flori de
mucegai –
un
păianjen țese voal
singurătății
(Mircea Moldovan)
Primul vers, ”florile
de mucegai”, reprezintă capul de pod construit între imagine și poem.
Într-adevăr, zidul din fotografie vorbește despre părăsire și decădere, despre
vechi, ruină și mucegai. În mod evident, versul al doilea și al treilea sunt o
metaforă, lucru despre care ”evanghelia” haiku-ului (cel puțin așa cum o
predică fracțiunea ortodoxă) ne spună că e un mare păcat. Poate că da, dar
excepția de la regulă nu doar că întărește regula, dar scoate în evidență și
măiestria cu care pot fi câteodată mânuite figurile de stil, astfel încât ele
să creeze în text adâncimi și reverberații multiple. Au facut-o marii poeți ai
genului în Japonia, și o poate face oricine, dacă știe ”metaforizeze” cu har un
haiku.
Am apreciat în al
doilea rând și faptul că poemul nu descrie mai departe, cuminte, fotografia.
Autorul alege să meargă pe alt drum, să nu ne vorbească explicit despre păsări,
părăsiri și suferințe, ci despre un păianjen care-și face treaba, adică țese, lucru
care dă un plus de originalitate versurilor și intrigă. Astfel, surpriza
anunțată prin ultimul cuvânt din versul al doilea, anume ”voal” (păianjenii țes
în mod normal plase, nu voaluri) explodează în ultimul vers, acolo unde aflăm
că ”voalul” este închinat singurătății. O minunată imagine care rotunjește
întregul poem și pune punctul pe i. Într-adevăr, totul în fotografie ne
vorbește despre solitudine, atât casa ce pare părăsită, cât și pasărea care
este singură. Mircea Moldovan extrage, așa cum spuneam la început, această
stare de spirit și o transpune, cu un minim de cuvinte dar cu un maxim de
eficiență, deci măiestrie, în text.
Felicitări autorului
pentru această minunată performanță!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu