Roz prăfuit

 

roz prăfuit –
un radio vechi bâzâie
melodia noastră

(Cristina Angelescu)

 M-a cucerit de la bun început o calitate: firescul, naturalețea, lipsa de prețiozitate a modului în care versurile, și imaginea ce răsare din ele, se aștern în fața cititorului. Din punctul meu de vedere aceasta ar trebui să fie una din caracteristicile de bază ale oricărui haiku bun. 

”Rozul prăfuit” nu doar că leagă prin fire solide poemul de imagine, ci, de asemenea, creează și cadrul perfect pentru următoarele două versuri. ”Prăfuit” rimează de minune cu ”vechi”, creând acea atmosferă patinată, în care nostalgiile, amintirile sunt personajul principal.

O altă calitate a acestui haiku (aș zice fără kigo) este aparenta ambiguitate care dă savoarea mesajului transmis. Nu ni se spune explicit ce este roz: poate ochelarii prin care este privit trecutul, poate emoția încercată de persoana despre care nu ni se pomenește, de altfel, nimic. Bănuim că este vorba despre un cuplu, sau poate doar despre unul dintre cei doi, cel rămas în viață. Oricum, radioul vechi sugerează faptul că și posesorul lui trebuie să fie la fel de vechi. Cuvântul ”bâzâie”, excelent ales, redă exact tonalitatea gâjâită a unei vechi tehnologii, neatinsă de performanțele digitalului. La fel de incompatibilă cu digitalul precum sunt și vechile generații…..:)

Un alt aspect al construcției poemului care mi-a plăcut în mod deosebit este cel sinergic: multitudinea nuanțelor de roz ale imaginii este oglindită în versuri prin sugestia sunetelor. ”Simfonia de nuanțe” devine ”melodia noastră”. Culoarea se transformă în sunet. Frumoasă ”găselniță”!

Un bătrân (sau o bătrână) ascultând o melodie vetustă la un radio la fel de vetust. Niște amintiri odată roz proaspăt, care au prins în decursul deceniilor o tentă cenușie. O imagine simplă, la limita banalului, evocată însă într-un mod plin de prospețime și originalitate, care emoționează mereu prin eternul omenesc.

Felicitări, Cristina Angelescu! Te așteptăm să recidivezi…

Ioana Dinescu