noapte
de priveghi –
îi mai povestesc mamei
ce n-am apucat
(Mirela Brăilean)
E firesc să te întrebi
care o fi legătura poemului cu imaginea. Ei bine, astrul nopții este liantul pe
care autorul nici măcar nu-l pomenește, fiindcă se înțelege de la sine, din
context.
Prin forma pe care o
etalează de data asta, luna aduce subtil în prim-plan realitatea inexorabilă a
morții. Selena, ca un alt fel de luntre a lui Charon, pare să fie gata să preia
sufletul răposatului și să-l înalțe la ceruri.
Pe de altă parte, și
fotografia, și poemul nu degajă o atmosferă terifiantă, dominată de spaima față
de moarte; din contră, ceea ce surprinde este seninătatea afișată atât în
pixeli, cât și în versuri. E destul câmp liber, spațiu deschis în cadru, de parcă
s-ar transmite că într-adevăr fiul/ fiica are foarte multe de povestit mamei,
la căpătâi, pentru că timpul nu i-a ajutat și fiindcă timpul nu a avut
nicidecum răbdare…
La o citire mai atentă,
simți, nu ai cum să nu-ți dai seama de asta, unda de regret pe care o emană
ultimul vers și este posibil să empatizezi total cu persoana îndoliată.
Povestirea este și ea o formă de pe-trecere. De fapt, pe-treci pe cineva drag/
apropiat, rememorând momente plăcute trăite împreună și care au îmbogățit
viețile celor implicați în firul narativ, poate deloc inextricabil sau
funambulesc.
La nivel fonetic, se
poate specula că aliterația lui “p” ar evidenția intimitatea momentului, unul
de taină, cu o încărcătura emoțională aparte, iar asonanța lui “a” nu ar face
decât să augmenteze însemnătatea deosebită a ultimelor povestiri cu care se umple
golul și se atenuează durerea…
În altă ordine de idei,
este de așteptat să tragi și o învățătură din evenimentul nefericit prezentat
succinct aici, și anume să faci când trebuie anumite lucruri stringente pentru
care mâine ar putea fi prea târziu…
Cezar-Florin
Ciobîcă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu