Loc de odihnă

 

loc de odihnă –
nu o mai bat pe mama
pantofii cei noi

(Mirela Brăilean)

 În funcție de destinație, călătorului îi șade bine cu drumul… Dacă ne luăm după aparențe, probabil că femeii, obosită după o plimbare mai lungă, i se face sete, poate și foame și de aceea face un popas. Se știe că după un drum anevoios ți se umflă picioarele și atunci nevoia firească este să ajungi mai repede undeva pentru a scăpa, măcar preț de câteva clipe, de disconfortul creat de încălțări.

La o privire mai atentă, imaginea propusă sugerează ideea de abandon total, de despovărare. De parcă ar fi fost și ele copleșite de traseu, de caniculă etc., atâtpantofii, cât și celelalte obiecte aparținând personajului par să se odihnească, să-și tragă sufletul. Ai mai putea crede, de ce nu, că respectiva doamnă, pe care-o pomenim in absentia, a consumat ceva ca să-și ostoiască setea/ foamea și-a plecat în grabă, că n-avea cu ce plăti sau, cine știe, a șters-o de frica unui companion cu care avea ceva de împărțit. Nu putem ști, dar putem specula, fiindcă fotografia aleasă lasă într-adevăr loc de multe interpretări…

Versul 1 al poemului câștigător ne trimite de fapt subtil spre o pistă falsă , căci nu este vorba nicidecum, așa cum ai crede la prima impresie, de vreo bază de relaxare/ recreere, de vreun centru spa unde să-ți încarci bateriile și să nu te bată nimeni la cap. Dimpotrivă, atenția ne este îndreptată spre ultimul drum, spre acel loc cu verdeață, unde nu-și mai au locul durerea,  întristarea, suspinarea, dar nici alte frământări cotidiene.

Citind versul median, ne întrebăm curioși ce anume n-ar mai putea să o tulbure pe defuncta mamă, care oricum a scăpat de toate grijile… Finalul, prin surpriza pe care ne-o oferă și prin umorul fin, în subsidiar, aduce dezlegarea șaradei și te invită să meditezi asupra (pe)trecerii noastre, asupra impermanenței și a ceea ce trebuie să facem sau să nu facem pe parcursul călătoriei pe pământ.

Iubitorii de haiku pot alege calea Zen care, în concepția lui Hong Ren, ”este înlăturarea prafului de pe oglindă. Atunci apare claritatea.

Nu pot încheia fără a pomeni că poemul de azi, construit oarecum în aceeași cheie, mi-a amintit subit de cunoscutul haiku scris de Doina Bogdan Wurm: gătită de drum – / nu se mai topesc fulgii / pe fața mamei . Mai vreau să adaug că toamna, cu fiecare frunză îngălbenită, pare să ne spună dintotdeauna discret, fiecăruia în parte, memento mori…

Cezar Ciobîcă