solfegii
mute –
impulsul
de-a pipăi
cicatricile
(Ecaterina
Pupăză)
Asociind rândurile de
sârma ghimpată cu un portativ, autoarea ridică din primul moment o punte solidă
între poem și imagine. Faptul că aceste solfegii sunt mute creează din start o
tensiune dramatică. Înțelegem că este vorba de o puternică emoție reținută, o
centripetare a durerii pe care cel în
cauză o resimte.
Versul al treilea,
cicatricile, pare să fie cheia întregului poem. Nu ni se spune, și nici nu este
relevant, de unde provin aceste cicatrici. Durerea, trauma, are multe forme și
multe cauze. Cicatricea este produsul unui ciclu încheiat. Oricare ar fi fost
drama prin care individul va fi trecut, cicatricea arată finalizarea – cu
succes – a traumei. Cu alte cuvinte, cicatricea este deopotrivă mărturia unui
proces de vindecare, cât și un remember pentru rana – fizică sau sufletească –
care a fost suferită, depășită și
asimilată. Ce nu ne omoară ne face mai puternici! Omul însemnat, cu cicatrici,
este o versiune superioară a lui însuși, este cel care a supraviețuit
propriului trecut și a ajuns biruitor în prezent.
Din când în când,
privind cioburile tăioase ale trecutului și sârma ghimpată a fostelor dureri,
cicatricile se reactivează, zvâcnesc, poate chiar dor. În astfel de momente e
bine să ne punem mâna pe ele, cu blândețe și alint, căci lor le datorăm
creșterea în caracter și în dimensiunea spirituală.
Frumos poem, Cati
Pupăză! Felicitări cu cununița!
Ioana Dinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu