Miros de mraniță

 

miros de mraniță –
sporind singurătatea
bâzâitul din umbră

 (Tania Gogan)

 Poemul m-a încântat pe mai multe planuri. În primul rând apreciez subtila și convingătoarea legătură cu imaginea. Peretele crăpat din imagine poate fi foarte bine cel al unui grajd sau magazie veche. Mranița se știe că ia naștere dintr-un amestec de bălegar (grajd) și compost. Și, după cum se știe, unde-i bălegar, acolo sunt și muște. Întotdeauna!

 Un alt fir de legătură ar fi excelenta transpunere a vechiului tranzistor (?…parcă așa le spunea….ce vremuri!) de pe pervazul ferestrei în…..bâzâit de muscă! Căci da, hârâielile și bâzâiturile unui radio din vremea aceea, când poate că antena atașată nu izbutea întotdeauna să prindă undele sonice (suntem la țară, semnalul acustic ajunge greu), duc cu gândul la un bărzăune uriaș ce dă roată grămezii de ”îngrășământ”.

 Dar poemul – și legătura lui cu imaginea – au și un strat mai profund. Din întreaga fotografie se desprinde un iz de părăsire, de solitudine decrepită. Parcă ”auzim” liniștea cum se revarsă din imagine! Și care este momentul în care devenim conștienți de această liniște, de tăcerea ce ne înconjoară? Cel în care ea este străpunsă de bâzâitul – întotdeauna inoportun! (ni se pare nouă) – al unei muște. Ca orice haiku bine făcut, poemul conține în fibra lui gena ambiguității. O muscă care zboară haotic și boscorodește zumzăind are, la o primă privire, un ”côté” comic. Versul al doilea introduce însă o notă mai profundă, aproape elegiacă. ”Sporind singurătatea” pare a fi cheia întregului poem. Și de aici posibilitățile de interpretare se ramifică amplu. Putem simți patosul lucrurilor (mono no aware), privind bătrânul zid fisurat, pe care dintele timpului îl macină constant, până în momentul în care acesta se va prăbuși. Aparatul, probabil stricat, ruginit, fără baterii, sau care își cântă, poate, cântecul de lebădă…un obiect perimat, al cărui rost și existență și-au încheiat ciclul.

 Putem, în același timp, intui prezența autorului, subtil semnalată (ce frumoasă și autentic niponă această discreție în a afirma prezența eului în sceneria haiku-ului) prin acel ”sporind”. Pentru ca ceva să poată fi sporit, amplificat, trebuie să existe mai întâi un nucleu, un ”eșantion” din acel ceva. Găsim în acest poem, deci, o singurătate primară, de început, anume cea a invizibilului autor. O singurătate intrată în rezonanță cu solitudinea lucrurilor vechi din jur, cu vremelnicia tuturor formelor din univers. Cu faptul că mranița reprezintă, filozofic vorbind, ultimul stadiu în descompunerea formei, o reintoarceere la țărâna primordială, o ilustrare a entropiei, în fața căreia toate și toți suntem singuri.

 Și fiindcă sora geamănă a singurătății e tăcerea, putem simți cum cele două pun stăpânire pe ziduri, plante și cugetul celui ce privește și meditează la rostul lumii. Bâzâitul unei muște nu face decât să accentueze, subliniind cu roșu, golul fonic din jur. Și poate și golul sufletesc….

 Un poem minunat pentru care țin să o felicit cu reverență pe autoare. Bravo, Tania Gogan!

 

Ioana Dinescu