Un petec de cer

 

împușcătura –
ucis odată cu cântul
un petec de cer

(Tania Gogan)

 Deși la strânsă concurență cu cel puțin unul dintre cele câteva alte haiku-uri care au primit mențiune, versurile Taniei Gogan m-au făcut să mă întorc la ele încă de la prima citire, și asta din mai multe motive.

Ca întotdeauna, chiar dacă îmi place mult un poem, mă uit în primul rând la cât de solidă este legătura lui cu imaginea. O punte prea groasă e plictisitoare, una prea subțire se rupe. În cazul de față proporția este perfectă: pasărea din imagine te duce imediat cu gândul la ”tradiția” mai nou încetățenită a turismului vânătoresc, unde cetățeni ai diverselor națiuni euro-conlocuitoare vin în țara noastră ca să împuște ciocârlii (din câte știu, pare că italienii sunt principalii ”conaisseuri” ce savureză ciocârlia ca fel principal). Asta evident cu sprijinul nu tocmai dezinteresat al conaționalilor noștri, pentru care vânătoarea în general, și cea a ciocârliilor în special, reprezintă un sport ”nobil” și un mod de a-și arăta patriotismul și grija pentru patrimoniul natural al patriei. Și uite așa apeși pe trăgaci și ucizi un ghem mic de pene și fulgi, care oricum nu contează, că-i ”doar ” o pasăre, curmi un tril, care nici ăla nu contează, că doar avem youtube unde Vali Vijelie ”le zice” mai bine, și mai faci și o gaură în cer, transformând un petec azuriu într-unul negru funerar. Dar asta chiar nu mai contează deloc, căci cine mai are timp și nevoie să se uite la cer când ești ocupat să mănânci cântecul din farfurie? Am citit undeva că ciocârlia se mănâncă ”sub văl”, cu batista pusă pe cap, asta probabil ca să nu te vadă cerul plin de găuri negre….

Ce am spus eu aici, în foarte multe cuvinte, Tania Gogan a reușit să spună în doar trei versuri scurte, dintre care ultimul, așa cum îi stă bine, reprezintă punctul culminant, aș zice chiar un punct de răscruce, de unde se nasc multiple planuri de interpretare. Dincolo de imaginea plastică a unui glonț ce spulberă câteva grame de carne în zbor, ca să se piardă apoi în azur, petecul de cer împușcat este și o superbă metaforă pentru acea parte din om cu tot ce – mai(?) – are el metafizic, transcendent sau ”doar” uman. Mai devreme sau mai tîrziu orice glonț ricoșează și ne trezim că, împușcând păsări și făcând găuri în văzduh, ne împușcăm de fapt pe noi înșine.

Să nu uităm faptul că și colivia, în care, pentru amuzamentul nostru, închidem tot ce zboară, și sârma ghimpată sunt invenția omului și-l reprezintă, din păcate, din ce în ce mai mult.

Un haiku pesimist, dar extras dintr-o realitate și mai pesimistă, care face o traducere excepțională fotografiei. Felicitări cu plecăciune, Tania Gogan!

 

Ioana Dinescu