Așteptînd luntrașul

 

așteptând luntrașul –
pe Scara lui Iacob
niciun înger

(Ecaterina Pupăză)

 Nu este singurul ce face apel la mitologia greacă, la scenaristica marii treceri din lumea viilor în cea a morților. Și alți autori și-au construit poemul în jurul figurii ”luntrașului”, celebrul Charon, cel care traversează cu barca sufletele morților peste râul-hotar, în tărâmul umbros al lui Hades. Dar versurile Ecaterinei Pupăză îmi par a fi închegate cel mai bine ca mesaj, și cel mai ”rotund” construite din punct de vedere al sintaxei poetice.

În ultimele momente/zile ale existenței noastre pământești presimțim deja că luntrașul e pe drum. E bine să-ți fi încheiat deja socotelile lumești și să fii pregătit pentru cele sfinte. În aceste clipe este vital să ai prieteni sau aliați care să te sprijine în demersul legitim de a accesa niveluri de reședință cât mai înalte, căci se știe bine: pe lumea cealalată etajele superioare au net mai multe avantaje decât cele inferioare (deși unii m-ar contrazice în acest punct…:). Atunci însă când pe scara ce leagă pământul de Ceruri, în loc de forfota obișnuită de îngeri, domnește liniștea și golul, nu-i a bună. Cine să te ia de mână și să ”ungă” pe nea Petrică portarul, ca să te lase să treci, cine să pună o vorbă bună la Șefu ăl Mare ca să mai închidă un ochi, dacă nu ”înger, îngerașul meu” care, iată, acu nu-i pe scară să-ți întindă mâna și să te salte?

Poemul cucerește și prin faptul că nu impune nici o cheie de citire: tonalitatea elegiacă sau comică în care el poate fi receptat îi aparține în exclusivitate cititorului. Unii ar putea să vadă o impietate în încercarea de a da o tentă umoristică solemnității momentelor de final, dar să nu uităm că obiceiul de a trata moartea ca pe un prilej de chefuială și sărbătoare este adânc înrădăcinat pe meleagurile noastre, fiind poate chiar mai vechi decât cultura dacică. Nu degeaba Creangă îl pune pe Ivan Turbincă s-o prindă chiar și pe măreața Moarte în turbinca lui….

Dar nici alegerea de a-l citi în cheie deprimată nu contrazice cu nimic haiku-ul. Ne putem închipui un om aflat în momentele de final pentru care noua lume în care intră pare la fel de goală (nici un înger) și lipsită de speranță ca cea din care tocmai iese. Exact această neutralitate a tonalității, și, prin urmare, o excelentă versatilitate, caracterizează, în opinia mea, un poem de calitate. În plus, puntea către fotografie este subtilă, dar convingătoare. Pontonul vechi devine Scara lui Iacob, pe care, într-adevăr, domnește liniștea, iar barca din fundal pare că își așteaptă luntrașul, întreaga scenă dând impresia că aici a fost surprinsă o moleculă de eternitate, exact așa cum se spune că, în clipele finale, timpul se dilată până când dispare, ca să lase loc veșniciei. Deci și în această privință versurile se mulează perfect peste imagine, extrăgând din ea esențialul, dar fără redundanță și fără să plictisească.

Felicitări, Cati Pupăză: se pare că ai ajuns în vârful scării de una singură, fără nici un ajutor!…

Ioana Dinescu