Țipăt de cocor

 

țipăt de cocor –
priviri neliniștite
spre geamandură 

(Petru-Ioan Gârda)

      Imaginea aleasă de Ioana ne duce clar cu gândul la vacanță, la mare, la plajă și la alte ingrediente “sățioase”,  necesare petrecerii unui sejur de neuitat, dar în cazul de față autorul poemului ne invită să ne îndreptăm atenția asupra unui eveniment mai puțin fericit…

       Țipătul cocorului din prima parte poate fi interpretat ca un semnal care îl avertizează pe cititor despre un lucru iminent, făcându-l să se întrebe dacă ceea ce urmează e de bun augur… Versul al doilea vine ca o confirmare a ipotezei care plutea în aerul marin, astfel că privirile neliniștite subliniază o stare apăsătoare, alimentând o tensiune care pare să te țină încordat, să-ți taie respirația.Versul al treilea ne dezvăluie cauza tensiunii instalate, sursa angoasei celui implicat în această micropoveste dramatică – cineva, un copil sau un adult, s-a aruncat în valuri ca să se zbenguie la maximum, dar, vrând poate să-și învingă frica, să-și testeze limitele, a întrecut măsura și s-a dus dincolo de geamandură… Consecința este că toți stăm cu sufletul la gură, așteptând înfrigurați întoarcerea celui rătăcit printre valuri, dar nu putem ști dacă vom avea un happy end…

      În accepția semioticianului italian Umberto Eco,  finalul poemului se dovedește a fi unul deschis, lăsând loc speculațiilor și invitându-ne să reflectăm la ce se ascunde printre rânduri, poate și la persoanele, de ce nu, care au îndeplinit pentru noi de-a lungul vieții rolul de geamandură…

      Cert este, ca o morală, că, în cazul unora, omul ajunge să se îndrăgostească nebunește de viață abia după ce a trecut prin momente de crâncenă cumpănă…       V-aș recomanda, când aveți timp, poate în acest weekend, să ascultați sau să vizionați spectacolul de teatru Geamandura, de Tudor Mușatescu, în care un ul din personaje afirmă“O geamandură are un rost precis în viața mărilor și a oamenilor de pe ape. Ea trebuie să arate vapoarelor care călătoresc pe potecile lichide ale vieții, prin strigătul ei proiectat în beznă, cum și pe unde trebuie să intre în porturile lor firești…”

Cezar Florin Ciobîcă