natura
moartă –
în bobul de rouă
cerul plin de nori
(Gabriela
Cecilia Cioran)
E vară, e cald, e
vacanță, și se pare că și creativitatea noastră își ia o pauză. Ediția lunii
iulie nu a strălucit cu prea multe capodopere, astfel încât m-am decis să aleg
un poem ”de imagine”.
M-a cucerit în haiku-ul
Gabrielei Cioran simplitatea, aproape că aș putea spune puritatea, scenei pe
care autoarea o imaginează: un bob de rouă în care se reflectă cerul cu norii
lui. Apreciez în primul rând faptul că,
simetric cu fotografia, absența elementului uman explicit face ca poemul să fie
mult mai apropiat de spiritul originar al haiku-ului. Atât oul spart din
imagine, cât și bobul de rouă trăiesc în lumea celor care nu cuvântă, și nu au
nevoie de prezența directă a poetului cu toate rubedeniile lui (bunici, mame,
vecini, sate și orașe) ca să-și etaleze frumusețea și forța de sugestie.
Mai apoi, legătura
între fotografie și poem este pe cât de subtilă, pe atât de solidă: forma oului
se potrivește perfect cu cea a bobiței de rouă din text. În plus, culoarea
azurie a cojii sparte din imagine evocă într-adevăr cerul, iar frunzele lipite
pe ea pot ”simula” norii. Într-adevăr, o natură statică, în care nimic nu
tulbură dialogul însuflețit al ”obiectelor”, ce-și văd de viața lor atunci când
sunt lăsate în pace, când omul nu dă peste ele, nu intervine și nu distruge
”corola de minuni a lumii”.
Un poem delicat, de
atmosferă, care sub aparența unui minimalism cuminte lasă loc de reliefuri și
umbre.
Felicitări, Gabriela
Cioran, mai recidivați!
Ioana
Dinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu