Fără foșnet

îngheț mai vechi - 

gutuiul de la poartă rămas 

fără foşnet

Stella Grama

Ezitând între acesta și alte două poeme care au luat mențiune, mărturisesc că balanța a fost înclinată de prospețimea și originalitatea imaginii din versul al treilea. Acolo e surpriza!

Un copac fără foșnet e un copac fără frunze. Nu știm însă de ce acesta și-a pierdut frunzișul: e ceva temporar și firesc, legat de anotimp, sau ceva mai grav…. Pomul poate că a murit în picioare, cum mor toți copacii bravi atunci când nu sunt asasinați de om (cel mai cumplit dușman al copacului) sau de alte forțe ale naturii, iar pe scheletul acestuia nu mai înverzește nimic, decât cel mult mușchiul. Nu știm? Ba da, căci primul vers ne dă o indicație esențială: înghețul e mai vechi, adică mai vechi decât zăpada iernii actuale. Gutuiul și-a luat mai demult rămas bun de la această lume, dar nu și de la poartă, pe care continuă să o păzească mut. Prin trupul lui lemnos seva a încetat mai demult să circule, iar tăcerea ramurilor nu va fi nici la primăvară, nici la vară întreruptă de foșnetul frunzelor.

Vreau să observăm și faptul că autoarea personalizează pomul. Nu e vorba de un copac oarecare (ar fi putut spune ”copacul de la poartă”), ci de unul anume, un gutui. Individualizându-l, acesta capătă valențe familiale, devine aproape o persoană, a cărei dispariție lasă în urmă un gol amar. Ne putem imagina cât de tare lipsesc proprietarilor casei florile lui baroce, frunzele catifelate sau lampioanele galbene ale fructelor. Din experiență vă spun că despărțirea de un copac iubit este aproape la fel de dureroasă ca pierderea unui membru al familiei.

Și da, legătura cu fotografia există. E o legătură mai generală, o punte mai subtilă decât la alte haiku-uri: iarna din imagine se reflectă în înghețul primului vers. De remarcat este și suprapunerea de sensuri între ”îngheț” și ”moarte”: iarna imaginii se transfigurează în moartea copacului, adică ”înghețul” acestuia. Căci da, moartea și frigul au caracteristici comune: rigiditatea, încremenirea, tăcerea….

Parafrazând un alt haiku care a primit mențiune: poate că rămurelele trase în promoroacă din fotografie sunt o pictogramă prin care gutuiul își ia rămas bun de la noi. Odihnește-te în pace!

Jurizare și comentariu: Ioana Dinescu