mută –
o albină pe brațul
statuii din parc

(Mircea Moldovan)

Spun ”m-a intrigat” căci poemul te face să te oprești un moment și să-i cauți tâlcul, care nu este, spre deosebire de majoritatea suratelor lui, nici pe departe evident.

Două imagini reciproc mimetice, ca două oglinzi paralele, surprind mintea printr-un efect koan : fanfara mută și acul (nemenționat explicit) al albinii pe piatra statuii. Ne putem închipui o plimbare printr-un parc oniric, demn de lumea lui Alice în Țara Minunilor (sau, ca să fim mai aproape de lumea modernă, lui Alice in Borderland….vezi Netflix), în care lucrurile sunt castrate de scopul pentru care au fost create. O fanfară mută este văduvită de însăși rațiunea ei de a fi. La fel, acul albinei care, virtualmente, ar încerca să pătrundă impenetrabilul.

Autorul ne părăsește în acest punct cu poemul său. Nu ne propune o concluzie, nu ne dă instrucțiuni de folosire, nu ne spune unde trebuie să ajungem. Fiecare cititor se descurcă pe cont propriu. Pentru mine haiku-ul lui Mircea Moldovan reprezintă o meditație asupra absurdului, asupra dreptului la existență a obiectelor fără scop și finalitate directă, precum și asupra frumuseții imposibilului. Piatra nu e floare, nu e caldă și nici nu-i moale. Și totuși o albină alege să-și odihnească trupul și acul pe ea, deși piatra și albina nu au fost create una pentru cealaltă…….

Și legătura cu imaginea? Păi….acul! Și tristețea subliminală a mesajului: poate că și un ac de siguranță are dreptul la deprimare.

Personal, n-aș fi asociat niciodată o astfel de atmosferă unei astfel de imagini. Fotografia mă duce cu gândul mai degrabă la un senryu șugubăț. Și tocmai din acest motiv dau votul meu acestui haiku: ne scoate din rutina gândirii, ne oprește mintea în loc, ne înțeapă, trezindu-le, sensibilitățile!

Următoarele poeme, foarte interesante și ele, primesc mențiune:

Ioana Dinescu